Iubeste revolutia!

Iubeste revolutia! de Alexandr Soljenitin

I.

Săptămâni măcinate

Într-o dimineață ploioasă și posomorâtă, apropiindu-se de Moscova, Nerjin stătea pe platforma deschisă a vagonului. Cu fața umezită de ploaia blândă de iulie, se gândea cât de profund este, cât de multe știe, în ciuda celor 23 de ani ai săi, imaginându-și cât de multe va cunoaște în viitor. Odată cu acele gânduri, îi veneau în cap diferite glume, iar pe cele mai reușite Gleb le istorisea în gând colegului său de școală Andrei, a cărui prezență o simțea permanent. Iar când amândoi trebuiau să râdă în hohote, el râdea cu voce tare, fapt ce l-a surprins pe însoțitorul de tren, care trecea prin tambur.

Și, iată, luând în prealabil ultimul examen de stat la Facultatea de Fizică și Matematică din Rostov, cu inima ușurată în fața drumurilor larg deschise acum spre toate științele și artele, Gleb a plecat imediat, în iunie, să susțină examenele la mult râvnitul IFLIM – Institutul de Filosofie, Literatură și Istorie din Moscova. Ducea în mintea sa, dar mai mult în conspecte, cunoștințe de latină și slavă veche, plus câteva literaturi: antică, universală până la Renaștere, rusă până la Karamzin, și istoria Evului Mediu. Numărul mare de discipline nu-l speria, dimpotrivă, îl bucura prin diversitatea sa și prin neasemănarea cu teoria analitică a ecuațiilor diferențiale și cu mulțimile monodrome. Măsurând ani întregi în secunde, Nerjin nu știa și nici nu-și dorea odihna. Nu o dată a verificat pe propria piele și cu recunoștință regula lui Lamarck că odihna constă în schimbarea activităților.

Ai grijă! Nu pierde timpul! Aceasta era deviza febrilă a lui Gleb încă din anii de școală. Nu-l puteai atrage în niciun fel de hoinăreală, umblat fără rost, cu excepția fotbalului. Îl obseda amintirea morții nefericite a tatălui său la 27 de ani. (Dar Lermontov? Dar Évariste Galois?) Iar Gleb se purta de parcă și lui i-ar fi fost predestinat același soroc. Zbătându-se între matematică, literatură și istorie, deja după al treilea an de „Fizică și Matematică”, a decis să studieze concomitent la fără frecvență, la IFLIM, despre existența căruia aflase cam târziu, din pricina izolării provinciale.

Pe tot parcursul anului trei, apăru la orizont primejdia înrolării în armată. Veneau agenți de recrutare de la una, a doua, a patra școală militară și-l ademeneau să treacă la ei, să abandoneze universitatea.

— Oare vei câștiga tot așa de bine lucrând ca învățător? (Dar ce importanță are cât câștigi? Oare ne alegem calea vieții după bani?) Iar în armată vei fi avansat imediat în aparatul de comandă, altfel vei sta trei ani ca simplu soldat.

Să pierzi trei ani din tinerețe în armată părea cu adevărat oribil, mai ales că acolo nu-ți vâri capul tu însuți. Pe vreme de război e altă treabă. Gleb aproape că se visa un bărbat glorios pe front, dar visa cu ochii deschiși și viitoarea revoluție europeană și, desigur, Marele Război Revoluționar. Dar mai este până la acel război, iar milităria în anii de pace este insuportabilă.

Și iată! La sfârșitul anului cinci, în primăvară, la examenul medical de la oficiul de recrutare, chirurgul i-a atras atenția asupra unei anomalii căreia Gleb nu-i acorda nicio importanță, deși încă din anii de școală îl deranja la fotbal. Chirurgul a ezitat, a dat de câteva ori din cap:

— Aceasta poate să se transforme repede într-o tumoare periculoasă. Și a notat în fișă: „În timp de pace, nu este apt, în timp de război – serviciu auxiliar.”

Deși surpriza era cam neplăcută și prea neașteptată, totuși era un dar al destinului! Tumoarea poate să apară ori să nu apară, dar peste două luni te vei prezenta la examenele de stat și nu vei defila în echipa de recruți. Ești liber! Iar acesta e întocmai timpul de aur care-ți lipsea!

Așadar, viața era frumoasă. Mai întâi pentru că îi era supusă lui Nerjin, și el putea să facă orice cu ea. Și pentru că lumea i se revela nemărginită și miraculos de interesantă în evoluția sa, în diversitatea de culori a istoriei sale și a gândirii umane. Nerjin a avut noroc și de faptul că trăia în cea mai bună tară. O tară care trecuse de toate crizele istoriei, care era deja organizată după principiile de bază ale gândirii științifice și echității sociale. Acest fapt îi scutea mintea și conștiința de nevoia de a-i apăra pe nefericiți și umiliți fiindcă nu mai erau nefericiți și umiliți. Era ceamai potrivită țară ca să se nască în ea un om însetat de cunoaștere.

În ultima vreme, acestei țări i se atribuie o a doua denumire, una de substituție – „Rusia”. Un cuvânt chiar plăcut într-un fel, deoarece cândva era interzis și blestemat, iar acum apare pe paginile ziarelor tot mai des. Acest cuvânt te încânta prin ceva, îți amintea de ceva, dar nu-ți redeștepta cele mai duioase simțăminte și chiar te enerva când se încerca înlocuirea cuvântului de chiparos și tămâie, de grâu și mesteacăn, cu un cuvânt proaspăt și tânăr, fumegând a sânge fierbinte – „Revoluția”.

Toată generația lor era născută pentru a duce revoluția din cea de-a șasea parte a Pământului pe întregul Pământ.

Trenul huruia pe alocuri, trecând peste primele străzi și linii de tramvai ale Moscovei, asfaltul și acoperișurile luceau umede în lumina noii zile, se zăreau câțiva locuitori mergând alene pe străzi, fiindcă era duminică, zi în care e atât de plăcut să dormi când plouă.

Împodobit cu cele douăsprezece semne eterne ale zodiacului, orologiul vechi al gării Kazan întâmpina trenurile spălate, strălucitoare, ce se apropiau unul după altul de platformele cenușii de cositor în aceste ore ale dimineții dintr-o simplă duminică de iunie. Chiar o simplă duminică, cea de-a douăzeci și doua zi a lunii.

Trenul zgomotos al metroului l-a dus pe Nerjin de la Piața Comsomolskaia spre Sokolniki, în Moscova Veche ce i s-a arătat cu-al său zid „Kitaigorod”, cu Biserica lui Hristos și capela Iversk. O Moscovă pe care Nerjin n-a văzut-o niciodată și n-a cunoscut-o. El o știa doar pe cea nouă: cu două cozi în metrou, cu clădirea Sovnarcomului și blocurile A, B, C, D din strada Gorki. Această Moscovă nu-i tulbura inima precum Kievul, ci îl obosea prin masivitatea sa – totuși, era numai bună să fie capitala unei țări mărețe.

