Arhipeleagul Gulag – volumul 1,2,3

Arhipeleagul Gulag de Alexandr Soljenitin volumul 1

1918-1956

ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE LITERARĂ

Părțile întîi și a doua

În ANUL o mie nouă sute patruzeci și nouă, împreună cu niște prieteni, am găsit în revista „Priroda" („Natura") a Academiei de Științe o notiță remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe rîul Kolîma, cu prilejul unor săpături, nu se știe cum a fost descoperită o lentilă de gheață subterană - un vechi torent înghețat, iar în el - reprezentanți ai faunei fosile, avînd o vîrstă de cîteva zeci de milenii. Acei pești ori tritoni s-au păstrat atît de proaspeți, afirma savantul corespondent, încît participanții la săpături, după ce au spart gheața, i-au mîncat pe loc cu plăcere.

Cititorii nu prea numeroși ai revistei au fost pesemne destul de uimiți, aflînd cît de mult timp se poate păstra în gheață carnea de pește, însă puțini dintre ei erau în stare să priceapă tîlcul adevărat al acestei notițe imprudente.

Noi am priceput numaidecît. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, pînă la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanții spărgeau gheața cu o grabă plină de îndîrjire; cum, călcînd în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei și înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăți de carne milenară, o tîrau lîngă foc, o dezghețau și o înfulecau pînă la saturație.

Am priceput pentru că noi înșine ne număram printre acei participanți, ca membri ai acelui trib puternic al zeki-lor, unic pe pămînt și singurul în stare să mănînce triton cu plăcere.

Iar Kolîma era cea mai mare și cea mai celebră insulă, polul ferocității acelei uimitoare țări, numită GULAG, ciopîrțită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei țări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior.

Acest arhipelag a sfîrtecat în parcele răzlețe și a împestrițat o altă țară, țara care îl includea, a pătruns adine în orașele ei, a atîrnat peste străzile ei - și cu toate acestea unii nu-și dădeau seama de nimic, foarte mulți auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo știau totul.

Dar, ca și cum și-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea

O cotitură neașteptată a istoriei noastre a făcut ca niște lucruri, extrem de puține, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleași mîini care ne puneau cătușele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !... Nu trebuie să răscolim trecutul!... Celui care va pomeni trecutul - să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!"

Trec ani, trec decenii și șterg irevocabil cicatricele și rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipocește deasupra lor. Și cîndva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheață, se va înfățișa ca un triton neverosimil.

Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putință să cercetez docu­mentele. O să aibă oare cineva, cîndva, această posibilitate?... Cei care nu doresc să-și aducă aminte au avut (și vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvîrșire toate documentele.

Cei unsprezece ani petrecuți acolo, pe care nu i-am resimțit ca pe o rușine, nici ca pe un coșmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, și faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri și scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop cîte ceva din oscioarele și carnea - de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu.

În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii și locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu inițiale, aceasta se întîmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reținut numele — însă totul s-a petrecut întocmai.

Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea și mulțumită memoriei, urechilor și ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziție, sub formă de relatări, amintiri și scrisori, de [un șir de 227 de nume]

Nu le exprim aici recunoștința personală: acesta e monumentul nostru comun și prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiți și asasinați.

Din această listă aș fi vrut să evidențiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referințe bibliografice extrase din cărți aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulație și distruse, încît pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruință; aș fi vrut și mai mult să evidențiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restriște și apoi să-l multiplic.

Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele.

Bătrînul Dmitri Petrovieci Vitkovski, unul dintre surghiuniții insulelor Solovki (Grup de insule în Marea Albă, la intrarea în estuarul Onega) trebuia să fie redactorul acestei cărți, însă anii petrecuți acolo, jumătate de viață (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar așa: Jumătate de viață), i-au declanșat o paralizie prematură. Pierzîndu-și darul vorbirii, el a putut să citească doar cîteva capitole definitivate și să se convingă că totul va fi povestit.

Și dacă steaua libertății nu va străluci încă multă vreme peste țara noastră, lectura și răspîndirea acestei cărți constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoștință înaintea viitorilor cititori din partea celorlalți, a celor care au murit.

