Casa matrionei incident la gara

Casa matrionei incident la gara de Alexandr Soljenitin

La kilometrul 184 al căii ferate care duce de la Moscova la Murom și la Kazan, la mai mult de șase luni după aceea, trenurile încă mai încetineau, mai-mai să se oprească. Călătorii își lipeau fețele de geamuri, ieșeau pe culoare: Ce s-a mai întâmplat? Se lucrează la calea ferată? A ajuns trenul înainte de vreme?

Nu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, călătorii se întorceau la locurile lor.

Doar mecanicii știau și își aminteau de ce.

Și eu.

I

În vara lui 1956, lăsând în urmă un deșert dogoritor și prăfuit, mă întorceam fără să am o destinație anume… în Rusia, pur și simplu. Nu eram așteptat și nici invitat în niciun loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani… Nu aveam decât o singură dorință, să mă stabilesc în Rusia de mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. Voiam să mă strecor și să mă pierd în Rusia profundă, dacă o astfel de Rusie exista, trăia undeva.

Cu un an înainte, în această parte a Uralului, aș fi putut să mă angajez doar ca muncitor necalificat. Un șantier demn de acest nume nu ar fi vrut să mă ia nici măcar ca montator-electrician. Eu însă eram tentat de învățământ. Mi se spusese – de către oameni informați – că nu voi avea nimic de câștigat din această călătorie, că va fi în zadar.

Dar lucrurile au început să se miște. Când am urcat pe scara Oficiului Regional al Instrucției publice din Vladimir și am întrebat unde este Serviciul personal, am văzut, spre marea mea mirare, că domnii aceia nu mai stăteau în spatele unei uși capitonate cu piele neagră: în locul ei era o despărțitură din geamuri, așa cum vezi în farmacii. M-am apropiat totuși, cu timiditate, m-am aplecat în fața ghișeului și am întrebat:

— Nu aveți cumva nevoie de un profesor de matematică într-un loc ferit, departe de calea ferată? Aș vrea să mă stabilesc acolo definitiv.

Actele mele de identitate au fost controlate minuțios, cuvânt cu cuvânt. Au urmat veniri și plecări dintr-o cameră în alta, un telefon… Mirarea era reciprocă pentru că, de obicei, toată lumea cerea să ajungă la oraș, dacă era posibil chiar în capitală! Din senin, m-am pomenit cu un post asigurat: era la Visokoie Polie de Sus. Numai numele, și-ți încălzea sufletul!

Și numele nu mințea. Pe o colină, între vâlcele, apoi alte coline, înconjurat din toate părțile de pădure, cu un iaz și un dig mic, Visokoie Polie era exact locul unde ar fi bine să trăiești și să mori. Am rămas mult timp într-un boschet, așezat pe un buștean, spunându-mi cât de mult mi-ar plăcea să nu mai am nevoie în fiecare zi de masa de prânz și de cină, că m-aș mulțumi să stau aici și să ascult noaptea freamătul ramurilor de deasupra mea, fără niciun aparat de radio care să tulbure liniștea, în timp ce întreaga lume ar tăcea.

Din păcate, Visokoie Polie nu avea brutar și niciun fel de magazin de alimente… Toți cei din sat le aduceau din capitala provinciei, cărând sacii în spinare.

M-am întors la Oficiu și am implorat în fața ghișeului. La început nici măcar nu mi s-a răspuns. După aceea însă, au fost iarăși veniri și plecări, un telefon, scârțâituri și, până la urmă, s-a bătut la mașină pe delegația mea: „Torfoprodukt”.

Turboprodus? Săracul Turgheniev, cu siguranță că el nu știa că se poate forma în rusă un asemenea cuvânt!

La gara mică din Torfoprodukt, o baracă provizorie din lemn înnegrit, am citit această indicație severă: „Nu urcați în tren decât pe partea gării”. Cineva adăugase, scrijelind cu un cui: „Și fără bilet”. Cu același umor melancolic fuseseră gravate cu cuțitul aceste cuvinte definitive: „Nu avem bilete”. Abia mai târziu mi-am dat seama care era sensul exact al acestor adăugiri. Era ușor să ajungi la Torfoprodukt. Dar nu să și pleci de acolo.

Tot aici se înălțau cândva păduri de basm, de nepătruns, care nu au supraviețuit Revoluției decât pentru a fi apoi tăiate de către muncitorii din Torfoprodukt și colhoznicii din vecinătate. Gorcikov, președintele colhozului, a curățat astfel multe hectare de pădure, iar copacii au fost vânduți apoi avantajos în regiunea Odessa; colhozul lui a câștigat astfel decorații, iar el a primit medalia de Erou al Muncii Socialiste…

Între depresiunile turbăriilor se întindea, în dezordine, târgușorul muncitoresc în care barăcile uniforme, prost tencuite, din anii ’30 se învecinau cu căsuțele cu fațade din lemn sculptat, cu verande cu geamuri, din anii ’50. Dar între zidurile acestor căsuțe nu exista nici măcar un perete despărțitor care să urce până la tavan… Eram obligat să renunț la speranța de a închiria o cameră cu patru pereți adevărați.

Deasupra satului se vedea un coș de uzină care scuipa fum. O cale ferată mică tăia târgul dintr-o parte în alta, iar locomotivele, împopoțonate și ele, treceau șuierând strident, trăgând trenuri încărcate cu plăci sau brichete de turbă maronie. Puteam deja să presupun, fără teama de a greși, că seara, deasupra porții localului, va urla un difuzor, că bețivii vor umbla de colo până colo și că se vor scoate cuțite.