În schimb, începând cu centura Sokolniki, Gleb s-a calmat și privea liniștit tramvaiul CS[1], parcul, plăcuta zonă Rostokino, cu iazul tihnit, în urma căruia se întindea o pădurice, iar de partea cealaltă a râului – clădirile uniforme ale IFLIM pline de tineri care gândesc neuniform: în institut Nerjin intra ca într-un templu, mândrindu-se că va fi o părticică din el. I se părea că domnișoarele și tinerii pe care nu-i cunoștea și pe care-i întâlnea pe coridoare îmbulzindu-se lângă orare, lângă gazetele de perete, sau înconjurați de foliante uriașe în sălile de lectură ale facultății și chiarmâncând primitiv simple sendvișuri în bufetul de la subsolul institutului, erau cei mai talentați dintre toți semenii săi din întreaga Uniune Sovietică – și Nerjin murea de nerăbdare să facă cunoștință cu ei și să le arate că și el e la fel de talentat. Însă ca răspuns primea din partea lor doar priviri disprețuitoare: în grupul lor obișnuit el arăta ca un tip neobișnuit. Ca student la fără frecvență, se deosebea îndată, simțindu-se ca unul dintr-o rasă inferioară – un student de mâna a doua.

Spre hulubăria secției fără frecvență nici nu puteai urca pe scara centrală, ci pe o scară de lângă toalete. În schimb, în hulubărie stăteau două secretare extraordinare – una era o poloneză bălaie de o frumusețe răpitoare, cu ochii albaștri, cealaltă, cu ochii ca măslinele și cu o sclipire căpruie și umedă, era gata să înțeleagă și să creadă totul. Cea din urmă îi plăcea lui Nerjin în mod deosebit, prin neliniștea așteptării din sufletul ei tânăr.

Secretarele primeau studenții de la cursurile prin corespondență. Deși nu exista niciun motiv evident pentru a râde, în camerele mici de lângă hulubării se râdea cu însuflețire.

Primind bon pentru un pat în Complexul Studențesc Central, copiindu-și orarul cursurilor și al examenelor, luându-și legitimațiile necesare pentru toate sălile de lectură, abia stăpânindu-și nerăbdarea de a se arunca asupra cărților, Nerjin mergea în tramvaiul SK către Strominka și îl asculta distrat pe un evreu bielorus nu prea tânăr, student și el la cursurile cu frecvență redusă. Tovarășul de drum i-a spus care e salariul său, care e salariul soției sale, i-a descris aptitudinile fiului mai mare și, în fine, a recunoscut că e foarte neliniștit: duminica trecută, s-a ținut o lecție închisă pentru comuniști și lectorul din ștabul Districtului militar bielorus a spus că relațiile noastre cu Germania sunt încordate până la extrem și că în orice moment ne putem aștepta la un război.

Mestecenii din Sokolniki, împrospătați de ploaie, apăreau din când în când la geamurile tramvaiului. Mai erau niște dezmințiri solide din partea TASS-ului[2] cu privire la Germania, cum că ea nu ne este ostilă și că nu se pregătește de război, astfel încât nimeni nu se aștepta la nimic.

În Stromînka, Neqin a nimerit într-o cameră unde erau șapte paturi, dintre care cinci erau ocupate de către umaniștii de la USM[3] și IFLIM. Ei încă nu se dezmorțiserădupă somn: unul dintre ei se bărbierea, altul stătea întins și privea în gol, altul își așeza lucrurile în geamantan, iar aceste lucruri erau doar cărți, și stăpânul, neputând să se abțină, le răsfoia cu dragoste. Toți s-au uitat chiorâș la Nerjin, așa cum se uită pasagerii dintr-un cupeu la vreun bărbat cu un sac de slănină stătută și încălțat în ciubote date cu păcură.

Ploaia de după geam a încetat, însă nu toate picăturile de pe sticlă s-au uscat. La radio se difuza emisiunea de știri de la ora douăsprezece. În timp ce Nerjin își aranja patul și-și curăța noptiera de resturile predecesorului său, știrile își urmau calea celor cincisprezece minute alocate, erau banale și senine. În afară de toate victoriile obținuteîn întrecerea socialistă, cineva făcea grevă în Puerto-Rico; șomerii din Brazilia au capturat o mașină cu lapte, dar nu l-au băut, cum era de așteptat, ci l-au vărsat în canal; ticăloșii social-democrați finlandezi iarăși clevetesc împotriva Uniunii Sovietice; iar colonialiștii necruțători din India iar se îmbogățesc. Un student s-a ridicat alene să ridice furca gramofonului, însă altul l-a oprit:

— Așteaptă puțin, va fi un concert.

Primul a încremenit cu mâna ridicată și crainicul a anunțat discursul lui Molotov.

Parcă o flacără electrică de la un aparat de sudură a trecut prin cele șase inimi ale viitorilor istorici și economiști. Ei s-au ridicat brusc, într-o tresărire comună, înlemnind care și unde stătea, și ascultau așa, schimbând din când în când priviri încruntate. Fâșii negre ale norilor treceau amenințător pe cerul tulbure, ca diviziile dușmanului care au spart deja linia apărării. Lumea echilibrată, comodă, firească s-a despicat, în ea a apărut o crăpătură largă care nu poate fi acoperită de așa-zisul podișor al Cauzei Noastre Drepte.

Acest fapt era resimțit de toți, parcă venea spre noi un gigantic spărgător de ziduri al Istoriei. Era ceva măreț. Era o epocă.

Toii cei cinci studenți au intrat în vorbă deodată, ba chiarși Nerjin li s-a alăturat. Erau gânduri răsunător-pocnitoare, gânduri vâscoase. Tinerii polemizau despre toate concomitent: oare aveam nevoie în ’39 să legăm prietenie cu Germania? Cine pe cine a indus în eroare? Și oare ce înseamnă pentru Hitler Europa îngenuncheată – un depozit de praf de pușcă sau un atelier de arme în mișcare? Nu discutau doar despre cum se va desfășură războiul: tot ce citiseră prin ziare de mulți ani, tot ce ascultaseră la radio și la întruniri, tot ce văzuseră la demonstrării și încinematografe (și toate lucrurile pe care era interzis să le rostești) s-au suprapus – și tinerii nu se îndoiau că granițele sovietice vor rezista.

Încă neacceptat întru totul, Gleb încerca un sentiment de înfrățire față de acei băieți care au căpătat în capitală un bagaj de cunoștințe incomparabil cu al lui – iată, noi suntem născuți în ’17 și ’18 și ne este dat să trăim cevamăreț și cumplit! Dar noi suntem pregătiți pentru asta. Am avut ghinionul să ne naștem după revoluție, ea nu ne-a rămas nici măcar în amintirile din copilărie, nici vorbă să fi participat la ea. Dar mereu a existat o presimțire a marii bătălii inevitabile, care se va încheia cu Revoluția Mondială, însă înainte de asta ei trebuie să cadă, să piară toți, să se pregătească să moară cu toții, iar acest gând îi umplea de fericire și mândrie. Generației lor nu-i părea rău să cadă, fiindcă pe oasele celor căzuți omenirea va urca spre lumină și fericire.

Piața Preobrajenski era de nerecunoscut. Încă nu fusese rostit până la capăt discursul, că oamenii noștri sovietici, înnebuniți, alergau spre casele de economii, scoțând în fugă din buzunare carnetele de economii, ușile cu oglinzi erau sparte, bucățile de sticlă zăngăneau îngrozitor; în duhoarea densă a magazinelor, se clătinau de la o tejghea la alta gloate de femei și bărbați transpirați și furioși care înșfăcau tot ce putea pus între dinți – de la franzelele proaspete aurii până la pachetele prăfuite de muștar.