Cînd am început această carte în anul 1958, nu cunoșteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieții lagărelor, în timp ce lucram, pînă în anul 1967, am făcut treptat cunoștință cu Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov (Șalamov, Varlam Tihonovici (n. 1907-1982), poet și prozator. Condamnat pe nedrept în 1937, a efectuat șaptesprezece ani în lagărele din bazinul fluviului Kolîma, din nord-estul Siberiei. Amintirile lui au circulat clandestin în URSS, ulterior fiind editate în Occident sub titlul Povestiri din Kolîma) și cu memoriile lui D. Vițkovski, ale E. Ghinzburg (Ghinzburg, Evghenia Semionovna (n. 1911), scriitor și publicist, autor al unui volum de memorii despre viața petrecută mulți ani în lagăre, care a circulat clandestin, apoi a apărut în Franța sub titlul Le Vertige C Amețeala)), ale O. Adamova-Sliozberg, la care pe parcursul expunerii fac referințe ca la niște fapte literare cunoscute de toată lumea (căci pînă la urmă așa va fi).

În pofida intențiilor proprii, în contradicție cu propria voință, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile și chiar cifre, ba încă și aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Lațis (Lațis, Martîn Ivanovici (Sudrabs, Ian Fridrihovici) (1888-1938), om politic. A îndeplinit mai multe funcții în cadrul CEKA. Este autorul unui scurt istoric al activității acestei instituții (Doi ani de luptă pe frontul intern)); N. V. Krîlenko (Krîlenko, Nikolai Vasilievici (1885-1938), om politic. Printre funcțiile ocupate se numără și cele de președinte al Tribunalului Suprem, procuror al RSFSR, comisar al poporului pentru justiție. Demis din toate funcțiile, este executat prin împușcare) - procuror șef vreme de mulți ani; succesorul său A. I. Vîșinski (Vîșinski, Andrei lanuarievici (1883-1954), jurist și diplomat sovietic. Adjunct al procurorului general și procuror general al URSS (1933-1939). Ministru de externe al URSS ((1949-1953). Autor al unor lucrări prin care se afirmă ca teoretician al justiției staliniste) și juriștii complici, dintre cars este imposibil să nu-l menționez pe I. L. Averbah.

Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci și șase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki - autorii rușinoasei cărți (Este vorba de volumul Canalul ,,Stalin" Marea Albă-Marea Baltică, prefațat de Maxim Gorki) despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.

Partea ÎNTÎI - INDUSTRIA PENITENCIARĂ

„În epoca dictaturii și cînd eram înconjurați din toate părțile de vrăj­mași, noi am dat dovadă de îngăduin­ță inutilă, de blîndețe inutilă".

(Krîlenko, din cuvîntul la procesul „Partidului industrial")

Capitolul 1 – ARESTAREA

Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinației. Și vînzătorii de la casele de bilete, și slujbașii agențiilor Sovturist și Inturist vor fi mirați dacă le veți cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar și nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu și nici de vreuna dintre numeroasele lui insulițe.

Cei care se duc să lucreze în administrația Arhipelagului ajung acolo prin școlile MVD.

Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutați prin comisariatele militare.

Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata și cu mine, citi­torule, trebuie să treacă neapărat și exclusiv prin arestare.

Arestarea!! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieți? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toți se pot obișnui și dese­ori eșuează în nebunie?

Lumea are tot atîtea centre cîte ființe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, și universul se despică în două cînd ți se șuieră în față; „Ești arestat!"

Și dacă tu ești cel arestat, atunci ce se mai ține în picioare în vîrtejul acestui cutremur de pămînt?

Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înțeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili și cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experiența vieții lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:

— Eu?? Pentru ce?!

Întrebare repetată de milioane și milioane de ori înaintea noastră și care n-a primit nicicînd vreun răspuns.

Arestarea, într-o clipă și în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta.