Iată unde mă adusese visul meu de a găsi un loc liniștit pe pământul rusesc. Culmea este că acolo de unde veneam aș fi putut să locuiesc într-o colibă din chirpici care dădea chiar spre deșert. Și ce vânt răcoros în fiecare noapte! Și nimic altceva deasupra mea decât marea boltă cerească plină de stele!

Am dormit prost pe bancheta de la gară și în zori m-am hotărât să fac din nou un tur al satului. De data aceasta am ajuns la o piață foarte mică. Fiind atât de devreme, nu era acolo decât o femeie care vindea lapte. Am cumpărat o sticlă de lapte și am băut-o pe loc.

Felul cum vorbea m-a uimit. Era melodios și mângâietor, iar cuvintele erau exact acelea a căror nostalgie mă împinsese să părăsesc Asia:

— Bea, bea cât îți poftește sufletul! Văd eu, nu ești de pe-aici, nu-i așa?

— Dar dumneavoastră de pe unde sunteți? am întrebat eu, regăsindu-mi zâmbetul.

Și am aflat că peste tot împrejur erau turbării, că în spatele căii ferate este o movilă și în spatele movilei este un sat, că acest sat se numește Talnovo, că dintotdeauna a fost acolo, de pe vremea când existau nobili, și că stăpânei i se spunea „Țiganca” – și că împrejur pădurea era foarte deasă. Și apoi urmau alte sate: Ceasliti, Ovinți, Spudni, Șevertni, Șestimorovo, din ce în ce mai departe de calea ferată, spre lacuri.

Ah, ce ușurare mi-a cuprins sufletul auzind aceste nume! îmi promiteau o Rusie profundă, autentică.

Am rugat-o pe noua mea cunoștință să mă conducă până la Tolnovo, după ce se închide piața, și să căutăm împreună o izbă unde m-aș putea adăposti. Eram un chiriaș bun: pe lângă salariu, școala se angaja să-mi dea o căruță de turbă pentru iarnă. Femeia părea acum îngrijorată; nu se mai punea problema de înduioșare. Ea nu avea loc (ea și soțul ei aveau grijă de bătrâna sa mamă), așa că m-a condus la niște rude, apoi la altele. Dar nu am găsit nicăieri o cameră. Spațiul era prea mic și era prea mult zgomot.

În cele din urmă am ajuns la un râu mic închis cu un dig și un podeț care se încălzeau la soare. Era locul cel mai încântător din întreg satul: două sau trei sălcii, o izbă strâmbă, rațe care alunecau pe apă și gâște care ieșeau pe mal scuturându-se.

— Asta e, nu ne mai rămâne decât să mergem la Matriona, spuse ghidul meu, care începuse să se cam sature de mine. Doar că la ea nu e prea îngrijit, lasă lucrurile în voia sorții. E cam bolnavă…

Casa Matrionei era chiar acolo, la câțiva pași: patru ferestre mici, aliniate spre partea rece și austeră, un acoperiș din șindrilă pusă în două straturi și încă o fereastră mică în podul casei, a cărui bordură era ajurată ca la casele bătrânești. Nu era o casă joasă: am numărat optsprezece rânduri de trunchiuri de brad șlefuite suprapuse. Totuși, șindrilele acoperișului putrezeau și trunchiurile erau gri de bătrânețe; gri era și portalul, cândva impunător, iar din streașină lipseau câteva scânduri.

Poarta era închisă, dar în loc să bată, femeia își strecură mâna pe dedesubt și împinse un zăvor, un șiretlic nevinovat pentru a descuraja animalele sau necunoscuții. Acoperișul casei nu se întindea și deasupra curții micuțe, așa cum se întâmplă adesea, dar în interiorul zidurilor se adăposteau multe camere. Odată ce treceai de ușa de la intrare, dădeai de câteva trepte care duceau la un culoar spațios, înalt cât casa. La stânga, alte trepte urcau la camera bună, construcție neîncălzită, care nu era legată de izba propriu-zisă și tot de aici alte câteva trepte coborau la un beci aflat sub podea. La dreapta era izba, cu podul și subsolul ei.

Era o casă veche și bună, făcută pentru o familie mare, dar acum nu mai trăia în ea decât o femeie singură, de vreo șaizeci de ani.

Când am intrat, era întinsă pe soba rusească de lângă intrare, acoperită cu un maldăr sumbru și nedeslușit de boarfe, boarfe din acelea de mare preț în viața unui om care muncește.

Partea cea mai bună a acestei camere mari, cea din fața ferestrelor, era năpădită de ficuși plantați fie în oale, fie în ciubere puse pe scăunele sau pe banchete.

Umpleau singurătatea stăpânei casei cu mulțimea lor mută, dar vie. Se înmulțeau în deplină libertate, furând lumina meschină dinspre nord. În lumina care mai rămânea, fața rotundă a Matrionei, ascunsă pe jumătate și de coșul sobei, mi s-a părut galbenă, bolnăvicioasă. Iar ochii ei, parcă stinși, spuneau ei înșiși că o rodea boala.