Însă spiritul de vitejie spartan, spiritul Romei republicane, fumega în odaia tinerilor de aceeași vârstă cu Revoluția din Octombrie. Acea adunătură de oameni-porci din magazine le provoca nu atât furie, cât repulsie. Iar ei trăiau în mijlocul acestei gloate întunecate? Și oamenii din această gloată îndrăzneau oare să se numească cetățeni sovietici? Erau mulți, extrem de mulți indivizi jos, pe stradă, și mai la deal, în piață, însă noi, cei bine instruiți ideologic, eram milioane – și în linia întâi a frontului noi trebuie să ne spunem cuvântul, nu ceilalți.

Nerjin plecă iarăși la institut cu tramvaiul de la cercul Sokolniki. El încă nu pricepu că sesiunea pentru cei de la fără frecvență nu va avea loc, nu vor fi examene. Institutul de Filosofie și Literatură va mai exista oare? Se duse cu legitimațiile sale în sala de lectură și adună manuale care nu se găseau în Rostov, stătea și răsfoia mai multe cărți deodată, trecând de la una la alta, chiar mângâind paginile atrăgătoare, pe care nu va apuca să le citească vreodată. Și-atât de mult îi plăceau aceste științe pe care nu le va cunoaște niciodată.

S-a înseninat. Pământul s-a zvântat. Te învăluia căldura de iunie. Până seara, pe carosabilul Rostokin tot mergeau în viteză sute de camioane goale, înnebunite, iar fuga lor duminicală amintea cu neîndurare că războiul nu este un vis.

Prin cămine forfoteau intendenții, montând pe geamuri camuflaje stângace. Neavând încredere în ele, seara deconectau de la centrala electrică întregul raion Stromînka și, posibil, toată Moscova. Colegii de cameră ai lui Nerjin au plecat pe jos noaptea, pe întuneric, la adunarea comsomolistă de pe strada Mohovaia, traversând toată Moscova. Acest fapt era amenințător, misterios, în aer plutea presimțirea războiului civil. Pentru generația lor, acesta era cel mai înalt etalon.

Nerjin stătea întins pe cușetă în beznă și, cu o expresie de aprobare sumbră pe chip, asculta șirul de ucazuri: despre mobilizarea totală, despre introducerea stării de război, despre interdicția de a circula dintr-un oraș în altul, despre sancțiunile penale pentru cei care răspândesc zvonuri și seamănă panică.

Așa. Așa. Corect.

Stop: dar ce-i cu interdicția de a circula dintr-un oraș în altul? înseamnă că el nu va mai pleca la Rostov? Pe moment, l-a apucat extazul în acea nenorocire comună – și, dacă nimeni nu are voie, atunci nici el nu va mai cere exmatricularea. Înseamnă că rămâne în Moscova și se va înrola în armată aici. (Neapărat în artilerie, ca și tatăl său: din universitate direct în artilerie.) Firește că Gleb își iubea soția cu pasiune, era atașat sufletește de mama sa, însă nu într-atât ca să mai zăbovească pentru a îndeplini procedura de bun-rămas, neobligatorie și de prisos.

În iunie, nopțile din Moscova nu sunt albe, ci cenușii și scurte pentru sudici. Înainte de sfârșitul nopții, războiul zdruncină puternic Moscova – de parcă toată aviația lui Hitler veni să bombardeze capitala. Iată epicentrul războiului! S-a aflat apoi că erau tunurile noastre care păreau să crape de ciudă. Și parcă se clătinau pereții șubrezi ai complexului studențesc, ridicat la repezeală, în goana cincinalelor. S-a tras din tunuri până la răsăritul stacojiu al soarelui, când era clar că nemții nu sosiseră îndeobște, iar alarma era de exercițiu.

Pe străzi erau lipite ziare din data de 23 – și cât de diferite erau de surorile lor nepăsătoare din data de 22: ieri, în gazete, încă era o prietenie strânsă cu Germania, și nimeni nu-și putea imagina titlurile de azi, ca niște strigăte. Infailibilul ziar Pravda, bunăoară, țipa că preafrumoasa Europă geme strivită sub cizmele ocupanților nemți.

La stațiile de tramvai, copiii se smulgeau din mâinile mamelor care plângeau și săreau voinicește pe treptele vagoanelor. Casele teatrelor vindeau bilete din inerție, și oamenii cumpărau. Nerjin n-ar fi vrut să vadă o astfel de profanare: despre care teatre putea fi vorba? Pe o ulicioară lăturalnică a Arbatului, unde Nerjin intră să cinstească memoria lui Skriabin, camerele din spatele geamurilor casei-muzeu închise erau scufundate în tăcere și întuneric.

Turnurile cărămizii ale Kremlinului erau întunecate, sumbre, stăteau nemișcate deasupra scuarului Alexandrovsk și nu dezvăluiau tainele furtunoase din spatele pereților. Cei patru cai ai Teatrului Balșoi alergau ca-ntotdeauna acolo sus, pe soclurile lor, și probabil erau sortiți să fie bombardați chiar în zilele ce se apropiau. Nimeni, în afară de provincialul Nerjin, nu-și întorcea privirea spre primul tipograf, atât de bătrân, uitat deja. Mai departe și mai sus, de partea cealaltă a pieței imense, steagul roșu fâlfâia grațios în soarele luminos de iunie, între două nimfe cioplite din piatră ce se înălțau deasupra clădirii cu multe etaje despre care, deși nu știa nimic și nici nu se apropia de panourile sale lucioase, Nerjin și-a dat seama brusc că e Ministerul Afacerilor Externe.

Gara Kazan era ticsită de oameni, erau aproape numai bărbați. Biletele se vindeau doar celor care aveau certificate de recrutare pentru prima și a doua zi de mobilizare în comisariatele militare din provincie. Ca să vezi! Lui Gleb nici nu-i trecu prin cap până acum că, având adeverința de „parțial inapt de serviciul militar”, nu va fi mobilizat imediat? Deci trebuie să aștepte? Nu câteva zile, ci săptămâni. Și dacă tot războiul se va termina? El s-ar fi lipit fără să stea pe gânduri de prima unitate militară care l-ar fi primit, însă nu știa ce să facă – încotro s-o ia prin vârtejul ăsta general? Se duse să se informeze la comisariatul militar din Sokolniki: dacă un ins din alt oraș ar putea să se mobilizeze în Moscova. Se dovedi că nu e posibil. Deci s-o ia cât mai curând spre casă! Și de acolo, direct în armată! Cât mai repede! Trotuarele Moscovei ardeau sub picioarele lui.

Ordinea de pe calea ferată se duse dracului după prima răbufnire a războiului: nu puteai cumpăra bilete de la case, dar nici nu le controla nimeni. Pentru o secretizare mai vigilentă, ca să-i aducă la disperare pe spionii germani, numerele și plecările trenurilor nu se anunțau în difuzor. Abătându-se de la oră, o garnitură de pasageri, supraaglomerată, porni spre Voronej. Și Nerjin se afla în ea.