Pe ulița lungă și întortocheată a vieții noastre am alergat fericiți ori am trecut încet, nefericiți, pe lîngă niște garduri, nesfîrșite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată - oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, și tocmai acolo își află începutul țara GULAG, chiar alături, la doi pași de noi. Și nu am observat în aceste garduri nenumăratele portițe și uși ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portițe au fost pregătite pentru noi! Și iată, repede, una fatală s-a deschis larg, și patru mîini de bărbat, patru mîini albe, neobișnuite cu munca, dar apucătoare, ne înșfacă de picior, de mînă, de guler, de căciulă, de ureche, ne tîrăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viața dinainte, este închisă pentru totdeauna.

Gata. Ești arestat!

Și nim-m-mic nu găsești să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mielușel:

— Eu?? Pentru ce-e??

Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare și o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.

Și gata. Asta-i totul. Nu ești în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră nici chiar în primele douăzeci și patru de ore.

În disperarea de care ești cuprins, pe dinainte îți licărește încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greșeală! Își vor da seama!"

Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradițională și chiar literară despre arestare, nu se vor acumula și nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale și a vecinilor de apartament

Țirîitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în ușă. Intrarea bravă a cizmelor neșterse pe preșul de la prag ale vajnicilor agenți ai securității. Și în spatele lor - martorul, covîrșit și speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La așa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gîndească, agenții au uitat și ei, dar așa se cuvine după instrucțiuni, și el trebuie să rămînă acolo toată noaptea, iar spre dimineață să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte și să ajute la arestarea vecinilor și cunoscuților săi.)

O arestare tradițională mai înseamnă și pregătirile făcute cu mîini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată .de săpun, ceva de mîncare, și nimeni nu știe ce trebuie, ce poți să iei cu tine și cum e mai bine să te îmbraci, iar agenții te grăbesc și te întrerup: „Nu trebuie să luați nimic. Acolo o să vă dea mîncare. Acolo e cald". (Minciuni, bineînțeles. Și te zoresc doar ca să te înspăimînte.)

Arestarea tradițională mai înseamnă și ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forței străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereți și azvîrle, golește dulapurile și sertarele, scutură, împrăștie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe dușumea, și trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Și nu există nimic sfînt în timpul unei percheziții! Cînd l-au arestat pe mecanicul Inoșin, în cameră se afla un sicriaș cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriștii au aruncat copilul și au căutat și în sicriu. Și trîntesc bolnavii din pat, și le rup pansamentele (Cînd în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia" a spart recipientele în care se aflau lizatele inventate de el, deși în jur țopăiau infirmii vindecați sau în curs de vindecare și implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă - atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)). Și nimic în timpul unei percheziții nu va fi socotit absurd! De la colecționarul de antichități Cetveruhin au confiscat „atîtea file de ucazuri împărătești" - și anume: ucazul privind sfîrșitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianțe și tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat prețioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute (Tanguții, popor din grupul tibetano-birman. Limba tangută face parte din fa­milia limbilor chino-tibetane, scrierea hieroglifică datează din anul 1036) (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenîn). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor (Ostiacii (numele vechi al hanților), popor din Siberia de Nord (21 000 locuitori). Limba hanti face parte din familia limbilor ugro-finice. Scrierea lor a fost alcătuită pe baza alfabetului rus) de pe Enisei, au interzis scrierea pe care o inventase pentru ei si abecedarul, lăsînd acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îți ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziție așa: caută să culeagă ce n-au semănat.

Tot ce s-a confiscat este luat și dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă - precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hîrtiile și scrisorile soțului răposat, un mare inginer rus veșnic activ - să ducă, deci, în spate pînă la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putință de întoarcere.

Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieți întoarse pe dos, a unei vieți distruse. Și încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghișeele îți răspundeau niște voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici", „Ăsta nu este!" Și ca să ajungi la acest ghișeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile și cinci nopți. Și poate doar peste șase luni - un an, arestatul va da el însuși un semn de viață ori ți se va arunca de la ghișeu: „Fără drept de corespondență". Iar asta înseamnă - pentru totdeauna. „Fără drept de cores­pondență" înseamnă aproape sigur: împușcat.