Am discutat așa îndelung, ea acolo sus, culcată pe burtă, fără pernă, cu capul întors spre ușă, și eu mai jos, în picioare. Nu a manifestat nicio bucurie la propunerea de a avea un locatar; s-a plâns de un rău confuz, mi-a spus că tocmai trecuse printr-una dintre acele izbucniri ale răului: o apuca o dată pe lună sau la două luni, dar atunci când se întâmpla…

— Mă ține două zile, trei zile. Asta-nseamnă că n-o să pot nici să mă ridic, nici să vă fac de mâncare. Altfel, locul, nu pot să mă plâng de el, ar mai fi și altele așa…

Și mi-a enumerat celelalte case unde ar fi mai confortabil și mai plăcut pentru mine să închiriez o cameră și m-a invitat să merg să le văd. Dar eu știam deja că soarta a hotărât: aici o să mă stabilesc, în această izbă slab luminată, cu oglinda ei întunecată în care nici nu se punea problema să mă văd, cu cele două afișe pătate, care lăudau vânzarea de cărți și recoltele, puse pe perete ca să arate frumos.

Pentru mine era bine aici pentru că Matriona, fiind prea săracă, nu avea radio și, trăind singură, nu avea pe nimeni cu care să vorbească.

Deși Matriona m-a obligat să alerg prin sat și a rezistat mult timp când am venit a doua oară („Când nu ești în stare, când nu știi să gătești, nu poți să-i mulțumești pe oameni câtuși de puțin!”), de data aceasta se ridicase din pat și chiar mi s-a părut că văd lucind în ochii ei mulțumirea atunci când am reapărut.

Ne-am pus de acord asupra prețului și a cărbunilor pe care mi-i va da școala.

Abia mai târziu am aflat că de mult timp Matriona nu mai primise de nicăieri nici măcar o rublă. Pentru că nu primea pensie. Familia o ajuta puțin. Iar la colhoz, munca ei nu valora bani, ci bastonașe (bastonașe pentru „zilele de lucru” pe care controlorul le alinia în cartea ei de muncă plină de pete de grăsime).

Și uite așa m-am instalat eu la Matriona. Nici măcar nu a trebuit să ne împărțim camera. Patul ei era lângă ușă, în apropierea sobei, eu l-am întins pe al meu, un pat pliant, aproape de o fereastră. Am mutat ficușii cei dragi ai Matrionei și am împins o masă în fața altei ferestre. Din fericire, în sat era curent electric: în anii ’20, linia de la Șatura ajunsese până aici. „Lămpile lui Ilici”, citeai în ziarele de atunci; cât despre țărani, căscau ochii și spuneau: „Țarina Lumină!”

Fără îndoială că pentru cei din sat care aveau o situație mai bună, casa Matrionei putea să nu pară ospitalieră; dar noi doi am fost pe deplin mulțumiți de ea și în toamnă, și în acea iarnă. Ploaia încă nu pătrundea înăuntru; când era ger, căldura sobei ținea mult timp, abia spre dimineață se făcea frig, mai ales când vântul sufla spre partea casei care era în stare mai proastă.

În afară de noi doi, Matriona și cu mine, casa mai avea și alți locatari: o pisică, șoareci și gândaci de bucătărie.

Pisica era bătrână și mai cu seamă șchioapă. Matriona o luase de milă, iar ea adoptase casa. Deși mergea pe cele patru labe, șontâcăia rău, având grijă să nu calce pe laba bolnavă. Când sărea de pe sobă pe podea, nu se auzea zgomotul pâslos pe care îl fac toate pisicile, era o izbitură făcută de cele trei labe: buf! Și era atât de puternică, încât mi-a trebuit ceva timp până să mă obișnuiesc cu ea și tresăream de fiecare dată. Era pisica, ateriza pe cele trei labe ca să și-o protejeze pe a patra.

Dacă era plin de șoareci, asta nu înseamnă că pisica nu era stăpână peste ei: sărea ca un fulger în colțul peretelui și venea cu ei în dinți. Nu, șoarecii erau inaccesibili pisicii pentru că cineva, cândva, în vremuri mai bune, acoperise pereții casei cu un tapet gofrat verzui… și un strat nu a fost de ajuns, s-au pus cinci! Bine lipite între ele, acum se dezlipiseră de pe pereți în multe locuri, așa că izba parcă ar fi avut în interior un fel de piele, între trunchiurile de brad decojite și această piele din hârtie, șoarecii își făcuseră culoare și îi auzeai alergând cu nerușinare chiar și pe sub tavan. Pisica urmărea cavalcada lor cu o privire reprobatoare, dar nu mai putea să facă nimic.

Uneori mai mânca și gândaci, dar nu se simțea prea bine. Singurul lucru pe care îl respectau gândacii era linia marcată de peretele care separa locul unde se spălau vasele, acolo unde era gura sobei, de partea locuită a izbei. Nu intrau în cameră. Noaptea, în schimb, mișunau în acel loc și, dacă seara târziu intram să beau apă și aprindeam lampa, toată podeaua, banca mare și chiar și peretele formau parcă o singură pată maronie și fojgăitoare. Am adus de mai multe ori borax de la laboratorul de chimie. L-am amestecat cu aluat și cu amestecul acesta i-am otrăvit. Numărul lor s-a micșorat, dar Matriona se temea pentru pisica ei. Așa că nu am mai pus otravă, și din acel moment gândacii s-au înmulțit. În timpul nopții, când Matriona dormea iar eu lucram așezat la masa mea, galopul scurt și intermitent al șoarecilor era acoperit de foșnetul uniform, muiat, continuu ca freamătul oceanului, al gândacilor din spatele peretelui. Dar m-am obișnuit cu acest zgomot pentru că nu era nimic în el care să însemne răutate sau minciună. Foșnetul acesta era chiar viața lor.