Stătu tot drumul visându-și nerăbdător orașul natal. În cupeurile ticsite, se aflau în mare parte bărbați; fumau și discutau despre război. Un aviator blond, un băiat chipeș, voinic, lat în umeri, în care se îmbinau cumva armonios și forța, și blândețea, și mintea lucidă, și umorul caracterului rusesc mediu, rezemându-și coatele de masă, povestea pe îndelete că a fost în permisie, iar acum se întoarce la unitate. Aviatorul, în pofida vârstei sale, nu afișa o expresie de orgoliu, ba chiar mai curând îi părea rău de superioritatea sa față de cei zece vecini de cupeu, de diferite vârste. Transferat după reforma lui Timoșenko din corpul ofițerilor în cel al sergenților, slujea în armată al treilea an la rând și era gata de tot felul de transferări, pericole, neplăceri, iar acești oameni din civilie, legați strâns de familie și de obișnuințe, i se păreau niște copii necopți, nepregătiți de nimic, care nu cunoșteau din plin amarul.

Toate întrebările puse aviatorului îl făceau să-i asigure pe ceilalți că aviația noastră este imensă și invincibilă. Însă, gândindu-se la aerodromul unității sale de peste Nipru, și-l amintea așa cum îl părăsise cu trei săptămâni în urmă: erau acolo patru avioane de luptă noi, abia aduse de la uzină, de pe o linie experimentală. Ele nu se produceau încă în serie, având o cadență de tragere și o capacitate de manevrare în aer foarte bune – nu toți au reușit săzboare cu aceste mașini, nici măcar o dată. Mai erau pe aerodrom zeci de sicrie zburătoare „I-16”, poreclite și „I-șac”[4], cu tavanul jos și cu o viteză de tot rahatul. Purtând pică celor care, fără să priceapă o boabă, turnau filme pompoase gen Escadrila nr. 5, având tupeul să le arate chiar și în clubul lor, aviatorul nu îndrăznea să mintă, ci povestea totul așa cum se întâmpla în realitate. Nerjin îl asculta amorțit, iar în urechi îi suna țăcănitul roților trenului, care îi ducea pe toți, și nu găsea puterea să creadă în vorbele aviatorului.

În gările mici, atât de obișnuite în Rusia, se adunau deja cei mobilizați în așteptarea plecării. Ca prin minune, pe iarba verde de după îngrăditurile stațiilor, lăsau urme albe baticurile femeilor și legăturile cu merinde de drum, nevestele plângeau convulsiv, atârnau de bărbați, aceștia se eliberau și beau în grabă votcă direct din sticle, iar la o stație se dansa voinicește. Acel dans deloc vesel se întipări în memoria lui Nerjin ca o imagine atemporală. Îl străbătu un val de recunoștință față de acei mujici beți pe care de atâtea ori îi chemau să-i ducă pe front și tot n-au fost duși la război.

A treia zi după duminica de 22 iunie, în Rostov au apărut deja primele semne de statornicire a noii vieți – viața în stil militar. Bulevarde întregi, iar străzile, pe alocuri, erau săpate, apăreau tranșee prin pietrele pavajului. Unele șanțuri rămâneau deschise, altele erau acoperite cu scânduri ușoare sau vreascuri, peste care se presăra pământ – toți oamenii erau confuzi și nelămuriți: oare e nevoie de astfel de șanțuri, vor folosi la ceva sau nu?

Orașul era cuprins de două psihoze: psihoza gărzii de noapte și psihoza camuflării. Se întocmeau liste colective pentru garda de noapte – angajații la locul de muncă, locatarii în case. Fiecare era nevoit să facă serviciul aproape o noapte, în timp ce lucra și ziua. De parcă se grăbeau să-și consume mai repede forțele, nepricepând că ar trebui să le păstreze. Răsuflau la minut, fără să înțeleagă că ar trebui să respire pentru ani înainte. La fiecare poartă, stăteau noaptea câte doi locatari de serviciu – fiindcă unul ar fi putut fi ucis de un spion diversionist. Administratorul clădirii, ca un paznic cu toacă, înconjura tot cartierul și întreba la fiecare scară a blocului:

— Stați de gardă, tovarăși?

Pe străzi mai erau și patrulele și rețineau, de la o anumită oră, trecătorii fără autorizație. Cei din santinela AAC[5] alergau imediat spre ferestrele unde observau vreo fâșie de lumină ce se strecura prin perdea, bocăneau cu pumnii în geam, strigau cu voci de bas, amenințând că îi vor pune pe locatari să plătească amendă de o sută de ruble. Toate acestea păreau necesare și rezonabile și oamenii credeau că vor putea trăi așa ani întregi; și, dacă un fumător aprindea în întunericul nopții o țigară, acest fapt era considerat imediat o încercare a individului de a transmite semnale misterioase avioanelor inamice care încă nu au sosit. Din pricina camuflajului meticulos, în nopțile fără lună, namilele blocurilor cu multe etaje deveneau ireal de străine, cu vârfurile lor abia deslușite în lumina slabă a stelelor. Iar în nopțile cu lună plină se părea că trăim într-un oraș antic ruinat, doar că toate clădirile, ca prin minune, rămăseseră întregi, nefiind încă dărâmate.

În pauzele scurte dintre buletinele de știri și instructajul AAC, deasupra orașului se desfășurau în primele zile marșuri, marșuri și iar marșuri militare: programul radiofonic cu care ne-am obișnuit de ani de zile a fost întrerupt – se părea că e nepotrivită transmiterea gimnasticii de dimineață, a discuțiilor cu tinerii naturaliștisau a muzicii de pian, în timp ce undeva mureau oameni. Seara, cu o oră mai devreme decât de obicei, în apartamentele înăbușitoare și acoperite cu perdele răsunau știri, povestiri despre faptele de arme ale ostașilor noștri, cu anecdote despre viața Cehoslovaciei și Norvegiei sub ocupație – apoi totul amuțea.

Nerjin a alergat într-un suflet la comisariatul militar o dată, a mai fost și a doua oară, însă cei de-acolo nici n-au binevoit să-i vorbească: până la tipi de-alde Gleb încă n-au ajuns.

Între timp, comisariatele militare luau deseori absolvenți ai școlilor superioare, care abia au susținut ultimul examen de stat. Toți colegii de an ai lui Nerjin, precum și prietenul său apropiat Andrei Holudenev frecventau cursurile de la Academiile ARMȚ[6]: matematicienii – în Academia de Artilerie, alții în cea de Chimie, de Motorizare-Mecanizare… Iar Gleb tot rămânea pe loc…

Acel dar al sorții, după cum părea să fie la început, acum s-a dovedit o ironie umilitoare. Să fii comandant înseamnă să conduci cu adevărat lupta, evenimentele. Iar Gleb, refuzând în anii precedenți școala militară, iată că a devenit unul care își conducea rușinos prietenii mobilizați, rămânând singur la umbra vieții de odinioară, simțindu-se un nu-se-știe-cine și pentru nu se știe cât timp.

