Razboiul Spionilor

Razboiul Spionilor de Bogdan Papadie

În interiorul și dincolo de granițele României

CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ȘI DINCOLO DE GRANIȚELE ROMÂNIEI.

Prefață.

Partea întâi.

Secolul XXI și regruparea forțelor implicate în confruntările secrete.

I. În slujba adevărului istoric.

II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflația” franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.

D. FSB = KGB?

C. Spioni ruși, politicieni celebri f. Marea Britanie și asasinii pentru Miloșevici g. Mossad și seria eșecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez.

III. „Odiseea” Serviciului Român de Informații (SRI) și „Tranziția” de după 1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. și „compromisul UDMR.

C. „Lupta comuniștilor moldoveni împotriva capitaliștilor români” d. Lumini și umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informații în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Național de Aderare a României la NATO.

E.1. Planul de acțiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC.

E.7. Principiul „nevoii de a ști” e.8. Autoritatea națională de securitate f. Serviciul Român de Infonnații și protecția informațiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societății civile asupra activității Serviciului Român de Informații i. Agenții străini lovesc în imaginea S. R. I.

Raportul Armaghedon 7

Armaghedon 7

IV. Serviciul de Informații Externe (S. I. E.) – realizări și controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Șefii Serviciului de Informații Externe c. Combaterea terorismului internațional în viziunea S. I. E.

D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze și fapte d.1. De ce este evitată România?

D.2. Alte scandaluri ale Președintelui Bush.

V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securității naționale 1.1. Interesele naționale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate națională 1.3. Mediul internațional de securitate 1.3.1. Un cadou organizațional activ și adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democrația este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securității României 1.4.1. Sub umbrela climatului internațional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securității naționale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilități în situația internă 1.5. Direcții de acțiune în politica de securitate națională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educației, cercetării și culturii 7.5.5. În domeniul siguranței naționale și ordinii publice.

1.5.6. În domeniul apărării naționale 1.5.7. În domeniul politicii externe 1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul și locul serviciilor de informații în ansamblul eforturilor.

României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuțiile și competențele serviciilor de informații în deplină concordanță cu prevederile legilor și cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutațiile din contextul operațional.

2.3. Relaționarea funcțională cu celelalte instituții din sistemul de securitate națională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informații 2.5. Prevenirea și combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informații – factor activ în demersurile României de integrare în NATO.

VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA și Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunități islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK și fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. Și în Europa b. Istoria neromanțată a celui mai cântat terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigași” b.3. „Problema prevenirii: au dat greș politica și serviciile secrete?

B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internațional.

Abu Nidal (ANO)

Hezbollah.

Frații Musulmani.

Frontul de Eliberare a Palestinei.

Partidul Eliberării Islamice (PEI)

Hamas (Harakat Mugawan Islamiya)

Fatah.

Organizația „15 MAP’

Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei.

PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK).

Expulzări.

Cronologia acțiunilor teroriste în România.

Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanțează organizațiile teroriste din România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităților române cu rețelele kurde și mafia italiană d. Migrația, „aliatul” crimei organizate.

VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinței.

Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spațiul românesc.

Cult și sectă – o distincție Fundamentală.

Fenomenul satanist: evoluție și situația actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995) «Epoca Anioșa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998)

Partea a doua.

Ofensiva spionajului ungar în Transilvania și rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta.

În loc de introducere a. Istoria nu iartă!

A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenții Budapestei au penetrat structurile locale ale administrației de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc.

Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie.

27 februarie.

Martie 1990.

9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie

— 21 martie

— 31 martie.

Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie.

Iunie 1990 5 iunie

— 14 iunie.

Octombrie 1990 14 octombrie

— 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie.

Noiembrie 1990 1 noiembrie.

Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie.

21 decembrie.

Ianuarie 1991

Februarie 1991 6 februarie 13 februarie.

27 februarie.

Martie 1991 13 martie.

Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie.

Mai 1991 3 mai 75 mai.

Iunie 1991 6 iunie 12 iunie.