M-am obișnuit și cu fata simpatică de pe afiș care de-acolo, de pe perete, îmi oferea cu încăpățânare Bielinski, Panfiorov și o grămadă de alte cărți: meritul ei era că-și ținea gura închisă. De altfel, m-am obișnuit cu tot ce exista în casa Matrionei.

Matriona se scula la patru sau cinci dimineața. De când o cumpărase de la cooperativă, cu douăzeci și șapte de ani în urmă, pendula o lua întotdeauna înainte. Acest lucru nu o neliniștea pe Matriona; grija ei era să nu întârzie deloc, așa că era sigură că nu va întârzia dimineața. Aprindea lampa din spatele peretelui de la bucătărie și încetișor, cu mare grijă, încercând să nu facă zgomot, aprindea soba. Apoi mergea să mulgă capra (nu avea alte animale decât această capră cu blana de culoare alb-murdar și cu coarnele strâmbe), mergea să aducă apă și punea pe foc trei oale mici bune la toate: una pentru mine, una pentru ea și a treia pentru capră. Scotea din pământ cartofi foarte mici pentru capră, mici pentru ea și de mărimea unui ou de găină pentru mine. Cât despre cartofii mari, aceștia nu mai creșteau de mult timp în grădina ei de zarzavaturi nisipoasă, în care nu se mai pusese îngrășământ de dinainte de război și unde ea planta în fiecare an aceiași cartofi.

Nu percepeam aproape nimic din aceste plecări și veniri matinale. Dormeam mult și mă trezeam la lumina târzie a iernii; mă întindeam și îmi scoteam nasul de sub cuvertură și șubă. Cuvertura și șuba plus haina vătuită din armată pusă pe picioare și salteaua de paie de sub mine păstrau căldura chiar și în nopțile când frigul puternic venit din nord lua cu asalt bietele noastre ferestre. Auzind în spatele peretelui un fâșâit discret, spuneam în fiecare dimineață, măsurându-mi vocea:

— Bună dimineața, Matriona Vasilievna!

Și de fiecare dată auzeam din spatele peretelui aceleași vorbe binevoitoare. Mai întâi era un fel de mormăială modulată pe o notă caldă și joasă, așa cum vorbesc bunicile din povești:

— M-m-m-m… Bună dimineața și dumneavoastră!

Și imediat după aceea:

— Micul dejun e tocmai bun.

Ce era la micul dejun, nu spunea; de altfel, nici nu era greu de ghicit: cartofi fierți în coajă, sau o supă de cartofi (o supă „împietrită”, cum spunea lumea de pe aici), sau o fiertură de orz (imposibil să cumperi anul acesta la Torfoprodukt alte crupe, și chiar și orzul îl obțineai cu lupte grele; fiind cea mai ieftină faină, se îngrășau porcii cu ea și se vindea cu sacii). Nu era întotdeauna sărată cum trebuie și, după ce terminai de mâncat, rămâneau pe cerul gurii și pe gingii resturi care provocau arsuri.

Dar nu era vina Matrionei: nici unt nu găseai la Torfoprodukt, oamenii își smulgeau din mână margarina; doar un amestec de grăsimi de proastă calitate era accesibil. De altfel, soba rusească, după cum am observat eu, nu este practică pentru gătit: mâncarea se face departe de ochii bucătăresei și căldura este inegală. Motivul pentru care s-a transmis din epoca de piatră până la strămoșii noștri este că, pusă în funcțiune doar dimineața, păstrează toată ziua la temperatura potrivită și mâncarea pentru animale, și cea pentru om. Mai mult decât atât, dormi la căldură.

Ascultător, înghițeam tot ceea ce îmi pregătise și împingeam cu răbdare spre margine toate lucrurile necuviincioase: fire de păr, o bucățică de cărbune, lăbuțe de gândaci. Nu aveam curajul să îi fac reproșuri Matrionei. Nu mă prevenise ea însăși? „Când nu ești în stare, când nu știi să gătești, nu poți deloc să-i faci pe oameni fericiți!”

— Mulțumesc mult, spuneam eu cu cea mai mare sinceritate.

— Pentru ce? Pentru ceea ce vi se cuvine?

O spunea cu un zâmbet luminos, care mă dezarma. Apoi ochii ei spălăciți mă priveau fără răutate și mă întreba: „Și pentru mai încolo, ce v-ar plăcea?”

„Mai încolo” voia să însemne pentru seară. Mâneam de două ori pe zi, ca pe front. Ce puteam să cer pentru mai încolo? Același lucru, mereu același: cartofi sau supă „împietrită”.

Nu bodogăneam, viața mă învățase să nu găsesc sensul existenței cotidiene în mâncare. Puneam mai mult preț pe această față rotundă pe care încercam în zadar să o fixez pe peliculă (îmi cumpărasem, în sfârșit, un aparat de fotografiat); când vedea că ochiul rece al obiectivului era ațintit asupra ei, Matriona lua un aer jenat sau peste măsură de sever.

O singură dată am reușit să o surprind în timp ce se uita pe fereastră, zâmbind, la ceva de pe stradă.