În ultima seară, Andrei a venit să-și ia rămas-bun. Când ploaia se opri un pic, Gleb și Nadia au mers să-l conducă, apoi iarăși a început să plouă zdravăn și au fost nevoiți să se ascundă într-o scară a blocului – o scară necunoscută, în care niciunul dintre ei nu fusese vreodată, cu podeaua spartă și neagră, cu pereții spoiți în galben și scorojiți, cu un curent de aer rece și un bec siniliu care se zărea undeva la etaj. Era un loc absurd pentru a-ți lua rămas-bun, ca o expresie clară a faptului că lumea nu mai este ca odinioară și nici nu va mai fi – lumea modestelor petreceri studențești: o sticlă de vin pentru douăzeci de oameni, dispute teoretice între băieți, dansuri cu fetele, patefonul răgușit, foxtrotul Rio-Rita. Oricum, viața de odinioară părea atât de însemnată, încât și momentele de despărțire în această scară a blocului, întâmplătoare, trebuiau să fie excepțional de importante și deosebit de inteligente. Însă totul s-a petrecut în grabă, aiurea – se grăbeau să se despartă, atrași de războiul revoluționar mult așteptat.

Nadia și-a învelit strâns umerii cu șalul stropit de ploaie, capul îi era descoperit și picurii de apă luceau pe ici, pe colo pe inelele buclelor. Lângă Andrei și Gleb, Nadia părea mică, și fiindcă era slabă, firavă, și-și întorcea brusc privirile de la unul la altul, părea chiar o fetiță. Era o fată sârguincioasă și se mândrea că nu rămânea în urma băieților, că participa la schimbul lor de idei. Chiar și acum urmărea discuția șiparticipa cu ardoare și, în afară de asta, se gândea – ba chiar mai mult, simțea – că în acest moment de despărțire lui Andrei nu i-ar plăcea dacă ea va fi vizibil apropiată de soț, astfel aducându-i aminte lui Andrei că nu l-a ales în această viață, din care el tocmai pleacă. De aceea ea încerca chiar să stea exact la mijloc. Și Gleb înțelegea acest lucru foarte bine, tot întrebându-se dacă Andrei chiar o iubea pe Nadia sau era doar atras de ea; oricum, mai exista ceva rivalitate între ei, care însă niciodată n-a distrus prietenia.

Andrei se afla în acea stare mohorâtă de apatie care îl cuprindea de fiecare dată când viața îl tulbura. Nu-i plăcea când evenimentele îl atingeau direct, îl abăteau de la cărțile sale, el având chipul încruntat al unui om care ascultă lucruri neplăcute și așteaptă când vor lua sfârșit. Asta nu însemna deloc că Andrei socotea nedrept să mergi la luptă, ba dimpotrivă, toate principiile teoretice conduceau spre concluzia că locul fiecăruia dintre noi este pe linia de luptă, însă pe corpul lui a pus stăpânire un fel de inerție care era mai presus de voința lui și care se opunea schimbărilor. Acum îi era recunoscător Nadiei, că ea se poartă așa cum trebuie, însă în această seară crucială nimic nu-l putea face să uite senzația că tinerețea lui s-a dus dracului și, chiar dacă va rămâne în viață, pe front se va gândi tot la acest căpșor vioi și creț. Și căuta mai repede să-și ia rămas-bun și să plece.

Însă lui Gleb îi plăcea să întindă minutele neobișnuite, pe cele vesele și mai ales pe cele triste, crezând că tocmai în ele se află sarea vieții. Și au tot discutat despre chestii banale: despre mersul absurd al războiului, despre retragerea vizibil nefirească și, desigur, temporară a armatei de ofensivă.

Și brusc temele de discuție s-au epuizat: să-ți aduci aminte de trecut în această dispoziție marcată de sacrificiu, în aceste zile grele, era oarecum pervers, să vorbești despre viitor era o nebunie, iar prezentul era o scară a blocului, un bec albastru și orb, răpăitul ploii dincolo de ușă, și tinerețea și prietenia se rupeau atât de nedemn și banal.

— Și ce se va-ntâmpla mai departe?… Nu vom mai putea discuta nimic?

— De ce? răspunse Andrei convingător. Cu timpul lucrurile se vor limpezi și nimeni nu ne va împiedica să discutăm sistematic despre orice în scrisori. Ce va găsi cenzura în scrisorile noastre? Nimic. Doar să nu menționăm numărul unității, cantitatea de muniții, satele oridrumurile, iar ideile generale cine ne va împiedica să le discutăm?

Se părea că tocmai așa va fi. O frază neînsemnată, întâmplătoare, s-a întipărit în mintea amândurora.

S-au sărutat și s-au despărțit.

Andrei și-a ridicat gulerul și a plecat nefiresc de rapid, înghițit de întuneric. Iar Gleb și Nadia s-au luat copilărește de mână și au fugit spre casa lor, sărind peste băltoace.

Ei încă nu fuseseră atât de apropiați ca în hăul acestei nenorociri. Nadia se sfia mereu, însă, nu se știe de ce, pe ea o atrăgea faptul că Gleb, ca un meteor incandescent, arzând, zbura într-un spațiu vizibil numai pentru el și ea încerca să se țină după el, dar se frigea, se extenua. Acum, s-au năruit obstacolele pe care Gleb le punea între ei doi: a dispărut graba lui – nu mai avea unde să se grăbească, a dispărut și neastâmpărul –, acum trebuia să aștepte cu multă răbdare și perseverență, scopurile apropiate și îndepărtate au fost eclipsate. Nadia a simțit ușurată că acest Gleb dezorientat, zăpăcit, îi aparține doar ei, că este acum un om normal pe care e firesc să-l ai ca soț. Iar Gleb, când tot ce era măreț și îndepărtat se scufunda în ceața tremurătoare, acum, pentru prima și ultima dată în viață, și-a contopit ființa cu a soției sale, și acesta era unicul lucru pe care l-a obținut. Încă niciodată împreunarea lor nu a fost atât de îmbietoare ca o primăvară, atât de intensă. Au atins acel nivel al înțelegerii fără cuvinte, când își citeau unul altuia gândurile și dorințele. Se simțeau ca într-un parc mic înainte de furtună: deja furtuna se apropie, o poți vedea după norii negri învolburați, dar niciun fir de iarbă nu tremură, nu se apleacă încă. E o fascinație acută să stai îmbrățișat pe bancă până în ultimul moment.

Însă Gleb făcea tot ce-i stătea în putință ca să-și distrugă fericirea trecătoare. Pe toți funcționarii comisariatului militar, de la cel mai de jos până la comandantul sclipitor, numai bun pentru o statuie de militar, îi asalta cu rugăminți de mobilizare. Din buletinele biroului de informare, din secvențele radiofonice ale luptelor, Nerjin își dădea seama cu luciditate încotro cerea să fie trimis, se ducea benevol la moarte și inima îi stătea în loc de bucurie când i se părea că, încă puțin, și din gura superiorului primei unități a comisariatului militar va ieși încuviințarea.

Însă acela îl privea pe Nerjin de după birou cu o mutră acră și cu neîncredere. În creierul lui domol, nu era loc pentru această categorie de oameni, din care făcea parte și acest tânăr necopt la minte, care nu e înrolat în armată în aceste săptămâni, dar care se oferă cu atâta insistență. Unei firi lucide, care se bucură de confort și siguranță, i se părea că Nerjin este un nebun sau un fățarnic ce caută cu orice preț să fie eroul unui articol de ziar.