Septembrie 1991 11 septembrie.

Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie.

Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie.

Decembrie 1991 8 Decembrie.

Ianuarie 1992

Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie.

Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie.

Aprilie 1992 8 aprilie 1992

Mai 1992 13 mai 29 mai.

Iunie 1992 29 iunie.

August 1992 27 august 28 august.

Septembrie 1992

Octombrie 1992 25 octombrie.

Decembrie 1992 2 decembrie.

Ianuarie 1993.

20 ianuarie 27 ianuarie.

Februarie 1993 4 februarie 10 februarie.

Martie 1993 2 martie 3 martie.

Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie.

Mai 1993 13 mai 29 mai.

Iunie 1993 16 iunie.

August 1993 5 august.

Octombrie 1993.

4 octombrie

— 6 octombrie

— 17 octombrie.

Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie.

Martie 1994 24 martie 29 martie.

Aprilie 1994 29 aprilie.

Mai 1994 11 mai.

Iunie 1994 16 iunie.

Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie.

Septembrie 1994 25 septembrie.

Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie.

Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie.

Decembrie 1994 11 decembrie.

Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie.

Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie.

Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie.

Mai 1995 5 mai 10 mai

— 28 mai.

Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie.

August 1995 31 august.

Septembrie 1995 29 septembrie.

Octombrie 1995 31 Octombrie.

Noiembrie 1995 1 noiembrie.

Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie.

Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie.

Februarie 1996 6 februarie 17 februarie.

Martie 1996 3 martie 15 martie.

Aprilie 1996 8 aprilie.

Mai 1996 20 mai 22 mai.

Iunie 1996 8 iunie 23 iunie.

Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie.

August 1996 14 august 28 august.

Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie.

Octombrie 1996 3 octombrie.

Noiembrie 1996 4 noiembrie.

Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie.

Ianuarie 1997 22 ianuarie.

Februarie 1997 12 februarie.

Martie 1997 15 martie 25 martie.

Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie.

Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai.

Iunie 1997 20 iunie.

Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie.

Octombrie 1997 23 octombrie.

Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie.

Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie.

Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie.

Aprilie 1998

Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie.

August 1998 20 august.

Septembrie 1998.

11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie.

Decembrie 1998 1 decembrie.

Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie.

Februarie 1999 16 februarie.

Martie 1999 18 martie.

Aprilie 1999

— 24 aprilie 28 aprilie.

Iunie 1999 12 iunie.

August 1999 17 august.

Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie.

Octombrie 1999 20 octombrie.

Decembrie 1999

Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie.

Februarie 2000 12 februarie 16 februarie.

Martie 2000 11 martie 14 martie.

Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie.

Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai.

Iunie 2000

Iulie 2000 28 iulie 29 iulie.

August 2000 10 august 27 august.

Septembrie 2000 26 septembrie.

Octombrie 2000 9 octombrie.

Ianuarie 2001

Februarie 2001 20 februarie.

Martie 2001 2 martie 26 martie.

Aprilie 2001 26 aprilie.

Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie.

Iulie 2001 30 iulie.

August 2001 4 august 12 august.

Septembrie 2001 5 septembrie.

Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie.

Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie.

Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie a. 3 Românii din Harghita și Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorității statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relațiilor interetnice în Covasna și Harghita 1. Considerații generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din județele Covasna și Harghita în viziunea societății civile românești 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” și „autonomiei” locale în viziunea UDMR

4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acțiuni antimmânești ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operațiunea Duna”, o acțiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul!

Patrimoniul etnografic al României se află în pericol!

UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăți săsești!

Acordul de comerț liber cu Ungaria, OK pentru maghiari!

„MOL” cumpără terenuri în Ardeal.

Conspirația maghiară: Ținta, România!

1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor și a altor bunuri care au aparținut nobilimii maghiare și cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăților comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activității economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenția unor bănci din Ungaria.

4. Euroregiunile românești, conduse de miniparlamentc.

Separatiștii maghiari își bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici și specialiști din sistemul siguranței naționale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intéręt nie.

