Vitelul si stejarul – volumul 1 si 2

Vitelul si stejarul de Alexandr Soljenitin volumul 1

DESCOPERINDU-MĂ

Am trăit apoi ca vai de lume o lună întreagă la Riazan: undeva, la a-ceastă oră, invizibil, destinul meu se mișca și, după convingerea mea tot mai fermă, se mișca spre mai rău. Unui deținut inveterat, unui fiu al Gulagului, îi este aproape inacesibilă credința în mai bine. Și dezobișnuindu-se, de-a lungul anilor de lagăr, de a mai lua vreo hotărîre pe cont propriu (pentru tot ce este important ești lăsat a-proape întotdeauna la discreția destinului), noi chiar ne obișnuim cu ideea că este mai puțin periculos să nu hotărăști nimic, să nu între-prinzi nimic: trăiești și mulțumește-te cu simplul fapt de a trăi!

Dar eu tocmai încălcasem această lege a lagărelor și acum era de groază. Și continuam și lucrul la noua redactare a Cercului. Toate textele, inclusiv cele din lagăr, erau la mine în apartament, iar a-ceastă aventură cu Novîi mir mi se părea o imprudență cu atît mai funestă.

Oricum ar răsuna tobele congresului al XXII-lea, orice monument s-ar promite a se ridica în memoria deținuților dispăruți (de altfel — numai în memoria comuniștilor, nici pînă în ziua de azi nu s-a ridi-cat), a crede că a sosit deja vremea rostirii adevărului, haida de, as-ta nu se poate; cu siguranță, capetele noastre, inimile și limbile prea și-au pierdut obiceiul de a mai crede în așa ceva! Noi am renunțat de a mai spune vreodată adevărul și de a-l mai auzi.

Totuși, la 9 decembrie mi-a sosit o telegramă de la L. Kopelev: „A-leksandr Trifonovici este entuziasmat de articol" („articol" era numele de cod pe care-l convenisem pentru povestire, un articol putea să se refere și la metodica predării matematicii). Ca o pasăre care din zbor se izbește de geam — așa a sosit acea telegramă. Și a luat sfîrșit imobilitatea de atîția ani. După încă o zi (chiar de ziua nașterii mele) a sosit o telegramă și de la Tvardovski în persoană: mă convoca la redacție. În ziua următoare am plecat la Moscova și, traversînd piața Strastnaia spre Novîi mir, am zăbovit superstițios lîngă statuia lui Pușkin — în parte ca să-l rog să mă sprijine, în parte ca să-l asigur că-mi știu drumul, că nu voi greși. A fost ca un fel de rugăciune.

Împreună cu Kopelev, am urcat larga scară boierească a lui Novîi mir—într-un film, această scară ar fi foarte potrivită pentru o scenă de bal. Era la amiază, Tvardovski încă nu era acolo, dar și redacția abia ce se adunase - la ora asta începea programul. Am început să fac cunoștință cu cei de la secția proză. Anna Samoilovna Berzer, redactor la această secție, era aceea care făcuse cel mai mult pentru ca povestirea mea să ajungă în mîinile lui Tvardovski.

Iată cum s-au petrecut lucrurile (numai că mie nu în acel an mi s-a povestit cum a fost). Manuscrisul meu, ținut atîta timp în rezervă și camuflat, zăcuse o săptămînă întreagă pe biroul Annei Berzer, zăcu-se neprotejat, nici măcar pus între niște coperte, lăsat la îndemîna primului turnător sau răufăcător care ar fi trecut pe-acolo. Anna Sa-moilovna nu fusese prevenită asupra cazului pe care-l reprezenta această scriere. La un moment dat ea s-a apucat să-și debaraseze biroul, a citit cîteva fraze și și-a dat seama că textul cu pricina nu poate fi ținut în condițiile acestea și că de citit trebuie citit altundeva. L-a luat acasă și l-a citit chiar în seara aceea. A rămas cu gura căscată. Și-a confruntat impresia cu cea a Kaleriei Ozerova, priete-na ei, redactor la secția de critică literară. Cele două impresii concor-dau. Cunoscînd bine atmosfera de la Novîi mir, A.S. și-a dat seama că, în cadrul comitetului de redacție, fiecare, conform concepției sale despre binele revistei, cu siguranță, va căuta să intercepteze manu-scrisul, să-l dea uitării, să-l facă pierdut, să nu-l lase să ajungă pînă la Tvardovski. Ea trebuia deci ca printr-o stratagemă să-i scurtcircui-teze pe toți și, pe deasupra mocirlei de precauție și lașitate, să trimi-tă manuscrisul chiar lui Tvardovski, menit a fi acum primul care des-chide acest dosar. Dar atenție! Acest manuscris cu aspectul lui jalnic și mototolit o să-l facă pe șef să-și întoarcă fața de la el. A.S. l-a dat la redactilografiere pe cheltuiala redacției. Asta a luat ceva timp. S-a mai consumat timp și așteptîndu-l pe Tvardovski să-și revină dintr-u-nul dintre obișnuitele lui accese de ebrietate (beții nefericite, dar poate și salvatoare, după cum aveam să înțeleg cu timpul). Dar difi-cultatea majoră pentru A.S. era de a ști cum să-i manevreze pe membrii redacției pentru a răzbi la Tvardovski, care n-o primea decît foarte rar și, pe nedrept, o antipatiza, cine știe, poate că-i subaprecia gustul artistic, dragostea de muncă și devotamentul total față de in-teresele revistei. Dar, cunoscînd bine caracterul și slăbiciunile tutu-ror superiorilor, ea l-a abordat pe primul dintre aceștia, pe E.N. Ghe-rasimov, șeful secției proză, om căruia în trecut destinul îi produsese destule șocuri: „Avem un material despre lagăre. Vrei să-l citești?" Gherasimov a trimis-o la plimbare: „Nu mă mai bate la cap cu lagă-rele astea." Cu aceeași problemă l-a abordat și pe locțiitorul al doilea al redactorului-șef, A. Kondratovici — un omuleț care avea mereu aerul că-și ciulește urechile, obsedat și înspăimîntat de cenzură. Kondratovici a răspuns că despre lagăre știe deja totul și că nu are nevoie de nimic, în plus, și-așa nu poate fi publicat. Atunci A. Berzer a pus manuscrisul în fața secretarului responsabil B. Zaks, pe care l-a întrebat insidios: „Uitați-vă un pic; vreți să-l citiți?" Întrebare mai dibace ca aceasta nici că s-ar fi putut pune. De mulți ani de zile B.G. Zaks, gentleman rece și posomorît, nu mai avea nici o poftă de lite-ratură artistică, nu voia ca aceasta să-i strice ultima parte a vieții, zi-lele însorite petrecute la Koktebel în octombrie al fiecărui an, cele mai bune concerte de iarnă la Moscova. El a citit primul paragraf al povestirii mele, l-a pus deoparte fără să spună un cuvînt și a plecat. (Căci și așa nu-l putea publica.)

De-acum, A. Berzer avea tot dreptul să se adreseze și lui Tvardov-ski, — căci toți ceilalți ridicaseră din umeri! A așteptat să se ivească ocazia — ce-i drept, în prezența lui Kondratovici, căci n-a reușit să stea de vorbă cu șeful între patru ochi — ca să-i spună că există două manuscrise mai aparte care neapărat trebuie să fie citite de re-dactorul-șef: Sofia Petrovna de Lidia Ciukovskaia și apoi ceva cu „un lagăr văzut de un mujic, o chestie foarte populară". Și de data a-ceasta nici că s-ar fi putut ca prin cîteva cuvinte să se atingă exact partea unde era coarda sensibilă a lui Tvardovski! Răspunsul lui a venit imediat: asta dați-mi-o.* Dar Kondratovici s-a dezmeticit și a sărit ca ars: „Lăsați-o la mine pînă mîine, o citesc eu mai întîi!"