— Deci nu înțeleg, dumneavoastră vreți să vă apărați patria cu pieptul înainte?

Fiind extrem de sensibil la situațiile care sună a fals șia ridicol, Nerjin a răspuns cât mai modest cu putință:

— Da, aș vrea să merg… în linia întâi.

Comandantul primei unități s-a răsturnat în fotoliul vienez, care nu se știe cum ajunsese printre dulapurile standard din cabinet.

— Cum vă închipuiți că e posibil? Eu nu am dreptul să vă trimit pe front dacă nu sunteți pe deplin apt de serviciul militar. Apoi a strigat iritat: Ca infirmier! Vă trimit ca infirmier! Să duceți brancardele, să scoateți oalele bolnavilor din spital! Mergeți?

— Nu! se dădu Nerjin brusc în lături.

— Atunci nu mă mai sâcâiți atâta, duceți-vă la dracu. Patria o să vă cheme când o să fie nevoie.

Lui Nerjin îi era rușine de el și de lumea din jur, care îi vedea chipul tânăr, îl vedea așa, fără bocanci grei în picioare și fără bluză militară transpirată pe corp, ci îmbrăcat într-o cămașă albă cu guler răsfrânt; sau poate că lui i se părea că îl văd așa. Și era atât de invidios pe toți colegii de curs care s-au dus la Academie și care vor primi în curând epoleți, iar el unul vă rămâne fără grad! Asta înseamnă că și mințile luminate cedează în fata farmecului decorațiilor deofițeri. Încă li se mai reproșează femeilor pasiunea pentru uniforma militară.

Probabil că în ființa lui Nerjin a apărut ceva vinovat și rușinos. Ochii ageri ai milițianului au descoperit îndată acest lucru. Și mica barcă a vieții neînsemnate a lui Nerjin a început să danseze pe talazurile mării, acolo unde valurile se rup în două și barca, în loc să meargă acolo unde apa luminează cu sclipiri argintii, se îndreaptă spre bulboanele murdare și tulburi.

Totul se întâmplase astfel: apăruseră așa-numitele „complicații temporare” cu pâinea, sute de oameni se îmbulzeau lângă brutării pentru câte două kilograme de pâine – cartelele de alimentație încă nu fuseseră puse în uz. Familia soției sale stătea de trei zile fără pâine. Gleb, care încă din copilărie, din primul cincinal, era antrenat ca un sportiv să stea la tot felul de cozi și avea experiența asalturilor magazinelor și a „procurării” celor trebuincioase pentru viață, s-a angajat și de data aceasta să facă rost de pâine. Pentru asta, trebuia să se trezească cu noaptea în cap și să stea la poarta casei sale în așteptarea răsăritului. La toate porțile străzii erau grupuri asemănătoare pregătite de start, care se uitau chiorâș unele la altele, însă spre brutărie nu fugeau mai devreme decât trebuia, deoarece mersul pe stradă în timpul nopții era interzis din motive de securitate, pe străzi treceau regulat doar patrula de noapte și milițienii. Dar, așa cum în peticele de nori plumburii se acumulează electricitatea, tot așa se acumula și în pâlcurile de oameni și, în sfârșit, tensiunea devenea insuportabilă și sarcina electrică se descărca într-un fulger: fără ca cineva să le ordone ori să le dea vreun semn, cu câteva clipe înainte de răsăritul soarelui, unul tresărea, altul se clătina, al treilea făcea un pas și, deodată, din toate gangurile mulțimea năvălea spre brutărie, revărsându-se într-o avalanșă. Era un asalt de care nu toate războaiele aveau parte, un asalt la care oamenii participă benevol, fără ca cineva să-i mâne, fiecare fuge cu devotament, din răsputeri, dând tot ce are mai bun în el. Lângă peretele brutăriei mulțimea bombată trebuia să se transforme într-un șir, oamenii trebuiau să stea unul după altul. Dar gloata vuia, se zbătea și nu izbutea nicidecum să se transforme într-un șir ordonat, căci fiecare credea că venise înaintea celorlalți. Era și Nerjin în acea mulțime gălăgioasă. El a ocupat unul dintre primele locuri lângă perete și se ținea cu mâna de un chirpici care ieșea în afară din colțul clădirii, de aceea nu făcea gălăgie, nu se împingea, ci aștepta cu răbdare, fiindcă peste două ore trebuiau să aducă pâinea, iar peste trei vor deschide magazinul.

Totuși, milițianul, care s-a apropiat să facă ordine, nu s-a legat de cei care se îmbrânceau și nici de cei care se băteau, l-a ales tocmai pe Nerjin cu suplețea sa cam înfumurată de om învățat, el deosebindu-se cert de băiețandrii desculți, de bătrânele certărețe, de babele și fetele care o țineau tot într-un țipăt. Milițianul i-a făcut semn să vină și Nerjin s-a arătat uimit. Milițianul l-a strigat cu voce tare, numindu-l „cămașă albă”. „Ei, cămașă albă!” Nerjin nu răspundea. Milițianul a început să împingă la o parte mulțimea care devenise tăcută. Nerjin i-a ieșit în întâmpinare și a cerut explicații. I-a poruncit să meargă la sector. Nerjin a bâiguit ceva, un protest de formă, însă a cedat, ca să nu nimerească într-un scandal penibil. Și s-au dus împreună la sectorul de miliție.

Drumul era lung: patru cartiere lungi. La început, Nerjin era doar supărat pentru că își pierduse rândul, își pierduse locul atât de norocos, pe care l-a ocupat cu prețul a două ore nedormite. Apoi, parcurgând cartier după cartier, privind cu un zâmbet ironic, nimicitor, fața roșie de momâie a milițianului, Nerjin a devenit cumva indiferent și a început să se plictisească. Nu era nimic remarcabil în toată treaba asta: la sector îl vor elibera imediat, dar era stupid să te întâlnești cu vreun cunoscut când mergi în așa companie.

La sectorul de miliție, stăteau doi după o barieră. Comisarul a raportat:

— Uitați-vă, tovarășe locotenent, acesta provoca panică.

Nerjin a început să vorbească febril, la repezeală:

— Ascultați-mă, tovarășe locotenent, asta e o prostie absolută. Eu eram perfect calm, nu am încălcat ordi…

— Stați puțin, spuse locotenentul, privindu-l chiorâș și rece. Stați jos. Apoi a ridicat glasul: Așază-te acolo, mai departe!

— Adică… pentru ce să stau? Trebuie să plec!

— Stați acolo, v-am zis!

Oare Nerjin nimerise printre oameni care nu înțeleg rusa? Ridică din umeri, se așeză pe bancă și începu să examineze cu o privire fixă, neatentă, interiorul cazon al încăperii: fața de masă din stambă roșie, cu o pată mare de cerneală, carafa tulbure cu gâtul spart, un dulap pentru hârtii cu ușa strâmbă, o mulțime de mape pentru hârtii în dulap, tocul cu peniță ce scria gros, ținut strâns de mâinile milițianului de serviciu.