Într-un cuvînt, „noi trăim în condiții blestemate, cînd un om dispare fără urmă si ființele cele mai dragi, soția și mama... ani de zile nu știu ce s-a întîmplat cu el". Este just? Nu? Aceste rînduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui Babușkin (Babușkin, Ivan Vasilievici (1873-1906), revoluțioanar social-democrat, apoi bolșevic. A participat la revoluția din 1905. A fost împușcat). Dar trebuie s-o spunem pe șleau: Babușkin însoțea un transport de arme pentru răscoală și chiar cu ele a fost împușcat. El știa ce riscă. Nu se poate spune același lucru despre noi, niște mielușei.

Aceasta este imaginea noastră despre arestare.

Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toți locatarii apartamen­tului sunt sugrumați de spaimă chiar de la cea dintîi bătaie în ușă. Arestatul este smuls din căldura așternutului, este încă stăpînit de neputința stării de somnolență, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenții securității statului sunt în superioritate numerică: sosesc cîțiva, înarmați, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor și al percheziției în mod sigur mulțimea de eventuali susținători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mîine în cel de al treilea și al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ și de a băga la închisoare un număr de cetățeni ai orașului considerabil mai mare decît totalul acelui personal.

Arestările nocturne mai au și avantajul că nici casele vecine, nici străzile orașului nu văd cîți oameni au fost ridicați într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiați, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtați. Ca și cînd nici n-ar fi existat. Pe aceeași bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportind ares­tați și deținuți, ziua defilează generația tînără cu steaguri și flori și cîntă mar­șuri pline de voioșie și optimism.

Arestuitorii însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaților devin plicticoase prin repetiție, au o concepție mult mai largă despre operațiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveți naivi­tatea și să credeți că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temnițologie generală și are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne și diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima și a doua oară; individuale și în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză nece­sară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenții nu s-au așteptat la nici o împotrivire și nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziției efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta și soția, copii urmînd să fie trimiși la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite și pe părinți în lagăr.

Și, separat, există o întreagă Știință a Percheziției (am avut prilejul să citesc o broșură pentru juriștii din Alma-Ata, studenți la fără frecvență). Acolo sunt foarte lăudați acei juriști care la percheziție nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, șase metri cubi de lemne de foc, două căruțe de fin, au curățat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuști de clini, cotețe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri și chiar dinți de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenților li se recomandă insistent să înceapă și să încheie acțiunea printr-o percheziție personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); și să revină încă o dată în același loc, dar Ia altă oră și să facă o nouă percheziție.

De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rînduri. L-a invitat și pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cît a durat spectacolul, apoi el a condus-o... direct la Lubianka (Stradă și piață în centrul Moscovei, unde se află sediul organelor securității, precum și o închisoare pentru deținuții politici). Și dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeți pe strada Kuznețki Most pe Anna Skripnikova - o frumoasă domnișoară blondă și bucălată, care tocmai și-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie - cum suie într-o birjă cu un tînar elegant (dar birjarul și-a dat seama și se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) - să știți că nu e vorba de o întîlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka și vor pătrunde în gura largă a porții. Și dacă (douăzeci și două de primăveri mai tîrziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu jurați că acest tort va reveni acelei fete și nu va fi sfîrtecat de cuțitele celor însărcinați cu percheziția și dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste și arestarea diurnă, și arestarea în stradă, și arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat și - lucru uimitor! - victimele înseși, de acord cu agenții securității de stat, se comportă cît mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat.

Nu toți pot fi arestați acasă cu ciocănitul prealabil în ușă (iar dacă se ciocănește - acesta e „administratorul blocului", „poștașul"), nu toți trebuie arestați la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedește un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat cînd este rupt de ambianța lui obișnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarășii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activiști de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziție un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rînd, îngrozit de arestările pe capete și, timp de o săptămînă, chinuit de privirile încruntate ale șefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoționat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulțumește și, jubilind, aleargă acasă grăbit să-și facă geaman­tanul. Pînă la tren mai sunt două ore, și el își ceartă nevasta neîndemînatică. lată și gara! Mai este timp. În sala de așteptare sau lîngă tejghea, cu o halbă de bere în mînă, se aude strigat de un tînăr foarte simpatic: „Piotr Ivanîci, nu mă recunoști?" Piotr Ivanîci este încurcat: „Cred că nu, deși... „Tînărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ți aduc aminte..." și se înclină respectuos înspre soția lui Piotr Ivanîci: „Iertați-mă, îmi dați voie să-l răpesc pe soțul dumneavoastră pentru un minut?..." Soția îi dă voie, și necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanîci intim, de braț - pentru totdeauna sau pentru zece ani!