El nu putea să scape ocazia de a-i servi de filtru protector redac-torului-șef.

Kondratovici a luat asupra lui această treabă și, de la primele rînduri, a înțeles că anonimul autor (nu semnasem textul, în credința că poate astfel frînez cursul ostil al evenimentelor), că acest obscur au-tor al povestirii despre lagăre n-are nici cea mai mică idee despre așezarea elementelor principale ale unei propoziții și mai folosește și niște cuvinte barbare. A trebuit să ia creionul și să bifeze pagina întîi, a doua, a cincea, a opta, punînd subiectele, predicatele și atri-butele la locurile lor. Dar povestirea s-a dovedit plină de agrama-tisme de la un capăt la altul și, de la o anumită pagină, Kondratovici s-a lăsat păgubaș. Ce părere își făcuse el spre dimineață, nu știu, dar cred că nu era o problemă să și-o modifice într-un sens sau al-tul. Tvardovski însă, fără să-i ceară părerea, s-a apucat să citească el însuși manuscrisul.

Familiarizîndu-mă apoi cu viața redacției, m-am convins că Ivan De-nisovici n-ar fi văzut lumina tiparului dacă A. Berzer n-ar fi fost așa de răzbătătoare și nu l-ar fi agățat pe Tvardovski strecurîndu-i că „e o chestie văzută de un mujic". Denisovici al meu n-ar fi primit el în veci lumină verde de la cele trei gorile ale șefului: Dementiev, Zaks și Kondratovici.

N-am să spun că aveam cine știe ce plan precis, dar un lucru îl intu-iam, îl presimțeam cu claritate: mujicul ăsta de Ivan Denisovici nu putea să-i lase indiferenți nici pe mujicul superior care era Aleksandr Tvardovski, nici pe mujicul suprem, Nikita Hrușciov. Așa s-a și întîm-

plat: la urma urmei, nici poezia, nici chiar politica n-au fost acelea

* Și Sofia Petrovna a trebuit să mai aștepte cîțiva ani: pînă la împlinirea vîrstei de un sfert de secol și pînă la publicarea ei în străinătate. Faptul că una și aceeași revistă nu ar îndrăzni să publice o a doua povestire pe tema concentraționară, acest fapt, foarte curent la noi, este de neînțeles pentru Occident. Publicarea unei asemenea povestiri ar constitui o linie...

care au hotărît soarta povestirii mele, ci tocmai această substanță funciarmente țărănească, atît de batjocorită, asuprită, ponegrită la noi începînd de la Marea Cotitură, și chiar și mai dinainte.

După cum avea să povestească mai tîrziu el însuși, Tvardovski, în seara aceea, s-a așezat în pat și a luat manuscrisul. Dar, după do-uă-trei pagini, și-a zis că așa ceva nu se citește culcat. S-a ridicat și s-a îmbrăcat. Ai casei dormeau deja, dar el, toată noaptea, cu pauze la bucătărie pentru ceai, a citit povestirea, o dată, apoi și a doua oa-ră (n-a mai citit niciodată a doua oară ceea ce am scris eu ulterior, și, în general, nu recitește niciodată nimic, nici după concesii făcute de autori). Așa a trecut noaptea, apoi au venit ceasurile, pentru ță-rani, matinale, dar încă nocturne pentru oamenii de litere, și trebuia să mai asteptăm. Tvardovski nu s-a culcat defel.

L-a sunat pe Kondratovici și i-a dat ordin să afle de la Berzer cine este autorul și unde se găsește. Acesta este modul în care s-a ajuns din verigă în verigă la Kopelev. Acum, Tvardovski telefona la acesta. Un lucru i-a plăcut îndeosebi: aici nu era mistificarea vreunui condei renumit (de altfel, el era convins de aceasta) și autorul nu era om de litere și nu era din Moscova.

Pentru Tvardovski începeau zilele fericite ale descoperirii: dădu imediat o raită cu manuscrisul pe la prietenii săi, cerîndu-i fiecăruia să pună la bătaie cîte o sticlă în cinstea apariției unui nou scriitor. Trebuie să-l cunoști pe Tvardovski: el este un adevărat editor prin a-ceea că, spre deosebire de alții, la el plăcerea de a descoperi noi ta-lente merge pînă la febrilitatea, pînă la pasiunea căutătorului de aur.

El își asalta prietenii, dar iată ce era straniu în legătură cu viața lui: la cincizeci și unu de ani, poet celebru, redactor-șef al celei mai bune reviste, figură importantă a Uniunii Scriitorilor, figură de mare calibru și printre comuniști, Tvardovski nu avea decît prieteni de sla-bă calitate: locțiitorul său numărul unu (geniul său rău) Dementiev; apoi tovarășul său de pahar, inexpresivul LA. Sat, scutier postum și cumnat al măscăriciului Lunacearski; plus M.A. Lifsit, un marxist dogmatic fosilizat. Se spune că a avut perioade de prietenie cu Vik-tor Nekrasov, cu Em. Kazakievici și cu alții, dar apoi prietenia aceas-ta a avut soarta carului care a nimerit prin hîrtoape: s-a împotmolit, a ajuns cu roțile-n sus. Adică, și prin mediul în care se mișca și prin însuși felul lui de a fi, Tvardovski era condamnat la singurătate. Din cauza anvergurii sale și a caracterului său. Și din cauza obîrșiei sale țărănești. Și din cauza vieții de membru al protipendadei sovietice, viață nefirească pentru un poet.

În timp ce se goleau aceste sticle și se cerea să se aducă, pentru a fi privit ca o minune, manuscrisul original în care literele se înghe-suiau ca oile mînate la strungă și în care nu era nici pic de spațiu li-ber pentru intervențiile creionului redacțional, la revistă, după uzan-țele de rigoare în cazurile importante, se întocmeau referate cu privi-re la manuscris. Iată ce scria Kondratovici: „.. .Noi, probabil, n-o să-l putem publica... Ar trebui înainte de toate să i se sugereze autorului să introducă motivul deținuților care așteaptă ca suferințele lor să ia sfîrșit... Ar trebui periată puțin limba."

Dementiev: „Unghiul de vedere al autorului: în lagăr este îngrozitor și la fel și în afara lagărului. Manuscrisul constituie un caz complicat: a nu-l publica înseamnă a te teme de adevăr... a-l publica este impo-sibil, el nu arată totuși decît o latură a vieții." (Cititorul să nu tragă de aici concluzia că Dementiev se frămînta cu adevărat între a publica și a nu publica. El știa prea bine: a publica așa ceva era și imposibil și periculos, și n-o să facă nimeni treaba asta, dar, avînd în vedere că patronul său era așa de cucerit și entuziasmat de cazul respectiv, nu se putea da un verdict prea aspru.)

Dar ca să aflu și să pricep toate acestea mi-a trebuit mai mult de un an. Și la această primă vizită, Kondratovici, străduindu-se să facă pe importantul (de altfel, lipsa lui de substanță spirituală, lipsa lui de personalitate îmi apăruseră de la prima vedere), m-a întrebat foarte semnificativ ca pe un modest autor peste care a dat norocul:

— Mai aveți și altceva?

Întrebare simplă! Întrebare firească — ei trebuiau să-și facă o idee despre măsura în care reușita mea era sau nu rezultatul întîmplării. Dar tocmai ăsta era marele meu secret, în cinci ani de lagăr chel-tuisem resurse de ingeniozitate ca să-i păcălesc pe cei ce mă per-cheziționau, în opt ani, petrecuti în deportare și în libertate, inventa-sem ascunzători. Dar nu făcusem toate acestea pentru ca să susțin acum o conversație de salon, drept pentru care i-am luat vorba din gură lui Kondratovici:

— Pentru această primă luare de contact, as prefera să nu începem cu această întrebare.