ANEXA.

Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariție a. Maghiarizarea și drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuității românismului b. Decimarea minorității românești c. în Ungaria, studenții români se pot număra pe degete.

C. L. Nit și-au pierdui vechea credința c.2. Învățământul, mult sub ceea ce oferă România minorităților. C. 3. În școlile românești se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputați „români” prezenți în Parlamentul de la.

Budapesta, 60 nu cunoșteau limba română d.i., Cultura, sufletul pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU.

D.4. JCRU.

E. Reprezentația românească e.l. Există (și) presă românească f. Relațiile româno-ungare sunt ascendente fi. Investiții noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul și compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.

PREFAȚĂ.

Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relațiilor internaționale. Vreme de șapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franța veacului 17, cardinalii Richelieu și Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserțiune care face și astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului „.

Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituție – cea mai veche meserie a oamenilor. Și totuși, despre spionaj se vorbește, la scenă deschisă, foarte rar și foarte puțin. Ca și despre prostituție. Puțini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituției, despre influența covârșitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradițional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informația! Un material, deopotrivă, exploziv și gingaș. Un material mai prețios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informația înseamnă putere”. Cine vânează mai multe informații, dispune de mai multă putere. Și cum ar mai putea vâna pisica șoareci, dacă i-am pune clopoței? De aceea este necesar misterul. Lunea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat.

Nu de puține ori, în activitatea de spionaj, prețul eșecului fiind sacrificiul suprem.

Spionajul este un război permanent. Și total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiției umane. Aici armele nu tac niciodată! Și niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaște adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obișnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoțit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”.

Această excepțională carte.

— Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informații din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj științific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial și chiar spionaj religios. Organizația catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieții sociale și ale vieții private. Orice informație – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat și îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere și există nuanțe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent și împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau dușman „

Spionajul, ca și contraspionajul, este omniscient, omnipotent și omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viața privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinațiile, capacitățile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile și dorințele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperați, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreți, generoși sau detestabili; pot fi cârcotași, orgolioși, invidioși sau desfrânați, exaltați sau farisei; pot deveni posesivi, smeriți, avari, sau lăudăroși, vicioși, mincinoși, lacomi sau pătimași. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informații extrem de prețioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenți secreți, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de șantajare, dirijare, manipulare sau influențare a acestora. Abisul uman, unde acționează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este și sufletul omenesc. Pe vremea când era șef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câțiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferință de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulți oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalților dregători ai țării noastre, care cam fac bășcălie – ca să nu-l spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj și contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie.

În aceste condiții, meritul autorilor acestei cărți – erudiții Gabriel I. Năstase și Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care granița dintre esențe și aparențe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului.

Cartea pe care tocmai te pregătești s-o citești – ilustre Cititor – ne vorbește despre patriotism, spioni și contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul și puterea malefică de penetrare a spionajului. Și ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegație și sacrificiu – în sfera veșnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este așezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai știi cine minte și cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg și, în același timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul și Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”.

Literatura de spionaj și contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citești printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura și să te lași furat de ritmul lui alert și palpitant.

Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveți – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiță, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înțelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecția contrainformativă sau acțiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poți apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărți au demonstrat, cu prisosință, că au vrut, au știut și au putut să ne ofere exact informațiile necesare.

Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mișună printre noi. Dacă e așa, atunci de ce atât de puțini spioni celebri sunt consemnați de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Așa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeași ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de știință Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soții Julius și Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu?

— Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruși chiar în fruntea Departamentului de contrainformații din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinși rar, foarte rar. Plevușcă se agață mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din șefii spionajului românesc: „Uneori, este necesar să prinzi o maimuță, ca să sperii un tigru”.

Olimpian Ungherea.

Partea întâi.

Secolul XXI și regruparea forțelor implicate în confruntările secrete.

I. În slujba adevărului istoric.

De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii și nici ultimii care abordează delicata problemă a Unității Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ!