În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic... Cetățeni amatori de călă­torii ! Nu uitați că în fiecare gară mare există o secție a GPU și cîteva celule!

Această insistență sîcîitoare a cunoscuților imaginari este atît de febrilă, încît unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă ești angajatul ambasadei americane și te numești, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotînd prin mulțime și desfăcîndu-și brațele ca niște greble: „Sașa! va striga el pur și simplu fără nici un ascunziș. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomo­dăm oamenii." Iar mai la o parte, lîngă trotuar tocmai oprește o „pobedă" (,,Pobeda" (Victorie), marcă de automobile, fabricate la uzina din Nijni Novgorod (Gorki) între anii 1946-1958)... (Peste cîteva zile agenția TASS va face o declarație plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se știe nimic de dispariția lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atît de complicat? Voinicii noștri au efectuat astfel de arestări la Bruxelles (așa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova.

Trebuie să recunoaștem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol cînd discursurile oratorilor, piesele de teatru și modelele de toaletă feminină par ieșite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimația, te cheamă la o parte și - te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), și medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operație în timp ce ești operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector școlar regional, 1936), și mai mult mort decît viu, sîngerînd, te duc în celulă (își amintește Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o între­vedere cu mama condamnată, ți se acordă! - dar aceasta nu este decît o confruntare și arestare! La un magazin alimentar ești invitat la casa de comenzi și te arestează acolo; te arestează călătorul de care ți-a fost milă și l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperișul tău; te arestează casierul de la elec­tricitate, care vine și citește contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, șoferul de taxi, funcționarul de la casa de economii și administratorul cinematografului - toți aceștia te arestează și tu nu vezi decît tîrziu legitimația de culoare bordo foarte bine ascunsă.

Uneori arestările par o joacă, punîndu-se în ele multă inventivitate și multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistență. Oare prin asta agenții securității vor să-și justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cît se pare, este de ajuns să trimită citații tuturor mielu­șeilor luați în vizor și, la ora și secunda fixată, ei vor apărea supuși cu boc­celuța în mînă la poarta neagră de fier a securității statului, ca să-și ocupe pe dușumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar așa îi arestează - doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc și acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificați îi cheamă la birouri.)

Firește, orice mașină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiți nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordați, ani grei, cînd din Europa soseau eșaloane după eșaloane și toate trebuiau înghițite dintr-o dată și tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăși năpîrlise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, și arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eșalon, îi aliniau într-altul - și asta era toată arestarea.

Timp de cîteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicați oameni absolut nevinovați și, în felul acesta, nepregătiți să opună nici un fel de rezistență. Se crea sentimentul general de fatalitate, credința (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identi­tate (Conform acestui sistem cetățeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea miliției pentru a-și alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localități trebuiau să se anunțe la miliție în douăzeci și patru de ore)) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Și chiar în toiul epidemiilor de arestări, cînd oamenii, plecînd la lucru, își luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puține cazuri se sinucideau). Asta li se și cerea. Lupul se dă în vînt după oaia blîndă.

Acest lucru se întîmpla din pricina neînțelegerii mecanismului epidemi­ilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze și de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă și un caracter absolut întîmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întîmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Așteptați puțin, i-au spus, o să clarificăm." A așteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire și au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan și nu aveau destui angajați să-i trimită prin oraș, iar aceasta era aici! Și invers, la Andrei Pavel, un leton de lîngă orașul Orșa, a venit NKVD-ul să-l aresteze; el însă, fără să deschidă ușa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă și nu s-a oprit pînă în Siberia Și cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, și din acte reieșea clar că este din Orșa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judi­ciară: unională, republicană și regională, și aproape pentru jumătate din cei arestați în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunțat o urmărire judiciară supe­rioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanțe întîmplătoare, cum ar fi denunțul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, și în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutați niciodată și nici chemați în fața vreunei instanțe; iar cei ce rămîneau, așteptînd să se facă dreptate, erau cu siguranță condamnați. Și aproape toți, majoritatea covîrșitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate.

Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absența persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declarație că nu vor părăsi localitatea și, firește, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămași în locul celui fugit.

Nevinovăția generală zămislește pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladîjenski era profesor și director al școlii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piață, de el s-a apropiat un țăran și i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanîci, fugi, ești pe listă!" Dar el a rămas: căci eu duc toată școala în spinare, și propriii lor copii sunt elevii mei - cum o să poată să mă ridice?... (Peste cîteva zile a fost arestat.) Și nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înțeleagă încă la vîrsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar cînd voi crește mare mă vor băga și pe mine." (A fost închis la douăzeci și trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranța iluzorie. Dacă nu ești vinovat, atunci de ce să te aresteze? este o greșeală! Te-au înșfăcat și te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeți pentru tine; „Este o greșeală! Își vor da seama și mă vor elibera!" Alții sunt arestați în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuși...?" Pe cînd tu? Tu, în mod cert ești nevi­novat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituție guvernată după normele logicii umane: își vor da seama - te vor elibera.

Atunci de ce să fugi?... Și cum ai putea să te împotrivești?... căci astfel nu faci decît să-ți agravezi situația, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotrivești, dar și pe scară cobori în vîrful picioarelor, cum ți s-a ordonat, ca să nu audă vecinii.

Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întîmplat dacă fiecare agent de secu­ritate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, și-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, cînd un sfert din oraș a fost întemnițat (Este vorba de perioada 1934-1935, după asasinarea lui Kirov), oamenii n-ar fi stat ascunși în vizuinile lor mistuiți de spaimă ori de cîte ori se țrîntea ușa de la intrare și răsunau pași pe scară, ci ar fi înțeles că nu mai au ce pierde și, în vestibulul locuinței lor, ar fi organizat netemători ambuscade din cîțiva oameni, înarmați cu topoare, ciocane, vătraie și orice le-ar fi căzut sub mînă? Căci e știut că acești vizitatori nocturni nu vin cu bune intenții, astfel încît nu vei greși altoindu-l pe acest ucigaș. Ori duba neagră, cu șoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre și mijloace auto, și, cu tot nesațul lui Stalin, blestemata mașină s-ar fi oprit!

Dacă... dacă... Pur și simplu am meritat tot cea a urmat.

Și pe urmă - de ce să te împotrivești? Să nu-ți ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te așeza la colț? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulțime de mărunțișuri și nimicuri, și nici unul dintre ele nu merită efortul unei discuții în contradictoriu (mai ales cînd gîndurile celui arestat se învîrtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!") - toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea

Cîte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuiești. Cînd, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tînără de nouăsprezece ani, și cei trei cekiști tineri i-au răscolit patul și comoda cu lenjerie, ea a rămas liniștită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă cînd brusc au pus mîna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i-l arate, faptul că rîndurile scrise de ea erau acum citite de acești tineri străini și ostili a șocat-o mai tare decît toată Lubianka cu zăbrelele și beclurile ei. La mulți aceste simțăminte personale și atașamente violate de arestare pot fi mult mai puter­nice decît ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decît opresorul.

Sunt puțini cei inteligenți și temerari care își dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Științe, cînd au venit să-l aresteze în 1948, s-a baricadat și două ceasuri a ars hîrtii.

Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de ușurare și chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: cînd în jur sunt ridicați pe capete oameni ca și tine, și după tine n-au venit încă, amînă mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decît orice arestare și nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadîi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu-l luau, încă nu-l luau. El nu putea să primească lovitura decît direct, în față, - a primit-o și s-a liniștit, iar în primele zile după arestare s-a simțit extraordinar. - Părintele Irakli,, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i vizi­teze pe credincioșii deportați, în vremea asta, la locuința lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Cînd s-a întors, enoriașele l-au întîmpinat la gară și nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutîndu-l dintr-o locuință în alta. Această viață de om hăituit l-a istovit într-atît, încît în anul 1942, cînd totuși l-au arestat, a mulțumit bucuros lui Dumnezeu.