Sosind Tvardovski, am fost invitat în marea sală de redacție (la data aceea, cei de la Novîi mir aveau la dispoziție un spațiu destul de îngust; un colț al sălii era considerat a fi cabinetul lui Tvardovski). Nu-l cunoșteam decît după niște proaste fotografii de ziar și, avînd în vedere slabele mele calități de fizionomist, aș fi putut să nu-mi dau seama că era el. Era mare, masiv în toate sensurile, dar iată ră-sărind și un al doilea, tot mare și tot masiv în toate sensurile, sim-patic — nimic de zis, și care cu greu își ascundea bonomia. Acest al doilea personaj s-a întîmplat să fie Dementiev. Tvardovski însă, po-trivit momentului, a afișat o atitudine demn-protocolară. Și totuși, chiar prin această mască nu putea să nu străbată și să mă frapeze din prima clipă expresia copilăroasă a feței lui — această sinceritate de copil neasigurat contra răului, de copil căruia, se pare, nici lunga zăbovire prin sferele înalte nici turta dulce oferită de ocupantul tronu-lui nu i-au pervertit sufletul cîtuși de puțin.

Toate vîrfurile redacției s-au așezat în jurul unei vechi mese uriașe, în formă de oval alungit, eu față-n față cu Aleksandr Trifonovici. El făcea mari eforturi să se domine pe sine însuși și să-și compună o mină serioasă, dar nu prea reușea: era din ce în ce mai radios. Trăia acum unul dintre momentele cele mai fericite ale vieții sale; în jurul acestei mese, eroul zilei nu eram eu, ci el.

Se uita la mine cu o bunăvoință aproape confundabilă cu iubirea. Fără să se grăbească, a luat la mînă diverse pasaje din povestirea mea, scurte sau lungi, așa cum îi veneau în minte, făcînd operațiu-nea aceasta cu o plăcere, o mîndrie, o bucurie care nu mai erau ale descoperitorului, ale protectorului, ci ale creatorului. Cita cu o ase-menea tandrețe, cu o asemenea emoție, încît ai fi zis că toată po-vestea aceasta era trăită și pătimită de el, că era povestea cea mai scumpă inimii lui. (Ceilalți membri ai redacției dădeau din cap a încu-viințare și țineau isonul la elogiile șefului; singur poate, Dementiev a avut o atitudine moderat-apatică. De altfel, el nici n-a luat cuvîntul în ziua aceea.)

Dar cel mai rezervat dintre toți și aproape lugubru am fost eu. Îmi fi-xasem această linie de conduită, asteptîndu-mă să-i văd că acum-a-cum încep să-mi fărîme oasele, să-mi impună concesii și tăieturi — or, eu pentru nimic în lume nu m-aș fi învoit la așa ceva. Căci ei ha-bar n-aveau că ceea ce țineau în mînă era un lucru deja atenuat, de-ja laminat. Îmi spuneam că, la început, scrierea mea despre lagăr va fi întinsă cu delicatețe pe masă și îndată vor intra foarfecele în func-țiune și vor tăia toți spinii, toate zdrențele, toate floricelele. Și eu, prin aerul meu lugubru, le arătam dinainte că nu mi s-a urcat la cap și că nu pun preț foarte mare pe noile mele relații.

Dar, minune! Nu mi-au răsucit mîinile. Dar, minune! N-au scos și nu au făcut uz de foarfeci. Sau eu am înnebunit? Oare redacția chiar crede că textul ăsta poate fi tipărit?

În total, observațiile lui Tvardovski — rugăminți afabile, exprimate pe tonul cel mai precaut! — au fost două: Ivan Denisovici nu poate rîvni la munca de decorator de covoare ca să primească pe șest supli-mente. El nu poate totuși să refuze sistematic ideea că într-o bună zi o să-și recapete libertatea. Poate că asta așa și era. Am consimțit imediat, fără dificultate. Iar Zaks a opinat că nu poate Ivan Deni-sovici să creadă în mod serios că Dumnezeu mărunțeste luna ca să facă stele. Și Mariamov mi-a semnalat vreo doi-trei termeni ucrai-neni greșiți.

Da, prieteni dragi, așa se poate colabora! Altfel îmi închipuisem eu redacțiile noastre...

Pentru ca povestirea să facă impresie bună, mi-au propus să-i spu-

nem nuvelă — ei bine, fie și nuvelă.* Cu titlul de S-854, a mai spus Tvardovski pe un ton ce nu admitea replică, povestirea nu va putea fi publicată niciodată. Eu nu le cunoșteam mania de a reboteza, de a edulcora, de a dilua totul, și nici n-am încercat să mă opun. Prin schimb de sugestii făcute de-o parte și de alta a mesei, cu partici-parea lui Kopelev, s-a convenit asupra titlului: O zi din viața lui Ivan Denisovici.

Tvardovski m-a avertizat că nu-mi promite ferm că voi fi publicat (Dumnezeule, dar eu eram bucuros că n-au depus textul la KGB!), că nu-mi fixează termen, dar că nu va precupeți nici un efort ca să mă ajute.

Împinși de curiozitate, au început să-mi pună diverse întrebări subsi-diare ca, de pildă: în cît timp am scris această nuvelă? (Atenție, peri-col de explozie! am scris-o în patruzeci și cinci de zile. Și atunci, în tot restul timpului?) Ei bine, vedeți, este greu de evaluat, nu-i așa, mereu pe frînturi, după orele de școală... în ce an am început-o, în ce an am terminat-o, cît a stat la mine? (Toate datele ardeau cu lite-re de foc în mintea mea! — dar dacă încep să le spun, se va vedea imediat cît timp rămîne nefolosit.)

Eu și-așa nu-mi aminteam anii... Și de ce dactilografiez așa de înghesuit, fără spații libere, pe față și pe dos? (Dar știți voi ce sînt ăia centimetri cubi, pricepuților?!...) Să știți un lucru, la Riazan, pur și simplu, nu ai de unde să cumperi un petic de hîrtie... (Ceea ce iarăși era adevărat.)

M-au întrebat despre viața mea, trecută și prezentă, și toți au tăcut jenați cînd le-am răspuns direct că predau la o școală, de unde am un venit de șaizeci de ruble pe lună și că mie mi-ajunge. (La Riazan nu voiam să am normă întreagă, ca să am timp disponibil, iar soția mea, cu salariul ei mare, își întreținea cele trei bătrîne.) Asemenea cifre, în general, depășesc puterea de înțelegere a oamenilor de lite-re; pentru cîteva rînduri de recenzie tot atîta se plătește. De îmbră-cat, eram îmbrăcat la nivelul salariului meu. Autoritar și bine dispus, Tvardovski a dat ordin să mi se facă imediat un contract pe baza ce-

lui mai înalt tarif practicat la ei (numai avansul echivala cu salariul

meu pe doi ani). Am rămas ca vrăjit, silindu-mă să fiu atent să nu

* Concesie zadarnică din partea mea. La noi se șterg granițele dintre genuri, rezultatul fiind demonetizarea formelor. Ivan Denisovici este, desigur, o povestire, deși lungă și încărcată. Mai restrînsă decît povestirea aș găsi că este schița — structură lejeră, subiect clar și gîndire așișderea. Povestirea este ceea ce cel mai adesea la noi se încearcă a se numi roman: acolo unde există interferență de teme și chiar o aproape obligatorie extensie în timp. Romanul (execrabil cuvînt! nu se poate altfel?) se deosebește de nuvelă nu atît prin volum și nu atît prin extensie în timp (el se caracterizează chiar prin concizie și dinamism), cît prin mulțimea destinelor pe care le cuprinde, prin lărgimea orizontului și prin onestitatea gîndirii.

spun despre mine mai mult decît trebuie.