N-au trecut nici cincisprezece minute, că doi milițieni au adus alți doi reținuți și i-au predat sub aceleași acuzații:

– provoacă panică;

– răspândesc zvonuri.

Dacă Nerjin n-ar fi fost un vițeluș de douăzeci și trei de ani abia ieșit de pe băncile școlii, ar fi înțeles imediat: că alaltăieri Stalin își ținuse acel discurs stupid, cu acei frați și surori, aproape că întru Hristos, cu întreruperi, cu bolboroseli, cu rețineri ale respirației, discurs în care apăruseră termeni noi – „provocator al panicii”, „răspânditor de zvonuri” –, fiind emis un nou Ordin prin care acum trebuiau prinși acei „provocatori”. Ieri la miliție a avut loc o ședință de instructaj, iar în dimineața aceasta milițienii au ieșit la vânătoare, pentru ca cifrele de reținuți din rapoartele zilnice să demonstreze vigilența lor și să le justifice existența. Însă Nerjin înțelegea lucrurile într-un mod prea complicat și nu înțelegea acest fapt simplu.

A mai protestat de două ori împotriva reținerii. Comisarul de serviciu l-a chemat într-un final, i-a înregistrat numele și adresa, apoi i-a dat drumul, spunându-i că va mai fi chemat. Nerjin a zâmbit doar ironic, ieșind în verdeața proaspătă a dimineții de iulie din unitatea îmbâcsită cu fum de tutun. Pentru el era clar: n-au avut de ce să se lege, n-au găsit asupra sa nimic compromițător, deci i-au dat drumul definitiv.

Dar după o zi, i-a venit acasă o citație violetă, mânjită: era indicată ora la care trebuia să se prezinte la anchetator. Era ceva atât de prostesc, încât nu mai era deloc amuzant. Nerjin așteptase cu nerăbdare să se facă ora, ajunsese în fugă la miliție, intrase în cabinet, scuturându-și energic părul încâlcit: era timpul să scape de această absurditate ce se lipise de el ca o căpușă. Înfocat, a început să turuie, venind cu argumente ireproșabile. Sublocotenentul, un ins cu părul lins pieptănat corespunzător, i-a arătat scaunul aflat ceva mai departe de el, a pus sârguincios o pană nouă în toc, a curățat de pe fundul călimării niște resturi umflate, a adăugat niște cerneală proaspătă și a început să răsfoiască hârtiile. Oare ce acte mai puteau fi întocmite în cazul lui Nerjin?

Minutele se scurgeau, avântul scădea, și Nerjin rămăsese fără cuvinte, asculta confuz foșnetul hârtiilor. Răsfoind două mape, anchetatorul a luat un formular pentru interogatoriu, nu se știe de ce l-a privit în lumină și a început să pună lent întrebări: numele, prenumele, patronimicul, anul nașterii, ocupația, domiciliul. Lui Nerjin i se părea ciudat că anchetatorul parcă nici nu voia să afle adevărul, având grijă doar să completeze rândurile cât mai exact și mai frumos – și asta se petrecea în aceste zile furtunoase, când în vest se ciocneau armate de milioane, diviziile de motociclete mergeau cu o sută de kilometri pe oră, iar aici ticăiau acele ceasornicului, pana agramată scârțâia încet, din cauza unei întâmplări stupide și lipsite de sens. Locotenentul milițian se prefăcea că scrie ceea ce spunea Nerjin, dar cu alte cuvinte, reieșind că Nerjin își confirma participarea la dezordinea mulțimii care stătea la coadă la pâine lângă o brutărie, la ora patru dimineața, unde a și fost reținut de către apărătorul ordinii publice și dus de către acesta la miliție. Toate acestea au fost expuse sub formă de întrebări și răspunsuri, fără sintaxă, dar cu o parafe pompoasă, confirmată de semnătura lui Nerjin la sfârșit și cu o notă din articolul 26 privind încheierea anchetei, cusută în mapă, unde deja se afla procesul-verbal cu mărturiile funcționarului milițian.

Nerjin a încercat să obțină audiență la superiorul sectorului, dar s-a dovedit a fi imposibil. A ieșit cu un sentiment de întristare, ca și cum cineva a făcut o glumă, deloc veselă și neinspirată, pe seama lui. Era ceva respingător! — aerul! foile! Toate astea nu ar trebui să aibă niciun efect asupra lui, dar i se precipitau în suflet, Nerjin fiind cuprins de o stare de spirit cum nu se poate mai proastă.

S-a întâmplat că, tot în seara aceea, Nadia i-a promis Eloizei Dovner, o veche prietenă de școală a lui Gleb, o fată blândă și deșteaptă, cu ochelari rotunzi și mari, că ea și Gleb o vor vizita. Prietenii Eloizei plecaseră și se împrăștiaseră în lume atât de repede, încât din cercul mare de cunoștințe doar ei doi puteau să vină la serată, să împartă cu Elocika acel lux, oarecum apăsător, al salonului cu pian, cu fotolii moi, cu oglinzi și covoare, dar fără aparatul de radio, acum interzis; să vorbească despre viitorul obscur, să tânjească după trecutul plăcut, stând la balcon în amurgul vâscos, deasupra străzii principale a orașului.

Frumoasa Bolșaia Sadovaia, care de mult se numește Engels, dreaptă ca o săgeată, perfect curată, plină de copaci verzi și de trecători pestriți, eliberată de tramvaiele huruitoare, cu troleibuze și automobile care fâsâie lin, cu pașii târșâiți ai pietonilor, strada principală a Rostovului nu era iluminată de obișnuitele becuri, multe și strălucitoare, și nici de vreo fereastră cu perdea de dantelă – acum apărea din întuneric molatecă, în pelerina lăptoasă a clarului de lună. Bolsaia Sadovaia, care a fost martora și confidentavieții de douăzeci și trei de ani a acestor tineri, frământându-se în noaptea înmiresmată de iulie, era și acum aglomerată, afară sub balcon plimbându-se mulți oameni, încoace si-ncolo. În lumina lunii, se vedeau o mulțime decostume albe după moda sudică, oamenii pluteau fără să se depășească unul pe altul, fără să se îmbulzească, pe alocuri licăreau becurile albastre ale gheretelor cu înghețată și apă gazoasă – toate astea creau o atmosferă de sărbătoare, de liniște, de totală absență a războiului, încât toți parcă voiau să se prefacă, măcar pentru o seară, că nu există niciun fel de război, că el nu s-a înfipt ca un par ascuțit și nemilos în trupul moale al vieții, că își puteau face planuri, puteau visa și asculta concerte… Dar nu! Chiar și în apartamentul confortabil al Dovnerilor nu izbuteai să te prefaci: însuși Dovner-tatăl va trebui mâine-poimâine să plece direct pe front. Tinerii, stând la balcon, au văzut cum s-a apropiat automobilul lui.