În acest capitol am vorbit numai de masă, de mielușeii întemnițați nu se știe pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim și despre aceia care și în perioada contemporană au rămas autentici deținuți politici. Vera Rîbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întîlni cu tovarășii mai vîrstnici (în libertate nu mai rămăsese nici unul) și va putea să-și modeleze concepțiile. Ekaterina Olițkaia, adeptă a partidului socialist revoluționar, în 1924, consi­dera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tînără și n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar și libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amîndouă s-au dus la închisoare cu mîndrie și bucurie.

„Rezistența! Unde a fost rezistența voastră?" îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc.

Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării.

Dar n-a început

Și, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreșit acel moment scurt, unic, cînd pe furiș, printr-o înțelegere marcată de frică, ori absolut fățiș, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulțime, printre sute de nevinovați și hărăziți, ca și tine, pierzaniei. Și gura nu îți este închisă. Puteai și ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că ești arestat! Că niște nelegiuiți deghizați vînează oameni! Că îi arestează sub denunțuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuși unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi și în toate zonele orașului, concetățenii noștri s-ar zbîrli? Poate și arestările n-ar mai fi atît de ușoare!?

În 1927, cînd resemnarea încă nu ne înmuiase într-atît creierele, în piața Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekiști încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în brațe stîlpul unui felinar, a început să țipe, să nu se lase. S-a strîns mulțimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia și o astfel de mulțime! Nu toți trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toți s-au grăbit s-o zbughească!) Băieții noștri cei dezghețați s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societății. S-au urcat în automobil și au șters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară și să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Și în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka)

De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, și mulțimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine și pe călăii tăi, drept prieteni care au ieșit la plimbare.

Și eu am avut de multe ori posibilitatea să strig.

In cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziți de la SMERȘ, împovărați de cele trei geamantane de trofee mai mult decît de grija mea (de acum, după atîta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-și care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei și șefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, și pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi și creațiile mele - probe contra mea

Nici unul dintre cei trei nu cunoștea orașul, și a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe).

După o zi și o noapte petrecute la contrainformațiile armatei; după trei zile și trei nopți la contrainformațiile frontului, unde tovarășii de celulă m-au instruit (m-au inițiat în toate înșelăciunile anchetatorului, am aflat cum se amenință, cum se bate; că pentru cei arestați nu mai există speranță de întoarcere ori de a scăpa cu mai puțin de zece ani), pe neașteptate iată-mă eliberat ca prin minune, și de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deși trupul meu s-a culcat pe paie putrede lîngă hîrdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuți și nedormiți, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară... Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulțimea înșelată în ultimele mele clipe de existență publică?

Am tăcut în orașul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înțeleg rusește? N-am strigat nici pe străzile orașului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează așa ceva? N-am scos nici un cuvînt la gara din Volkovîsk - era puțină lume. M-am plimbat cu acești tîlhari ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducîndu-i pe cei trei bandiți de la SMERȘ în rotonda superioară, cu boltă albă, a stației de metrou „Gara Bielorusă", inundată de lumina electrică și, de jos în sus, în întîmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiți moscoviții. Mi se pare că toți se uită la mine! Ca un șir nesfîrșit, de acolo, din străfundurile ignoranței, ei urcă sub cupola scînteietoare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac??!...

Fiecare deține întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrînd de ce are dreptate că nu se sacrifică.

Unii încă mai speră într-un deznodămînt fericit și se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să-l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărîmul celălalt și nu știm că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărîtă în varianta cea mai rea, și mai rea de atît nu poate fi). Alții încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orînduiesc într-un strigăt către, mulțime. Fiindcă numai un revoluționar își are întotdeauna lozincile pe buze gata să țîșnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetățean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur și simplu nu știe ce să strige, în sfîrșit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în cîteva strigăte in­coerente.

Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: acești moscoviți înghesuiți pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puțini, prea puțini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?... Și ca prin ceață mi se năzărește că odată și odată o să strig celor două sute de milioane...

Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern.

Voi tăcea și în străduța Ohotnîi Riad.

N-o să strig nici lîngă. hotelul „Metropol".

N-o să-mi agit brațele nici în piața Golgotei - Lubianka...