Ce mai am acasă? Ce mai am? — aceasta era întrebarea pe care mi-o puneau cu cea mai mare insistență Tvardovski și redacția. Tre-cînd în revistă straturile de texte îngropate de mine începînd din 1948, căutam să văd ce le mai pot propune. Venind aici, nu avuse-sem în vedere să le dezvălui ceva în plus, dar ceva trebuia totuși. Era greu să-i conving că scrisesem Ivan Denisovici ca să-mi fac mîna.

Vulpea i-a zis mujicului: lasă-mă numai să-mi pun lăbuța pe căruța ta, că de sărit sar singură.

Așa și cu mine.

Am promis să fac investigații pentru data următoare; mi se părea că se va mai găsi la mine vreo povestioară, și cîteva mici studii, și apoi și cîteva versuri. (Kondratovici a spus apoi, radiind de bucurie, că, foarte bine, tema lagărului s-a epuizat cu Ivan Denisovici, și că ar fi bine să o abordez pe aceea a frontului. Douăzeci de ani, mii de guri, astea, ca un singur om, trîmbițaseră din trîmbița militară — și tema nu era epuizată! Dar pentru cei cincizeci de milioane care pieriseră în exil și în lagăre, delușorul povestirii mele era suficient!...)

În acel decembrie, a trebuit să mai merg de două ori la Moscova. Ei diluaseră vreo zece expresii din povestire, dar Berzer, cu care lega-sem foarte repede o caldă prietenie, pe bună dreptate m-a prevenit că nu poți ști niciodată ce trece și ce nu trece de cenzură și că este mai bine ca o vreme să nu mai corectezi nimic. De altminteri, nici nu aveam chef să fac concesii, îmi venea mai la îndemînă să-mi iau po-vestirea înapoi decît s-o mutilez.

În cursul acelor vizite i-am dus lui Tvardovski cîte ceva: cîteva poezii de captivitate, cîteva Fărîme dintre cele mai inofensive și povestirea « Nu e sat fără un sfînt », epurată de frazele cele mai nepublicabile. El a caracterizat Fărîmele ca „note de păstrat ca rezervă în dosarul general", nesesizîndu-le deloc genul. În legătură cu versurile a spus: „Pe unele le-am putea publica, dar n-o să fie o bombă, or eu vreau să fie o bombă." (Rebelul chema furtuna! — nu, desigur, nu era pe punctul de a mucezi!) Despre Matriona s-a discutat în comitetul de redacție la 2 ianuarie 1962.

(Pe-atunci mi-a căzut fisa că odată și-odată o să fie bune la ceva mi-nutele acestor întîlniri literare și m-am apucat să-mi notez imediat după consumarea lor, sau, și mai bine, chiar în timpul discuțiilor. Astfel am consemnat totul despre Tvardovski — și acum îmi pare rău că n-am loc să relatez fidel și detaliat aceste întîlniri, recunos-cînd de altminteri că aceasta ar putea să lungească și să încarce compoziția Schițelor, neajunsuri pe care aș vrea să le evit.)

La aceeași masă uriașă, în formă de oval alungit, în jurul căreia de curînd luase loc atîta lume, Tvardovski de data aceasta nu adunase cvorumul: unul nu reușise să citească, altul lipsea din redacție. Dementiev era de față (angajat cu normă completă la Institutul de Li-teratură Universală, el nu avea la Novîi mir decît scurte apariții; ceea ce făcea el aici nu era pentru a-și asigura venitul de bază, ci pentru a îndeplini o misiune importantă). Tvardovski îl invită: „Sașa, ia loc!" Dar Dementiev trecu peste invitație ca peste o zădărnicie: „Ce mai e de discutat aici?" După expresia feței lui, puteai crede că a spus-o cu tristețe (și-așa n-o să-l publice), dar eu am sesizat un alt ton: un ton care trăda supărarea provocată de faptul că eu le aduc povestiri, una mai insolentă decît alta, și-l abat pe Tvardovski de pe drumul pavat și omologat. Încă de-atunci am perceput adevăratul sens al a-cestei scurte ciondăneli dintre ei.

Ei erau la „per tu", nu umblau niciodată cu fasoane și ceremonii, erau amîndoi — Sașa. Nimeni din redacție nu îndrăznea să-l contra-zică pe Tvardovski. Singurul care-și permitea să vină cu o părere personală și să polemizeze cît poftea, era Dementiev, și se împă-mîntenise obiceiul ca Tvardovski să nu considere definitivă nici o de-cizie pînă ce aceasta n-a fost pusă de acord cu Dementiev — primul fie că-l convingea pe al doilea, fie că bătea în retragere. Dar mai ales acasă (locuiau în aceeași casă pe Kotelniceskaia) Dementiev știa să-l domine pe șef: Tvardovski țipa la el, bătea cu pumnul în masă, dar cel mai adesea cădea de acord cu el. Astfel, pe neobser-vate, un Sașa, din spatele celuilalt Sașa, dădea bice revistei. De-mentiev, se spune, intervenea prudent, cu foarte mult tact. Tvar-dovski n-ar fi suportat, pesemne, situația în care Dementiev s-ar fi mulțumit mereu numai să-l țină în frîu. Nu puține erau cazurile cînd acesta îi dădea și pinteni — nu avem de ce să ne ascundem după deget (așa s-a întîmplat cu povestirile lui V. Grossman, de exemplu). Și aproape invariabil scotea cîte un „Sașa, n-ai dreptate! Chestia as-ta o publicăm!", atunci cînd Tvardovski se împotrivea din niscaiva considerente personale. Dementiev era bătăios — dar știa măsura, știa unde să dea înapoi, să se recunoască învins. El nu avea nicio-dată o atitudine găunos-vanitoasă, nu se umfla în pene, și aceasta le ușura existența, lui și celorlalți membri ai redacției. Nici un redac-tor nu era complexat în fața lui. Dementiev era totdeauna dispus la abordări operative, sesiza iute esența problemei, și cînd putea să dea o mînă de ajutor pentru a face să treacă un articol sau un para-graf— punînd o surdină, deplasînd cuvintele — o dădea neapărat. Prin contribuția lui, revista era și mai proaspătă, mai consistentă și chiar mai incisivă — dar totul în limitele rezonabilului, dar totul cetluit bine cu cercul de nădejde al partidului și adăpostit bine sub acoperi-șul de nădejde al partidului!

El și cu autorii vorbea liber, la obiect : îi era străină starea de auto-mulțumire, avea ochiul format pentru a descoperi un scriitor și găsea modul potrivit de a discuta cu el. Avea un fel foarte agreabil de a-l pronunța pe „o", zîmbea agreabil și știa cît este de îndrăgit de inter-locutori. —Acest soi de mujic simpatic, cam rubicond, cu părul puțin ondulat și foarte rar, se apropia de șaizeci de ani. Și să clipească din ochi știa, și știa să strecoare, cu jumătate de glas, sugestii. Ca băiat de încredere, acesibil oricui, îți primea manuscrisul, lucru pe care-l făcea cu plăcere! — „ei bine, o să-l prelucrăm, desigur, o să-l prelu-crăml" (și o să-l masacrăm). Chiar în fața șefului, în fața căruia tu te fîstîcești, el știe să intervină pentru tine: „Sașa, ai dreptate, asta-i un rahat, dar pe autor nu-l poți face să gîndească așa cum gîndești tu. Hai să-l sprijinim, îl mai corectăm pe ici pe colo, și-l publicăm."

Dar acolo unde cercul partidului plesnea, unde prin acoperiș înce-pea să se vadă afară — acolo Dementiev nu pricepea ce comentarii s-ar mai putea face. Acolo intrau în acțiune inima și clarviziunea lui Tvardovski. Așa a pierdut Dementiev partida cu Ivan Denisovici: o noapte de nesomn și lectura făcută de două ori îl impresionaseră prea puternic pe Tvardovski pentru ca Dementiev să mai poată face față erupției de sensibilitate poetică și țărănească a șefului.