Doctorul Dovner, la cei patruzeci de ani ai săi, deși juca un rol important în viața oficială, în sinea lui o detesta, preferând în locul ei partea reală, materială a vieții, în sensul că prefera ceea ce era adevărat, nu aparențele. De aceea a avut în viață un mare succes. Fiind corpolent, dar sprinten, rumen, iubitor de viață, el deosebea cu ușurință oamenii necesari de cei inutili, oamenii de treabăde palavragii, știa că se face una și se scrie alta, intra cu plăcere în afaceri reciproc convenabile, gen „eu-ție, tu-mie”, a profitat la momentul potrivit de protecția partidului atotputernic și, spre primăvara lui 1941, a devenit una dintre cele mai importante persoane din Rostov: șef-adjunct la Departamentul Sanitar al Regiunii, director al celui mai mare dispensar, membru al consiliului muncitoresc regional și orășenesc de deputați ai poporului, îmbinând atât de plăcut funcția de medic-administrator cu rolul unui comunist devotat trup și suflet.

Doctorul Dovner avea o idee destul de vagă despre Gleb, însă l-a remarcat mai demult printre tinerii care veneau la cină în apartamentul lor. L-a recunoscut și acum, în clipa când a intrat, îndemnat de dorința de a sta cu fiica sa la balconul întunecos. Iar Elocika, învârtind sub nasul mic o floare, fata asta cu inimă bună, plină de compasiune fără să fi avut o reprezentare despre viața reală, căci era doctorandă la Litere, îndată începu să i se plângă tatălui:

— Tată! Pe Gleb îl trag la răspundere pentru nimic… interogatoriu, anchetă…

Gleb s-a simțit jenat că s-a pomenit fără voie în postura acuzatului care a venit după ajutor. Dovner l-a întrebat voios despre cele întâmplate și a râs molipsitor, fapt care l-a făcut pe Gleb să-și dea seama că nici nu merita să înceapă discuția despre astfel de mărunțișuri. Au stat de vorbă în balcon, apoi doctorul l-a chemat pe Gleb în cameră, să nu-i audă fetele.

Deși era un civil, te mirai să-l vezi îmbrăcat ca acum, în veston militar. Croitorul și-a dat osteneala, potrivindu-i bluza militară din lână moale pe silueta puhavă, cu burtică. Cureaua lată, din acelea pe care le poartă comandanții, era încheiată la una dintre primele găuri. Cu toate astea, el se ținea destul de brav: pe epoleții lui, de o parte și de alta a gâtului gros, erau cusute câte trei dungi roșii, dar el nu arăta ca o jertfa a războiului, ci ca un om mulțumit de serviciul și de ținuta sa. Mergea cu automobilul, în calitate de șef al spitalului de campanie.

Acum, scutit de grijile din spatele frontului și încă necunoscându-le pe cele ale frontului, îi prezentă ca în palmă situația referitoare la ancheta de urmărire penală:

— Îți dai seama ce înseamnă acest proces? Zece ani de lagăre.

O amenințare, un pericol au o limită; dacă treci de ea, nu mai există frică. Noi ne speriem când întâlnim un bandit care scoate un cuțit, dar nici n-am tresări dacă ar striga: „Te voi străpunge cu o sută de fulgere!” „Cinci luni” l-ar fi speriat mai tare pe Gleb decât „zece ani”. „Zece ani” e dincolo de orice limită… Însă Dovner-tatăl nu glumea. El s-a lăsat leneș pe canapea, ca un actor care fusese chemat la bis de prea multe ori, și, mijindu-și ochii, a spus:

— Copii, copii, ce-ați învățat pe la universități? a arătat cu capul spre cartea abonaților de telefon. Caută-ți sectorul. Cabinetul superiorului.

— Acum e seară… replicase Gleb nehotărât.

— Așa le e profesia, lucrează și nopțile, se încruntase Dovner-tatăl. Caută!

— Oare chiar îl cunoașteți? Gleb răsfoia în grabă cartea.

— Întreabă-mă pe cine nu cunosc? Toate autoritățile administrative trebuie să fie la picioarele proletariatului. Acum pot să-ți fac comandă de un avion până în Extremul

Orient, să te fac director de restaurant, să te internez într-un sanatoriu pentru femei gravide, vrei? Care-i numărul? 05384?

În maniera autoritară cu care forma numărul cu degetul său alb, puhav, fără să se ridice de pe canapea, fără să rotească discul până la capăt, întorcându-l exact cât era nevoie ca să formeze numărul, ținând receptorul în aceeași mână – chiar și în aceste mici detalii se manifestaomul ce stăpânea, de la mari înălțimi administrative, un oraș cu o populație de jumătate de milion.

— Alo! Sectorul cinci? Căpitanul Maximov? Sunt doctorul Dovner… Salut, salut… Cum o duci? Și eu… Poftim? Bine, trimite-o la mine, o s-o trecem prin comisia de expertiză medicală, am să-l anunț pe adjunctul meu… Eu? Plec pe front… Uite, vreau și eu să te rog ceva… Notează, te rog, numele… Nerjin… Nikolai, Evghenii, un nepriceput, aș… da. Ai notat? Băieții tăi i-au ticluit o anchetă, dar e o greșeală… Păi, da… Bine, mă suni mai târziu… Verifici acum? Ei bine, verifică…

Jucându-se cu receptorul lângă ureche, Dovner se uita spre Gleb, însă nu se mai gândea la el, ci la grijile sale. Gleb se uita la sublocotenentul Dovner și se mira: îl percepea într-un mod straniu și ambiguu. Dacă e să ne luăm după principiile teoretice, Dovner întruchipa sistemul sovietic, conceput să fie ideal, cristalizat. Însă, de fiecare dată când Gleb îi vedea fața largă, zâmbitoare, ochii lunecoși, ce exprimau o gândire deloc înălțătoare, dar vertiginoasă și atotcuprinzătoare, Gleb observa concomitent și modul în care funcționa mecanismul de afaceri și de servicii reciproce, dezarmante, care mereu erau în favoarea anumitor persoane, fără a le aduce prea mare bogăție, ci ajutându-i să se eschiveze, să se salveze, să se elibereze, și se mira de ce Dovner nu arăta ca un tip demn de ură și dispreț, era de-a dreptul simpatic.

— Alo? Da!… Ai găsit? Poimâine e audierea? Bine, achită-l, achită-l!… Sănătate… Da, da, s-a făcut.

Dovner a pus încet receptorul.

— Ai înțeles?

Nu! Nerjin nici acum nu a înțeles și nu a simțit pericolul. Până nu demult, se bucura de acele ucazuri corecte, prin care erau pedepsiți provocatorii de panică, aceste ucazuri nu puteau să-l atingă tocmai pe el! Primejdia a trecut atât de ușor, de parcă nici nu a existat: o roată enormă se rostogolea, amenințând să-l strivească, să-l facă una cu pământul, dar Gleb nu-și dădea seama că roata venea spre el și nici nu-i venea să creadă că ea a existat cu adevărat.

Dar roata se rostogolea. Și l-a strivit deja pe pictorul acela caraghios de șaizeci de ani, Gherman Ghermanovici Koske. Era un neamț (locuise vreme de patruzeci de ani în Rostov) care a fost luat chiar în primele zile ale războiului.

Despre asta Gleb a aflat de la Lyalea. O întâlnise cu o zi înainte, lângă parcul orășenesc, și au intrat în parc să stea de vorbă. Statuile antice, nuduri, se înșirau albe de-a lungul aleii – în cinci instanțe se discuta dacă sunt obscene sau nu. Încă nu era toamnă, însă pe alocuri frunzele se îngălbeneau sub soarele nemilos.