De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naștere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viața socio-politică, culturală și economică. Așadar, nu puțini se întreabă și pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puține ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica și rușinoasa situație ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forțată a românilor și secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul rușinos în care unii guvernanți și-au dat în cele din urmă acordul, din rațiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertății” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” și „eroii” șovinismului maghiar de la 1848: așa -declarații 13 generali, rămași în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Națiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analiști. Deja o certitudine, România este o țară aflată la intersecția intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia și Uniunea Europeană. Prima a condiționat liniștirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influența lor și a NATO. Rușii, la rândul lor, pot acționa minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenți recrutați încă din timpul ocupației sovietice. In acest fel, șantajul este unul pe față: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acțiune aflată în plină desfășurare), ne lovesc în economie și mută noi forțe militare în Moldova sau Ucraina. Și nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menținerea trupelor rusești în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidențial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, șef al spionajului Moscovei la acea vreme. În momentul de față (al scrierii cărții – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este președinte al Camerei de Comerț a Rusiei și responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerț a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroși agenți ai spionajului rus (SVR).

Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezența în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregătește intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărții de față, acest lucru s-a petrecut – n.a.).

Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chișinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al șefului Administrației de la Kremlin. Conținutul acestuia i-a șocat pe alți participanți la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA și chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influență exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chișinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Donețk, unde doar liderii locali controlează situația și se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria și Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice țări din CSI – ca Moldova, Georgia și Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizații regionale antirusești și proamericane.

De asemenea, cum bine au remarcat și ziariștii de la cotidianul „Ziua”, acest plan ar fi oferit posibilități pentru consolidarea influenței Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obținerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan și Tadjikistan. Totuși, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speță, s-a ciocnit de o puternică opoziție în Moldova, inspirată și de așa-numita „Revoluție de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidență” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeași săptămână. Pe fundalul evoluțiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chișinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziția moldoveana anticomunistă începuse demonstrații de masă. Căderea președintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniștilor din Moldova. Dacă liderii comuniști ar fi ignorat protestele și ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranță tulburări și o contralovitură aplicată autorităților comuniste de către naționaliști. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum și în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul președinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relațiilor strategice cu SUA, e posibil ca și zilele comuniștilor de la Chișinău să fie numărate. Prin urmare, atenția comunității internaționale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situația gravă de la granița de Est a României, noua graniță de Est a NATO.

În altă ordine de idei, să nu uităm, rușii au recrutat masiv agentură din țările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulți agenți decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică și dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii și rușii își cunosc reciproc informatorii și agenții de influență din România. Aceștia se urmăresc și se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când șefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete românești, cu predilecție asupra specialiștilor formați în școala românească de spionaj și contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuți și temuți la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este și motivul pentru care, în ciuda aparențelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluționare, n-a putut renunța în totalitate la ei, aceștia fiind specialiști în formarea cărora statul nostru a investit enorm.

În plus, americanii și rușii urmăresc cu interes poziția strategică și bogățiile României, în special zăcămintele de aur și argint de la Roșia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriașul zăcământ de petrol și gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Șerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de ușurința cu care diplomația din România a binevoit să semneze rușinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunțat la majoritatea pretențiilor legitime ale țării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susținut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părți a Mării Negre, bogată în resurse de petrol și gaze, într-o zonă de influență și control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minoritățile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri” în țara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul și faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităților etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-și atinge doar propriile interese economice.

În ce privește vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puțin neprietenoase: Ucraina (la nord și est) – țară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ținutul Herta și Insula Șerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie și voalat, pretenții asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică și strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroși civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil și Republica Moldova (est) – țară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forțată a tuturor celor care încă se consideră urmași demni ai Marelui Ștefan cel Sfânt.

Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înființat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ștergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator și director general al companiei, a fost susținut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informațiile pe care le deținem, „SAFEWEB” acționează din primăvara lui 2000 și pe „teritoriul” virtual al României, toate informațiile existente în rețeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiștii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga și suma alocată pentru țara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plății personalului care supraveghează permanent spațiul virtual românesc (site-uri ale președinției, guvernului, ministerelor etc.), precum și a susținerii costurilor de „producție”

De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puțin din vălul care acoperă misterioasa lume a informațiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicității decât anumite date, puține din păcate și pentru că tot românul trebuie să înțeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află și frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR!

IL „Războiul spionilor44 în contextul actual.

Pentru neavizați, serviciile secrete continuă să rămână, în condițiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condițiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce privește sinceritatea declarațiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanța lor față de forțele eșichierului politic. De aici și controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliția politică” a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliție politică” se înscrie în erorile limbajului „de cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliție politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare și CIA și SVR-ul rusesc și DGSE-ul francez și Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii” spionajului mondial, fac și ele „poliție politică” pentru guvernele pe care le deservesc prin lege.

În al doilea rând, capacitatea „comunității informative” de a se sustrage, parțial sau total, controlului instanțelor statului de drept, precum și tendința ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privința caracterului legal al diverselor activități desfășurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din țara sa „se ascund, nu dau seama despre activitățile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinați să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informații în noile condiții create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârșitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcțiile de investigație, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris și continuă să scrie adevărata istorie a „cocoșului galic”.

A. „Inflația” franceză în Franța, „comunitatea informativă” este structurată pe cinci direcții, cea mai importantă rămânând Direcția Generală a Securității Exterioare (DGSE). Așa cum arată și denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parțial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se știe, în urma afacerii Ben Barka (fostul președinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franța, a fost răpit și a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară și de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, șeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a știut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorități de la care putea primi instrucțiuni: președintele republicii, șeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislației franceze, el nu avea a da seama niciodată în fața Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mișcare. Aceeași legislație acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identități. Tot în subordinea ministrului Apărării se află și Direcția de Protecție și de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forțele militare. Acum cinci ani a fost creată și Direcția Informațiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obținerea de informații secrete despre armatele străine.

Cum era de așteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informații: Direcția de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul național de contraspionaj și Serviciul Informațiilor Generale (RG), a cărui funcție este de a supraveghea și informa guvernul asupra situației interne din țară, în această misiune RG primind un sprijin substanțial din partea jandarmeriei naționale, subordonată, totuși, ministerului Apărării. Totuși, grație rețelei de posturi în teritoriu și a mijloacelor tehnice puse la dispoziție, jandarmeria apare ca însăși ca un semiserviciu de informații. Așa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de informații franceze „detesta și o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape și ca presa să se intereseze de ea”.

B. Colosul informativ american.

De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informații sume uriașe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenția Centrală de Investigații dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajați. Eșecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center și Pentagon („cârtița” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era și firesc, renumele Agenției. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya și Tanzania – s-a datorat unei informații greșite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001

Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA și-a diversificat direcțiile de investigație: lupta împotriva terorismului și a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice.

În schimb, mai puțin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenția Națională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicațiilor radio-clectronice și dispune de 20.000 de angajați, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea folosește specialiști de înaltă calificare, care desfășoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerțului. În plus, încă de acum câțiva ani, NSA desfășoară o adevărată ofensivă pentru controlul rețelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni pirați (hackeri).

Și dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Național de Recunoaștere (NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Grație sateliților și instalațiilor radar, NRO poate obține imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliți KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât președintelui SUA și Consiliului Securității Naționale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Așa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor șase bombe nucleare, precum și bombardarea, din greșeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu se uite că, în strânsă relație cu activitatea „comunității informative” americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcție nouă de investigație: cea ecologică! În acest sens, Agenția Națională de Imagini și Cartografiere (NIMA) folosește sateliți de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autoritățile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obținute prin satelit, având utilități ecologice.

C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.

Totuși, cu toată forța financiară și umană de care dispune, comunitatea de informații a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în fața comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenție a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înțeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franța, Rusia și China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecția anonimatului, că perioada de după declanșarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimițând spionii să culeagă date din domeniul apărării și al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele țări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piața internațională de armament cu SUA. Dintre țintele urmărite de spioni s-au evidențiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare.