De altminteri, toate acestea eu nu le-am aflat și nu le-am înțeles de-cît după ani de zile. Deocamdată nu vedeam în Dementiev decît un dușman, încă nu înțelesesem că examenul de fond al Matrionei avu-sese deja loc între ei doi, acasă, în taină, și că de data aceasta al doilea Sașa, înarmat cu „adevărul de partid", îl învinsese deja pe pri-mul, îl învinsese pe redactorul-șef, dar nu putea înăbuși sentimentul din inima poetului. Și Tvardovski, nevoit să mă refuze, era ca pe jar, și dacă strigase la Sașa nr. 2 să vină la masa unei dezbateri care nu ducea la nimic, o făcuse pentru ca acesta să-l ajute să iasă din sta-rea de perplexitate și să-mi explice mie din ce motiv povestea des-pre Matriona nu poate fi publicată în nici un caz, dar în nici un caz. (Ca și cînd le-aș fi oferit-o eu. Le-o adusesem ca să scap de insis-tențele lor.) Dar Dementiev a plecat, s-a lăsat păgubaș — și Tvar-dovski s-a văzut în situația de a „delibera" de unul singur — în pre-zența a trei membri ai redacției care n-au scos un cuvînt și a mea cu rarele și apaticele mele răspunsuri. A durat aproape trei ore această deliberare — acest monolog al lui Tvardovski.

A fost un discurs confuz, incoerent, dar rostit din inimă. (Berzer, care se aflase și ea cu noi, mi-a spus după aceea că de cînd era ea la Novîi mir — și era de cîțiva ani — nu-și amintea să-l fi văzut, să-l fi auzit pe Tvardovski în starea aceasta.)

A făcut un tur de orizont asupra povestirii și apoi un tur de orizont asupra considerațiilor generale, din nou asupra povestirii, și din nou asupra considerațiilor generale. Artist autentic, el nu putea să-mi re-proșeze cum că textul meu nu reflecta adevărul. Dar să admită că tocmai ceea ce prezentam eu era adevărul în deplinătatea lui, aceasta i-ar fi zdruncinat convingerile de membru al partidului și al societății sovietice.

Nu era prima dată că se producea în sufletul lui — de cîte ori, desi-gur, se produsese — această coliziune, dar poate niciodată într-o formă așa de gravă! El nu-și trăgea viața decît dintr-un singur izvor: literatura rusă — de la acele prime versuri ale lui Nekrasov învățate pe de rost încă de pe cînd, copil fiind, umbla desculț, și de la prima lui poezie compusă la treisprezece ani. Era devotat literaturii ruse, sfințeniei cu care ea abordează viața. Nu dorea altceva decît să fie precum cei de odinioară, ca Pușkin și ca oamenii din anturajul aces-tuia. După exemplul lui Esenin, ar fi fost gata să moară de fericirea de a împărtăși o soartă asemănătoare celei a lui Pușkin. Dar nu mai era acel secol. De toți și peste tot îmbrățișat, înrădăcinat în inima fie-căruia — și cu atît mai mult în inima unui redactor-șef— era un alt adevăr, unul mai important, adevărul partidului. A îndruma literatura rusă, a o ajuta, el n-ar fi putut s-o facă astăzi fără carnetul de partid. Iar el nu putea să poarte carnetul de partid fără să fie sincer cu parti-dul. Trebuia ca aceste două adevăruri să nu se despartă, ci să se contopească — de aceasta avea el nevoie ca de aer. (Motivul pen-tru care în curînd îl va îndrăgi și și-l va apropia așa de mult pe Lak-șin este că acesta este mare meșter în concilierea celor două ade-văruri, știe să treacă artistic de la unul la celălalt fără să lase să se vadă fisuri.) După ce mai întîi manuscrisul trecea printr-un prim sen-timent al iubirii, Tvardovski trebuia neapărat să-l facă să treacă prin-tr-un al doilea sentiment, și numai așa putea să-l publice ca pe o operă sovietică.

Noi toți ședeam nemișcați, dar el se ridica și, folosind spațiul din spatele scaunului său, făcea doi-trei pași încolo și-ncoace și vorbea: „Dumneavoastră insistați prea mult pe latura neprezentabilă a satu-lui!... — ia dați măcar o raită și prin partea lui mai luminoasă. .. Dumneavoastră nu vedeți decît degenerați, vîrcolaci, — dar sînt multe sate din care ies și generali, și directori de uzine, și apoi vin în satul lor în concediu." Și tot el preciza: „Nu, eu nu vă spun să faceți din Kira o komsomolistă." Cînd găsea „prea creșținească" atitudinea naratorului față de viață, cînd, ca un animal priponit, se învîrtea în jurul ideii că binele a devenit la noi sinonim cu proprietatea și-și amintea de Tolstoi: „Copii, binele este acela despre care vă vorbea bătrînul!" și unde nu începea să-mi laude povestirea pentru afinita-tea ei cu proza morală a lui Tolstoi. Apoi îi reproșa Matrionei că „arti-sticește este mai subțire" decît Ivan Denisovici. (Evident, dacă arti-sticește este mai subțire, acesta este un motiv suficient pentru a nu o publica...) Dar apoi iar o lăuda cînd pentru expresiile ei populare, cînd pentru notațiile asupra vieții sătești.

La un moment dat începu să laude „realismul fără epitete" și recu-noscu că realismul critic nu i se pare deloc mai rău decît cel soci-alist.

Și apoi încă multe și mărunte despre baza tehnico-materială — care, în America și în Suedia, este mai dezvoltată, și despre noi ăștia ca-re, în douăzeci de ani, n-o să le ajungem din urmă, despre felul în care noi deja le „întoarcem spatele cu dezgust". Și în acest moment își aminti cum Stalin, combătîndu-l pe Trotki, promitea să constru-iască socialismul „nu pe seama jefuirii satului". Și deodată, de parcă cineva ar fi proiectat un fascicul de lumină asupra lui, și învăluindu-ne cu niște priviri uimite, a întrebat: „și pe seama a ce a fost con-struit?" Dar noi l-am lăsat să se complice, am continuat să tăcem și el s-a angajat din nou într-un du-te-vino tacticos pe parchetul lipicios și într-o perorație despre decalajul dintre morală și baza tehnico-ma-terială. Totuși, insista el, „religia n-a avut decît o slabă acțiune inhibi-tivă asupra instinctelor rele". (N-am înțeles: atunci ce le inhiba odini-oară?...)

Și uite așa și-a continuat monologul aproape neîntrerupt, cînd radi-ind de noblețe, cînd plecîndu-și capul pe sub plafonul dogmatic; cînd tresărind sub efectul intuiției adevărului, al intuiției care-o ia înaintea auzului și a văzului poetului; cînd ca un buldozer împingînd din greu mormanele de gunoi — bune pentru o baricadă — din grajdurile lui Augias.

Dar noi nu obiectam și nu încuviințam — noi tăceam. Obiecta însă povestirea despre bătrîna nevoiașă pe numele de Matriona, manu-scrisul tăcut pe care, conform promisiunii pe care i-o făcuse lui De-mentiev, urma să-l elimine. Și, neîntîmpinînd nici o obiecție cu voce tare, dar ca și cînd i s-ar fi infirmat toate argumentele, Aleksandr Tri-fonovici, cu un geamăt de pocăit, a pus la bătaie ultimul și principalul argument:

— Eh, doar n-o să-mi spuneți că Revoluția din Octombrie a fost fă-cută de florile mărului!