Matriona a avut de înfruntat multe necazuri în toamna aceea. Apăruse o nouă lege a pensiilor și vecinele îi băgaseră în cap să obțină și ea una. Era absolut singură și; de când începuse boala ei, fusese dată afară din colhoz. Câte nedreptăți se făcuseră în cazul Matrionei! Era bolnavă, dar nu avea dreptul la pensie de invaliditate; muncise pe brânci la colhoz timp de un sfert de secol, dar pentru că nu lucrase în uzină, nu avea dreptul la vreo pensie pentru ea însăși, putea doar să spere că ar obține o pensie după bărbatul ei, mai exact pentru moartea capului familiei. Dar soțul ei murise de cincisprezece ani, la începutul războiului, și acum nu era ușor să obțină adeverințe de muncă din locurile unde lucrase și să afle cât câștigase. Câte demersuri pentru aceste acte (și pentru ca ele să menționeze corect ceea ce câștiga soțul ei pe lună, chiar dacă mai puțin de trei sute de ruble), pentru confirmarea mărturiei că trăia singură și nu primea ajutor de la nimeni, și din ce an; după care trebuia să le ducă pe toate la Oficiul de Pensii și apoi să le aducă înapoi, după ce corectase ceea ce nu era bine, și apoi să le ducă iar. În sfârșit, să mai facă un drum ca să vadă dacă toate acestea au servit la ceva…

Aceste demersuri erau cu atât mai dificile, cu cât Oficiul era la douăzeci de kilometri la est de Talnovo, Sovietul târgului la zece kilometri la vest, iar cel al lotizării muncitorești la nord, la o oră de mers. A fost trimisă de la un birou la altul timp de două luni, pentru fleacuri (când pentru o virgulă, când pentru un punct). Iat-o plecând spre Sovietul târgului, dar secretarul nu este astăzi, lipsește uite-așa, pur și simplu, așa cum se întâmplă în târguri. Deci veniți din nou mâine? A doua zi secretarul este acolo, dar lipsește ștampila. Așa că trebuie să vină a treia oară… și pe urmă a patra, pentru că nu au semnat actul cel bun, le-ar trebui ochelari… (Matriona a prins în ace, într-un singur teanc, toate aceste hârtii.)

— Mă distrug, Ignatici, mi se plângea ea după aceste deplasări inutile. Nu mai pot.

Dar tristețea ei nu ținea mult. Remarcasem că avea un mijloc sigur de a-și recăpăta buna dispoziție: munca. Lua imediat un hârleț și scotea cartofi; sau lua un sac și pleca să caute cărbuni sau, mai mult, înarmată cu un coș împletit, mergea în pădurea îndepărtată ca să caute bace[1]. O plecăciune ici, una colo, nu în fața ghișeelor, ci în fața tufișurilor din pădure, și apoi, cu spatele rupt de povară, Matriona se întorcea înseninată, mulțumită de toate, cu zâmbetul său blând.

— Acum am văzut, Ignatici, știu unde să-i găsesc! exclama ea, vorbind despre cărbuni. Un loc… îți spun eu! Facem chef, ce mai!

— Dar, Matriona Vasilievna, cărbunii mei nu ajung? O căruță plină…

— Aș! Cărbunii tăi! Încă de două ori pe-atâta, abia atunci ar ajunge! Aici iarna, când sunt geamurile înghețate, nici n-ai pus bine o brichetă în foc, că s-a și ars! Anul trecut am adus atâta cărbune de-ăsta! Nu mă crezi în stare să aduc zilele astea trei încărcături? Numa’ că poți să fii prins. Deja o femeie din sat e în proces…

Da, era adevărat. Deja se simțea vântul rece al iernii și oamenilor li se strângea inima. De jur împrejur erau păduri, dar nu puteau să ia lemne de nicăieri. Peste tot în mlaștini răcneau buldozerele, dar cărbunii nu li se vindeau oamenilor de aici; erau distribuiți autorităților și protejaților lor. În plus, dascălii, medicii și muncitorii din uzină primeau fiecare câte o căruță de cărbuni. Combustibilul nu era prevăzut și ar fi fost deplasat să ceri. Președintele colhozului mergea prin tot satul, se uita la oameni cu o privire autoritară, sau întunecată, sau cumsecade, vorbea despre orice, numai despre încălzire nu. Pentru că el era la adăpost. Și pentru că iarna, asta nu conta…

Într-adevăr, înainte se furau lemne de pe moșiile nobililor, acum se șterpelea cărbune de la stat. Femeile se adunau câte cinci, câte zece, ca să aibă curaj. Acționau ziua. Într-o vară se extrage mult cărbune și se fac grămezi cam peste tot. Ceea ce este bine e că, odată extras, este imposibil să fie cărat imediat. E lăsat să se usuce până în toamnă, chiar și până când cade zăpada, dacă drumul de toamnă este impracticabil sau dacă lucrările s-au tărăgănat.

Exact de acest interval de timp profitau femeile. La un transport cărau cu sacul șase brichete de cărbune dacă erau umede sau vreo zece dacă erau uscate. Un astfel de sac (cărat uneori și pe o distanță de trei kilometri – și fiecare cântărea vreo treizeci și cinci de kilograme!) era suficient pentru a face focul în sobă timp de o zi. Iarna ține două sute de zile. Și dimineața trebuie să aprinzi focul în soba rusească, iar seara în cea mică, „olandeză”.

— Ne spun o groază de baliverne, zicea Matriona, legându-se de cineva invizibil, dar de când nu mai sunt cai, trebuie să duci totul cu spatele, dacă nu, n-ai decât să mori! Spatele meu e o rană tot anul! Iarna trag de sanie, vara car vreascuri! Pe cuvântul meu!

Femeile nu se mulțumeau să facă doar un drum pe zi. În zilele ei bune, Matriona aducea până la șase saci plini cu cărbuni. Pe ai mei îi pusese la vedere, pe ai ei însă îi ascunsese sub podeaua de la intrare și în fiecare seară baricada intrarea cu o scândură.

— N-o să-i găsească niciodată iuda ăștia, spunea ea zâmbind și ștergându-și fruntea transpirată. Niciodată n-o să dea de ei!

Ce putea să facă Direcția? Nu avea destul personal ca să pună paznici în toate mlaștinile. Sigur, neavând încotro, după ce raportase un randament mare, micșora cifrele invocând fărâmițarea cărbunelui, ploile…

Uneori se apuca să trimită o patrulă care încerca să le prindă pe femei la intrarea în sat; femeile aruncau sacii și fugeau cât le țineau picioarele. Câteodată, ca urmare a unui denunț, miliția făcea percheziții în case, se întocmea un proces-verbal pentru deținerea ilegală de cărbuni și oamenii erau amenințați cu procese. Plecările și venirile femeilor încetau pentru un timp, dar iarna amenințătoare le împingea iarăși afară din casă, în noapte, trăgând săniile.

Observând-o pe Matriona, am remarcat că, în general, în afară de bucătărie și treburile domestice, în fiecare zi era prevăzută o altă sarcină, nu mai puțin importantă; ordinea logică a acestor sarcini era înscrisă în capul ei și, când se scula dimineața, știa întotdeauna cum își va folosi ziua. Pe lângă cărbuni, pe lângă adunatul butucilor răsturnați de tractoare în mlaștini, pe lângă afinele pe care le conserva pentru iarnă în borcane mari, de trei litri („Pregătește-ți dinții, Ignatici!”, spunea ea, servindu-mi-le cu mândrie), pe lângă scoaterea cartofilor din pământ și alergatul în toate părțile pentru problema pensiei, mai trebuia să găsească și fân pentru capra ei cu blană murdară.

— Spuneți-mi, Matriona Vasilievna, de ce nu aveți vacă?

— Ei!… Ignatici, îmi explica ea întoarsă cu fața spre masă, cu un șorț murdar, stând în picioare lângă ușa de la bucătărie. Mie chiar mi-ajunge laptele de la capră! Dacă am o vacă, mă mănâncă ea pe mine. Lângă calea ferată nu ai voie să cosești, partea aia e-a Căilor Ferate; nici în pădure, e a Direcției Ape și Păduri; în colhoz, nici atât: nu mai ești în colhoz, zic ei. Și să știi că ele, colhoznicele, trebuie să dea totul la colhoz, tot, până la ultima picătură, crede-mă! Când au dreptul să se gândească la ele, a căzut deja zăpada, nu mai e iarbă!… Înainte, cel mai bun timp ca să aduci fânul era la mijlocul verii, de la Sfântul Petru la Sfântul Ilie. Iarba aia era miere, așa se zicea…

Să strângă iarbă pentru singura ei capră nu era deloc o treabă ușoară. Dis-de-dimineață lua un sac și o coasă și se ducea în locuri unde știa că se poate cosi iarba: la marginea câmpurilor, pe marginea drumului, pe insulele mici din mlaștini. Umplea bine sacul și căra în spate iarba aceea proaspătă, grea; când ajungea în curtea ei mică o întindea într-un strat compact. Când se usca, un sac plin cu iarbă îi dădea o furcă de fân.

Prima măsură pe care a luat-o noul președinte al colhozului, numit de curând, trimis de la oraș, a fost micșorarea grădinilor de zarzavat ale invalizilor. Cincisprezece ari de nisip i-au rămas Matrionei, dar mai erau zece, lăsați în paragină în spatele gardului de uluci. De altfel, acești cincisprezece nenorociți de ari erau suficienți pentru ca cei din colhoz să-și exercite drepturile asupra Matrionei. Când nu era mână de lucru sau când femeile refuzau cu prea multă încăpățânare să muncească, nevasta președintelui colhozului venea s-o vadă pe Matriona. Și ea era tot de la oraș, hotărâtă; cu scurta ei gri îmblănită, cu ochiul necruțător, arăta ca un soldat. Intra în izbă și, fără să spună bună ziua, se uita la Matriona cu severitate. Iar Matriona nu mai știa unde să se vâre.

— Bi-ne, spunea ea cu o voce clară. Tovarășă Grigorieva! Trebuie să ajutăm colhozul! Mâine trebuie să descărcăm bălegarul!

Fața Matrionei se încrețea într-o jumătate de zâmbet de scuză, ca și cum i-ar fi fost rușine pentru nevasta președintelui că nu putea s-o plătească pentru munca ei.

— Sigur… răspundea ea, tărăgănând cuvintele. Dar sunt bolnavă, doar știți. Și nu mai sunt tovarășă la colhoz. Și-apoi repede, reluând fraza, adăuga: Și-atunci, la ce oră trebuie să vin?

— Nu uita să-ți iei furca, rostea cu gravitate vizitatoarea și dispărea într-un foșnet de fustă țeapănă.

— Ei, poftim! bombănea Matriona după plecarea ei. Nu uita furca! N-au nimic la colhoz, nici furci, nici lopeți! Nu sunt bărbați pe-aici, cine-o să-mi pună coadă la furcă?

Reflecta la acest lucru toată seara.