Nici unul dintre noi nu spusese așa ceva, Doamne ferește! Nici unul nu scrisese așa ceva! Dar ceea ce acum devenea jenant era faptul că nici unul dintre noi nu aprobase, nu zîmbise, nici măcar un semn cu capul nu făcuse. Ne complăceam într-o tăcere necuviincioasă.

Cum? — noi nici măcar acest lucru, cel mai simplu dintre toate, nu-l înțelegeam? Nedumerit, ca orbit încă de lumina proiectoarelor, Alek-sandr Trifonovici se plantă ca un taur în fața noastră și exclamă nos-talgic:

— Păi, dacă n-ar fi fost Revoluția, nu l-am fi descoperit pe Isakovski!... Și eu cine aș fi fost dacă n-ar fi fost Revoluția?...

Niște evenimente poetice disparate, iată tot ce-i venea pe limbă în acest minut! (Dar Esenin, dar Kliuev, Klîcikov — au existat fără Re-voluție? Și ce-au primit de la ea?)

Și concluzia deliberării a fost aceea că — nu, desigur nu, „chestia asta nu poate fi publicată".

Deși după aceea ar fi fost firesc ca manuscrisul să i se restituie au-torului, Tvardovski, în încurcătura celui cu conștiința vinovată, mi-a zis:

— Deocamdată mai lasă-l totuși la redacție. L-o mai citi careva...

Acum că manuscrisul ieșise deja la lumină, nu mai aveam nimic de pierdut, puteam să-l las la redacție.

Și m-a mai rugat ceva A.T.(după multe cîte spusese, asta suna de-a dreptul uluitor):

— Un singur lucru îți cer: să nu te crispezi ideologic. Să nu te apuci să scrii unul dintre acele lucruri pe care redactorii, cu de la ei putere, le-ar lăsa să treacă, fără să mă consulte.

Adică, el nu putea să publice nimic din ceea ce-i adusesem eu — dar mă ruga ca pe viitor să nu scriu altfel!

Tocmai asta și puteam să-i promit...

Dorind să mai atenueze refuzul, A.T. începu să vorbească de măsurile luate în vederea publicării lui Ivan Denisovici, măsuri care erau încă de domeniul fantasticului. Și se poticni. În realitate nici el nu știa: ce să întreprindă? Cum să procedeze? Cînd? Îmi zise liniștitor:

— Hai, să nu ne zorești. Nu întreba în ce număr va fi asta. Eu nici nu aveam această intenție. Se terminase fără Lubianka — mulțumesc din suflet. Nu pierdusem decît într-o privință: dezvăluisem, pur și simplu, secretul. De-acum trebuia să-mi ascund de trei ori mai bine scrierile deja gata și lucrarea în curs. I-am replicat:

— Chestia asta are importanță la tinerețe, atunci esti nerăbdător să te vezi publicat cît mai repede. Dar acum, altele sînt preocupările mele.

***

Cu aceasta ne-am despărțit pentru destul de multă vreme. Eu nu l-am zorit cu nimic pe Tvardovski și, în acel an, n-am găsit nimic incorect în ritmul lent în care se desfășurau lucrurile. Și apoi, cu ce aș fi putut să compar acest ritm, cu ce unitate de măsură să-l mă-sor? Oare pînă atunci mai existase vreun caz asemănător în literatu-ra noastră?

- E ușor de făcut reproșuri cînd nu există precedente. Cînd pui oul de găină pe vîrful său ușor lovit, toată lumea vede că acesta poate să stea drept. Or, pînă atunci, nimănui nu-i reușise această figură. Printre așii literaturii sovietice, cine, înainte de Tvardovski și în afara lui Tvardovski, ar fi avut voința și îndrăzneala să propună sus de tot o asemenea povestioară explozivă? La începutul anului 1962 era absolut imposibil să anticipezi căile și mijloacele prin care el va acți-ona și în ce măsură va reuși.

Dar au trecut anii, știm că Tvardovski a întîrziat cu unsprezece luni publicarea povestirii, și este ușor astăzi să-l acuzi că nu s-a grăbit, că a tărăgănat lucrurile în mod inadmisibil. În momentul în care po-vestirea mea tocmai sosise la redacție, Nikita încă mai tuna și fulge-ra împotriva lui Stalin, încă mai socotea ce piatră să mai arunce asu-pra acestuia — și tare i-ar fi fost de folos mărturia unei victime! Da, dacă în momentul acela, imediat, în siajul congresului al XXII-lea, s-ar fi publicat Ivan Denisovici, ar fi fost și mai ușor ca în jurul aces-tuia să se dezlănțuie huiduitul antistalinist și, cred, Nikita, impulsiv cum era, cu plăcere ar fi înghesuit în Pravda și capitolele „O noapte a lui Stalin" trase din al meu Prim cerc. Această publicare în Pravda, cu drăguțul de tiraj de cinci milioane, se contura atunci în mine foar-te clar, aproape pregnant, o vedeam ca în mărimea ei naturală.

Astăzi, nu mai știu: cum să evaluăm cu dreptate? Povestea, să i-o fi dus-o și să i-o fi spus-o eu lui Nikita? Fără concursul lui Tvardovski, nici un congres al XXII-lea n-ar fi ajutat la nimic. Dar, în același timp, cum să nu spun acum că Tvardovski a ratat o ocazie unică, a ratat momentul de vîrf al fluxului, care ne-ar fi rostogolit micul nostru polo-boc departe, departe, dincolo de lanțul de stînci staliniste, și numai acolo i-ar fi revelat conținutul. Dacă atunci, în cele două-trei luni du-pă congres, am fi publicat și capitolele despre Stalin — ce mult ar fi crescut eficiența demascării acestuia, ce mult le-am fi complicat sar-cina celor care, mai tîrziu, s-au ocupat cu recosmetizarea acestuia. Literatura putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat. Viktor Nekrasov, scandalizat, îmi spunea în iulie 1962:

— Eu nu înțeleg; la ce bun asemenea ocoluri complicate? Culege, căci, nu știu ce reacții, apoi va redacta o scrisoare. Dar el are la în-demînă receptorul acelui telefon. Se ridice receptorul și să-l sune di-rect pe Nikita! I-o fi teamă...

Tvardovski, într-adevăr, are un asemenea caracter încît i se face râu dacă i se refuză o cerere. Se spunea că pentru el era un chin cînd e-ra rugat să intervină pentru cineva, pentru rezolvarea vreunei cereri de locuință: dacă deodată el, deputat în Sovietul Suprem și membru supleant al CC, se vede refuzat? — umilitor, nu-i așa?...

Se poate presupune că se temea că, adresîndu-se prea direct și in-tempestiv lui Hrușciov, va compromite șansele nuvelei. Dar cred că aici era vorba mai degrabă de obișnuita inerție a acelui cerc de no-menclaturiști, cerc în care se învîrtea de-atîta timp: ei duc o viață comodă și nu le stă-n fire să se grăbească a făuri o istorie mereu fu-gară — oare pentru că ea nu va mai duce nicăieri? Oare pentru că, la drept vorbind, nu ei o făuresc? Dar mai era și faptul că, în urma descoperirii făcute de el, Tvardovski încerca de cîteva luni un anumit sentiment de plenitudine; nuvela îl satisfăcea și nepublicată. El, ca unul pentru care zilele nu intraseră în sac, a dat-o spre lectură lui Ciukovski, lui Marsak — și nu numai pentru ca prin numele lor să consolideze destinul viitor al manuscrisului, ci și pentru ca să se de-lecteze el însuși pe seama aprecierilor lor, să le citească pe acestea cu voce tare membrilor redacției și să le transforme în subiect de conversație cu bunii săi amici (mie nu mi le-a arătat, temîndu-se că am să mi-o iau în cap). Și lui Fedin i-a dat manuscrisul (reacția a fost nulă) și nu s-a opus ca acesta să le fie transmis spre lectură lui Paustovski și Ehrenburg (cum nu-i avea la inimă, oferta n-a făcut-o el personal). A moșmondit mult la o prefață pentru nuvelă (la drept vorbind, prefața ar fi putut și să lipsească: la ce bun să te mai justi-fici?). Astfel, pe durata multor luni, s-a pregătit pe-ndelete, fără să se lămurească încă asupra modalității de a ajunge cu problema mai sus. A da textul la cules și a-l trimite la cenzură. Atît și nimic mai mult. I se părea funest (într-ade-văr ar fi fost funest): cenzura nu s-ar fi mulțumit numai să-l interzică, ci imediat ar fi făcut raport la „secția cultură" a CC, și aceasta ar fi purces pe loc la măsuri preventive os-tile.

Și lunile treceau — se răcea, ba chiar dispăruse complet ardoarea congresului al XXII-lea. Nestatornic în toate întreprinderile sale și cu atît mai mult în continuarea acestora, de umoare schimbătoare, Hrușciov trebuia în plus să-l susțină pe Nasser, să-l aprovizioneze cu rachete pe Castro și să descopere mijlocul radical (cel mai bun dintre cele mai bune, de data aceasta) de a salva agricultura și de a-i asigura deplina înflorire, și apoi și cosmosul să-l urmărească nu știu unde, și să întărească lagărele slăbite după căderea lui Beria.

Și încă un pericol, neașteptat pentru Tvardovski, exista în această practică a lecturilor, a recomandărilor și a pregătirilor planificate: în veacul nostru mecanografic și fotografic, copiile manuscrisului se răspîndeau foarte repede. (Se pare că primii vinovați de toate aces-tea erau: același V. Nekrasov care a luat prietenește, numai pentru o noapte, manuscrisul de la Tvardovski și l-a dat la reproducere fotografică, pe de o parte, și N.I. Stoliarova, devenită în curînd prie-tena noastră apropiată, pe de altă parte, vezi Completarea a cincea, schița 9. Ambii binevoitori au acționat de bună-credință, dar în reali-tate gestul lor a fost dăunător.) În seiful lui Novîi mir, exemplarele originale erau ținute sub o supraveghere severă — dar în acest timp zeci, dacă nu sute de copii dactilografiate și fotocopii se răspîndeau deja prin Moscova și Leningrad, ajungeau la Kiev, Odessa, Harkov, Nijni Novgorod. Răspîndirea se intensifica pe fundalul convingerii unanime că textul cu pricina nu va fi publicat niciodată. Tvardovski era supărat, căuta să descopere o „trădare" în redacție, neînțelegînd tehnica și ritmurile secolului nostru, neînțelegînd că el însuși, cu co-lecția lui de ditirambi orali și recenzii scrise, era propagatorul numă-rul unu. El continua să se codească, nu se hotăra, lunile treceau —și iată, se contura pericolul real ca nuvela să se strecoare spre Occi-dent, și acolo oamenii sînt mai operativi — și, o dată publicată acolo, ea nu va mai fi niciodată publicată la noi. (Logică perfect acesibilă o-mului sovietic și absolut inacesibilă occidentalului. Căci, pentru noi, lumea nu este lume, ci „lagăre" veșnic beligerante, așa am fost edu-cați.) Faptul că, după ce manuscrisul a ajuns în Occident, nu s-a în-tîmplat nimic timp de aproape un an de zile, este și el o minune nu mai mică decît însăși publicarea în URSS. Dar nu a ajuns în Occi-dent — din cauza superficialității occidentale: străinii care au aflat despre această povestioară n-au dat importanță.

Probabil acest pericol l-a și determinat pe Tvardovski să se gră-bească. În iulie a mers la Vladimir Semionovici Lebedev, expertul lui Hrușciov în probleme de cultură, și i-a predat manuscrisul cu — în anexă — un mănunchi de recomandări.

În tot acest timp, Tvardovski nu m-a chemat la el nici măcar o dată. Eu aflam numai din relatările Annei Berzer cîte ceva despre ce se mai întîmpla pe-acolo pe la redacție. Începeam de asemenea să fac cunostință, din cînd în cînd, cu oameni care-mi citiseră nuvela. Vreo douăzeci de asemenea cititori îmi dădeau mie, cel ieșit din anoni-matul clandestinității, senzația că sînt înconjurat de o mare mulțime de oameni și că am dobîndit o celebritate răsunătoare.

Mă pregăteam febril pentru o nouă perioadă periculoasă a vieții me-le. Una era să-mi ascund manuscrisele, cînd nu eram decît un fir de nisip printre alte fire de nisip; alta era acum, după ce fusesem des-coperit și cînd Lubianka putea să manifeste o curiozitate mai tenace decît aceea a lui Novîi mir și să-și trimită băieții să vadă ce-am mai scris. Am început să-mi verific ascunzătorile — și le-am găsit prea simple, cu totul vulnerabile în fața acestor specialiști ai efracției. De data aceasta, eu însumi am spart și am distrus al doilea plafon al dulapului, ca să nu mai rămînă nici o urmă. Toate variantele și cior-nele de prisos le-am ars de n-a mai rămas nici una. Restul m-am de-cis să nu-l mai țin acasă, și în ajunul Anului Nou 1962, împreună cu soția, am dus, la prietenul ei Teus din Moscova, draga mea arhivă (după trei ani și jumătate această arhivă avea să fie ridicată de zbirii KGB-ului). În legătură cu acest transfer am o amintire deosebit de vie. În vagonul de metrou în care călătoream în acea zi de sărbă-toare, a dat buzna la un moment dat un huligan beat care a început să se ia de pasageri. Și s-a întîmplat că printre bărbații prezenți nu s-a găsit nici unul care să ia atitudine: unul era bătrîn, altul prea prudent. Normal ar fi fost să intervin eu — nu eram departe de indivi-dul cu pricina și aveam o mutră care putea să-l domolească. Dar noi aveam la picioare valijoara scumpă cu toate manuscrisele și eu, unul, n-am îndrăznit să mă implic: după o încăierare, ajungi inevitabil la miliție, fie ca participant, fie ca martor — oricum te-ar înregistra, mai bine-ți vezi de treaba ta. Ar fi fost un episod tipic rusesc ca inge-nioasele fire ale rețelei mele să se rupă din cauza unui asemenea huligan. Și astfel, pentru a-mi îndeplini datoria de rus, a trebuit să manifest o stăpînire de sine atipică pentru un rus. Și, ca un laș, am preferat să mă acopăr de rușine, să-mi feresc ochii de privirile pline de reproș ale femeilor care parcă ne-ntrebau: ce bărbați mai sînteți și voi?

Poate nu într-o formă așa de umilitoare, dar de cîte ori, la fel de opresiv, istovitoarea mea conspirație literară nu m-a lipsit ea de li-bertatea de acțiune, de libertatea de exprimare, de libertatea de a-mi îndrepta spinarea. Toți ne simteam oprimați, dar eu mai duceam în cîrcă și povara unei activități clandestine; astfel, de la cîte preocu-pări de creație literară n-am fost eu deviat. Toate oasele mele gem, toate oasele mele imploră: ajută-ne să ne dezdoim!— ce pot să fac?

Îmi mutasem arhiva, dar din întîlnirea din ianuarie de la Novîi mir eu am înțeles că, la drept vorbind, nimic nu pleca la tipar. În această situație nouă și plină de pericole, trebuia ca, în paralel cu activitatea la școală, să continui să folosesc pentru scris timpii morți ai zilelor mele. Simțeam nevoia să mai dactilografiez o dată, o ultimă dată, Cercul și începînd din ianuarie 1962 mi-am asumat acest risc. Timp de patru luni de zile, pînă la sfîrșitul lui aprilie, nu m-am ocupat de nimic altceva. Cît despre soarta lui Ivan Denisovici — un singur lucru mă preocupa: să nu se urnească nimic în aceste luni, să nu se schimbe nimic, fie și să nu avanseze nimic — numai să-mi pot termi-na romanul în liniște.