— N-au decât să zică vrute și nevrute, Ignatici, dar treaba asta n-are nici cap, nici coadă. Te proptești în sapă și aștepți să auzi la prânz sirena de la fabrică, și mai sunt și femeile care se dondănesc, numără câte au venit și câte au rămas acasă. Înainte, când munceai pentru tine, n-ai fi auzit un sunet, doar „vai-vai-vai!” – uite, a venit masa! uite, s-a lăsat seara!

Și totuși, dimineața devreme își lua furca și pleca.

Dar nu era doar colhozul: oricare rudă îndepărtată, dar chiar și o vecină, puteau să vină seara și să-i spună Matrionei:

— Matriona, mâine vii să-mi dai o mână de ajutor. Terminăm de scos cartofii.

Și Matriona nu putea să refuze. Lăsa baltă ordinea prevăzută a treburilor ei, mergea s-o ajute pe vecină și spunea, când se întorcea, fără nici cea mai mică umbră de invidie:

— Ah, Ignatici, dacă-ai ști ce cartofi are! E-o plăcere să-i scoți! Aș fi rămas acolo, zău!

Așa stând lucrurile, nu putea să existe săpat în grădinile de zarzavaturi fără Matriona! Femeile din Talnovo calculaseră cu precizie că era mai greu și dura mai mult să-ți sapi singură grădina decât să iei un plug, să se înhame la el șase femei și să are astfel în șase grădini. Și-atunci, cine era chemat în ajutor? Matriona.

— Ia spuneți-mi, ați plătit-o? o întrebam eu câteodată.

— Nu vrea bani. Trebuie să te lupți cu ea ca să primească.

Și mai avea și alte griji mari Matriona, când îi venea rândul să-i hrănească pe cei doi ciobani, unul voinic, surd și mut și celălalt un ștrengar care avea mereu în colțul gurii un chiștoc plin de salivă. Îi venea rândul doar o dată la șase săptămâni, dar atunci Matriona avea mari cheltuieli. Mergea la cooperativă, cumpăra conserve de pește, obținea cu mare greutate zahăr, unt, tot felul de lucruri pe care ea nu le mânca.

— Ia seama la croitor și la cioban, îmi explica ea. Ești prost văzut de tot satul dacă nu le dai tot ce le trebuie.

În toată această viață plină de griji mai apărea din când în când și un rău epuizant; Matriona se prăbușea pe pat și rămânea acolo de la două până la patru zile, culcată pe burtă. Nu se plângea, nu gemea, dar nici nu se mișca. În acele zile venea Mașa, o prietenă apropiată a Matrionei încă din anii tinereții, se îngrijea de capră și făcea focul. Matriona nu bea, nu mânca și nu cerea nimic. S-o chemi pe doctorița de la dispensar ar fi fost un lucru nemaiauzit la Talnovo, chiar indecent față de vecini („Da’ ce, se crede cucoană?. A fost chemată o dată; a venit cu un aer câinos și i-a spus Matrionei să vină ea la dispensar când o să se pună pe picioare. Matriona s-a dus acolo fără tragere de inimă, i s-au făcut analize, a fost trimisă la spitalul raionului și lucrurile s-au oprit aici. Dar era atâta treabă de făcut, te îndemna să trăiești. Și Matriona începea să se ridice din pat; se mișca încet, dar îi revenea vioiciunea.

— Dacă m-ai fi văzut înainte, Ignatici, spunea ea ca și cum s-ar fi scuzat, ridicam sacii ca pe niște flori, optzeci de kilograme, nu mi-era frică. Socrul meu striga: „Matriona, o să-ți rupi spinarea!” Nu trebuia să m-ajute cumnatul ca să ridic trunchiul în car. Aveam un cal de la armată, Voltciok, un animal puternic…

— De la armată? De ce?

— Pe-al nostru l-au luat pentru război, ni l-au dat pe-ăsta, că era un pic lovit. Un animal ciudat… O dată s-a speriat și a tras sania în lac, au sărit repede bărbații, da’ eu l-am apucat de frâu și l-am oprit, nu vă mint! Era hrănit cu ovăz. Țăranului îi plăcea să dea de mâncare cailor. Doar că, dacă mănâncă ovăz, nu prea îi place să care…

Nu era mereu curajoasă. Îi era frică de incendii, de fulgere, dar și mai mult, Dumnezeu știe de ce, de trenuri.

— Când trebuie să iau trenul până la Cerusti și-l văd venind dinspre Neceaievka, cu ochii ăia mari, holbați, ca niște farfurioare, și șinele care mârâie… curge transpirația pe mine și îmi tremură genunchii, nu te mint! îmi spunea Matriona, ea însăși uimită, ridicând din umeri.

— Poate pentru că nu se dau bilete, Matriona Vasilievna?

— La ghișeu? Nu dau decât la clasa-ntâi! Și uite că pleacă trenul! Și noi ne-mbulzim la dreapta, la stânga: îți dai seama! Bărbații urcau pe acoperiș, pe o scăriță. Iar noi găseam în sfârșit o ușă deschisă la un vagon și ne năpusteam înăuntru, așa, fără bilete… Și vagoanele alea, îți spun eu, erau toate goale, toate, erau locuri peste tot… De ce nu dădeau bilete, nemernicii ăia fără inimă, chiar că nu știu!

Totuși, în iarna aceea, viața i-a zâmbit Matrionei ca niciodată până atunci. Până la urmă i-a fost acordată o pensie, aproximativ optzeci de ruble, și mai primea vreo sută și ceva de la școală și de la mine.

— Phii, ce viață frumoasă! murmurau deja câteva femei invidioase. Uite că are mai mulți bani de când a-mbătrânit și nu știe ce să facă cu ei…

— Aș, ce-i aia o pensie? li se răspundea. Guvernul se schimbă de la un minut la altul! Ce dă azi, mâine ia-napoi!

Matriona și-a comandat pâslari noi, și-a cumpărat o cămașă de noapte și s-a dus la croitor să-i facă un palton dintr-o manta veche de uniformă pe care i-o dăduse un mecanic de la Cerusti, bărbatul fostei ei pupile, Kira. Croitorul cel cocoșat i-a vătuit-o și rezultatul a fost cel mai trainic palton pe care l-a avut vreodată Matriona în cei șaizeci de ani de existență!

La mijlocul iernii și-a cusut în căptușeala paltonului două sute de ruble: pentru înmormântare.

Mergea mai des serile la clacă, la Mașa, mâncau semințe de floarea-soarelui. Dar nu invita pe nimeni la ea seara, respectându-mi munca. Doar de Bobotează, când m-am întors de la școală, am găsit izba plină de dansuri și am făcut cunoștință cu cele trei surori ale Matrionei (îi spuneau ei, sora cea mare, „nană” sau „dadă”). Până în ziua aceea nu călcaseră în izba noastră. Oare se temeau că le va cere ajutorul?

Pentru Matriona, un singur eveniment (să fi fost o prevestire?) a întunecat această sărbătoare. Se dusese la biserică, la cinci verste depărtare, la sfințirea apei și își pusese bidonul printre celelalte. Când slujba s-a terminat, femeile s-au repezit, înghesuindu-se, să-și ia avutul, dar Matriona, ajunsă acolo printre ultimele, nu și-a mai găsit bidonul. Și nu fusese lăsat niciun alt recipient în locul lui. Se făcuse nevăzut.

S-a dus de la o femeie la alta, rugându-se de ele: „Măi, femeilor! Nu cumva ați luat din greșeală apă sfințită care nu era a voastră? Într-un bidon?”

Nimeni nu a recunoscut. Copiilor le place să facă astfel de farse, și erau mulți copii pe acolo.

Nu voi spune totuși că era o credincioasă înfocată, era mai degrabă păgână. Era însă foarte superstițioasă: e interzis să mergi de Sfântul Ion la grădina de zarzavaturi, altfel anul viitor nu mai ai nicio recoltă! Dacă furtuna întoarce zăpada, s-a spânzurat cineva; dacă îți prinzi piciorul în ușă, o să vină cineva în vizită. Atât timp cât am trăit la ea, nu am văzut-o niciodată rugându-se și nici făcându-și semnul crucii. Dar nu făcea nimic fără să nu se lase în grija Domnului: „Dumnezeu să ne-ajute!”, îmi spunea ea de fiecare dată când plecam spre școală. Poate că se și ruga, dar fără ca eu să fiu de față, intimidată de prezența mea sau temându-se să nu mă deranjeze. Exista un colț sfânt în camera mare, iar în bucătărie era o icoană a Sfântului Nicolae. În zilele obișnuite rămâneau în întuneric, dar în timpul vecerniei de sâmbătă seara și în zilele de sărbătoare aprindea candela dinaintea lor.

Cât despre păcate, avea mai puține pe conștiință decât pisica ei cea șchioapă. Pisica omora șoareci…

Scăpând un pic de viața ei chinuitoare, Matriona începu să asculte mai atent „radioul” meu (îmi instalasem un „spion”, spunea ea despre priză). Având un receptor mic, radioul nu mai era o nenorocire, puteam să-l opresc oricând, dar într-adevăr, pentru mine, pierdut în izba mea, avea rolul de „spion”). Devenise o obișnuință în acel an ca în fiecare săptămână să fie primite două sau trei delegații străine care erau însoțite și plimbate în numeroase orașe și se organizau mitinguri. Nu era zi să nu se transmită la radio comunicate care anunțau cu gravitate o groază de ospețe, cine și prânzuri.

Matriona ridica din sprânceană cu un suspin dezaprobator.

— Toate călătoriile astea n-o să aducă nimic bun.

Auzind vorbindu-se despre inventarea unor mașini noi, bombănea în bucătărie:

— Noi, mereu noi; nu mai vrem din alea vechi, și unde-o să le punem?

Tot în anul acela ni s-au promis și sateliți artificiali. De-acolo de sus, de pe sobă, ridicându-și capul, exclama:

— Of, săraca de mine! O să ne strice anotimpurile, iarna, poate și vara…

De multe ori se transmiteau cântece rusești interpretate de Saliapin. Matriona îl asculta nemișcată. Apoi declara cu hotărâre:

— Cântă caraghios, nu cântă ca noi.

— Asta chiar că mă miră, Matriona Vasilievna! Ascultați mai atent!

A mai ascultat și apoi mi-a zis, strângând din buze:

— Nu, nu-i asta. Nu e-n felul nostru. Se sclifosește.

Și totuși, Matriona m-a recompensat. S-a transmis într-o zi un concert de romanțe și, deodată, după cinci cântece, Matriona a țâșnit din spatele peretelui, strângându-și șorțul cu mâinile, răvășită, cu ochii ei spălăciți umbriți de lacrimi:

— Măcar astea-s de la dumneavoastră… a murmurat ea.