Nici să mă rog de cineva nu era nevoie: în legătură cu Ivan Deniso-vici se bătea pasul pe loc. În perioada sărbătorilor de 1 Mai, eu, încă neluat în vizor, am reușit să le duc Zubovilor în Crimeea (unde se mutaseră după exil) exemplarul dactilografiat al romanului precum și un număr de copii compacte făcute în secret. Apoi acasă mă ocu-pam cu diferite puneri la punct și iată că vara bătea la usă. Trebuia să profit de sezonul cald ca să voiajez și cu ocazia aceasta să și di-fuzez niște microfilme prin zona Kamei și a Uralilor. Toată povestea cu Novîi mir părea așa de compromisă (și cu atît mai bine! — gîn-deam eu, îmi voi regăsi treptat liniștea), încît ne-am pus în gînd, eu și soția, să plecăm spre Enisei și Baikal (călătorisem eu prin Siberia, dar numai în „vagon de deținuți" și numai pînă la Novosibirsk). Pînă la urmă a ieșit conform proverbului: „Săracul n-are decît să se-nsoa-re, dar noaptea îi va fi scurtă." Exact la Irkutk, nici mai departe nici mai aproape, mă aștepta o telegramă urgentă din partea lui Tvar-dovski care mă invita să trec pe la redacție „pentru cîteva minute".

Dar, de la Irkutk pînă la locul acelei întîlniri „pentru cîteva minute" e-rau patru zile și patru nopți de călătorie cu trenul.

Redacția s-a reunit din nou în plen. Mi s-a spus vag că o instanță importantă (aceasta însemna V.S. Lebedev) mi-a aprobat nuvela. Dar au fost exprimate cîteva dorințe privind îmbunătățirea ei. Tvar-dovski socotea că aceste dorințe nu erau foarte numeroase și mă ruga stăruitor să le satisfac, să nu ratez șansa care mi se oferea.

El se străduia din răsputeri să nu-și exteriorizeze prea mult starea de jubilație. Sufletul lui de copil i se revela prin bucuria irepresibilă ce i se citea în priviri. Tare era mulțumit de succesul planului pe ca-re-l urmărise pe parcursul multor luni și numai ceremonialul unei șe-dințe de redacție îl obliga să lase a se crede că adaugă și el anumite remarci de-ale lui, dar de fapt, de la mine nu voia decît un singur lu-cru: să le accept pe cele ale lui Lebedev. Dar el nu a vorbit chiar așa de direct și a condus cu seriozitate ședința, propunînd tuturor mem-brilor să sugereze corecturile pe care ei le considerau a fi de rigoare.

S-au spus unele lucruri, dar nimeni n-a venit cu ceva esențial pentru că fiecare nu urmărea altceva decît să-i facă pe plac redactorului-șef și chiar își interzicea să aibă vreo părere proprie, distinctă de-a a-cestuia. (Această practică nu Tvardovski a creat-o, ea s-a creat de la sine în revistă, firește, în virtutea alinierii fiecărei părți la ansam-blu, aceasta s-a format ca în orice instituție, ca la orice verigă a sis-temului sovietic.) Dar tocmai Dementiev sta acolo lipit de scaunul lui și tocmai el vedea cum se sparge cercul, cum cedează plafonul. Aleksandr Grigorievici Dementiev, care nu se rușina de faptul că fu-sese secretar al organizației de bază a scriitorilor din Leningrad, iar în vremea lui Hrușciov devenise comisar al celei mai liberale reviste — cine oare și de ce îl trimisese aici? — puțin pentru a se împrospă-ta, puțin pentru a se purifica, — dar și pentru a împiedica publicarea unor texte! Acum, față de cei care-l trimiseseră aici cu jumătate de normă, dar cu o dublă responsabilitate, el nu putea să recunoască autoritatea fie și a referentului lui Hrușciov și să fie de acord cu atitu-dinea binevoitoare a întregii redactii. Om practic, el n-a luat cuvîntul atunci, în decembrie 1961, cînd toți mă lăudau și mă flatau: știa el prea bine că și-așa această nuvelă n-o să fie publicată. Dar acum cînd, din cauza evenimentelor care o luau razna și bruscau legea, se contura perspectiva ca nuvela mea să răzbească la lumină, — acum trebuia să facă totul pentru a o corija.

Unde oare dispăruse expresia lui cînd malițios-amicală, cînd afectiv-amicală, asociată cu capul în plină încărunțire și lăsat într-o parte într-un mod care-l făcea simpatic? Și ce dură devenise maniera lui, altădată cuceritor-amabilă, de a-l pronunța pe „o"! Și ce se mai îm-bujora, ce i se mai urca dogoarea pînă la urechi! O precizare însă: el nu făcea pe olimpianul, ci polemiza, trăind cu emoție momentul — cu emoție că nu va cîstiga, că nu va convinge. Descărcările energiei retorice nu luau decît forma unor cuvinte mari precum realism soci-alist, comunism, patriotism, materialism. Dacă ar fi fost după voia lui Dementiev, el atîta mi-ar fi dat la rindea nuvela încît aceasta ar fi de-venit netedă ca oglinda și n-ar mai fi avut nici o asperitate. Dar aici trebuia să umbli la miez. Atunci a început să mă acuze că fac de ocară steagul și simbolul artei sovietice — Crucișătorul Potemkin, și să susțină că trebuie suprimată orice aluzie la acest subiect. Și, în plus, că trebuie suprimat dialogul dintre Alioska și Suhov cu privire la Dumnezeu — pentru că, din punct de vedere estetic, este cu totul inexpresiv, iar din punct de vedere ideologic este incorect, și prea lung, și nu face decît să strice o nuvelă, altminteri valoroasă. Și în plus, mai spunea el, autorul nu trebuie să se abată de la exacta eva-luare politică a banderiștilor(1), chiar în condiția lor de deținuți în la-găr, pentru că ei au mîinile pătate de sîngele oamenilor noștri sovie-tici. Și în plus... El susținea acum că a făcut multe adnotări pe textul dactilografiat și că ar putea să mi le arate concret, numai că a uitat textul acela acasă.

Ca un mistreț înfuriat arăta Dementiev la sfirșitul monologului său, și dacă i s-ar fi pus acum în față cele o sută cincizeci de pagini ale tex-tului dactilografiat — probabil că le-ar fi făcut bucăți-bucățele.

Și Tvardovski nu zicea nici da nici nu. Da, că n-ar fi avut dreptate, n-ar fi avut! Dar raționamentul comisarului politic era foarte just, din nuvela mea amorfă el voia să facă o armă a realismului socialist — și ce putea să-i obiecteze redactorul-șef? Nu putea să-i obiecteze, dar Dumnezeu știe de ce nu zicea da. El nu-l susținea nici printr-un semn cu capul, nici printr-un semn cu ochiul. Și se uita la mine de parcă ar fi așteptat ceva din partea mea. Dacă aș fi cedat, hopul ar fi fost depășit.

Totuși Dementiev exagera! Cu toată inteligența lui evidentă și percu-tantă, el ignora complet specia noastră de foști deținuți, aliajul din care este făcut tribul nostru. Dacă și-ar fi supravegheat modul de ex-primare, dacă ar fi cerut și el acolo niște concesii minime, chit că de-testabile, suficient de dăunătoare textului — aș fi luat notă de toate observațiile făcute și, apoi, combinîndu-le cu exigențele expertului lui Hrușciov, aș fi chibzuit asupra materialului respectiv și poate aș fi stricat ceva.