O parte dintre aceste informații provenite din aria contraspionajului au „răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creștere. „Suntemprobabil cea mai mare țintă din lume în ce privește spionajul în tehnologia militară”, a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice țările vinovate de spionaj în dauna SUA.

În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puțin 260 de activități cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activități au fost luate în evidență de FBI sau alte servicii de investigații. Ca număr de țări, nu mai puțin de 47 de state au desfășurat activități în domeniul culegerii de informații privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenții, cazuri verificate în timp de contraspionajul american și prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relație legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informații secrete.

D. FSB – KGB?

Și în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecințele și a fost oficial dezmembrat. Cel puțin așa au crezut politicienii moscoviți Cum era de așteptat, au apărut și alte direcții, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiași. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuții a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecție a înalților demnitari; FAPSI – supravegherea comunicațiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaților a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva rețelelor mafiote, traficului de droguri și a corupției.

Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunității informative rusești, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituție de contraspionaj. Așa cum remarca un analist din aria informațiilor, „noul KGB este după chipul și asemănarea unei Rusii slabe, sărace și corupte”. Eșecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eșuarea acțiunii forțelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luați de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan și până la incapacitatea de a soluționa numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declarațiilor e. Spioni ruși, politicieni celebri în context, un fost ofițer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susținea el, FSB nu a acționat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus, criticile sale la adresa FSB erau și ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forțăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste și național-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituțională” împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliție politică.

Dincolo de aceste aspecte, Boris Elțân este cel care l-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanța KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism și a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenți: cei vechi, impregnați și acum de spiritul comunist și antioccidental al Uniunii Sovietice și cei noi, cu vederi liberale, sau pur și simplu dezorientați în plan politic și cu o formație precară. Este și cazul SVR (Serviciul de Informații Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu și-a anunțat încă de la început intenția de a lupta împotriva terorismului internațional, traficului de droguri și de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunțate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obține tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbușită economic. Oricum, activitatea serviciilor rusești de informații suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piață. Societățile de pază și protecție și de „informare” economică și-au sporit numărul, având în fruntea lor foști agenți KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea și interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecție a înalților demnitari, conduce astăzi un birou de protecție a structurilor comerciale cu 1500 de salariați și o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, așa cum îl caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiștii capitaliști. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenților din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă și mâinile curate”, astăzi, cel puțin în ce privește mâinile, această exigență și-a pierdut valabilitatea.

F. Marea Britanie și asasinii pentru Miloșevici.

De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) și MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operațiilor negre”, care cuprinde și faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care folosește ca mijloace de luptă atentatele și asasinatele (Atenție!

— SMIU este singura unitate bănuită fățiș de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prințesei Diana). În ce privește pregătirea ofițerilor și subofițerilor, acest lucru se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele polițiste ale lui John Le Carre.

În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveția și a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franței. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenția de a-l asasina pe ex-președintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulație la Geneva! După cum se știe, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informații francez și german s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiștilor algerieni și egipteni, precum și a lui Osama ben Laden.

G. Mossad și seria eșecurilor.

Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informații israelian? Ei bine și acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale hrănește încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susține că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre președintele Clinton și stagiara de la Casa Albă. În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al președintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimități cu celebrul președinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Și, totuși, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un șir de eșecuri care i-au umbrit reputația. Primul dintre ele a avut loc în orașul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenții secreți israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleților israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München.

Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliția elvețiană a unei echipe de cinci agenți israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui șef a organizației HAMAS, respectiv eșecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizații, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă și a creat tensiuni în raporturile Israelului cu Iordania. La sfârșitul aceluiași an nefast, 1998, doi agenți israelieni au fost arestați pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecință firească a tuturor acestor eșecuri, șeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunțate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior.

H. „GUOANBU” – spionajul chinez.

Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puțin așa lăsa Beijingul să se înțeleagă. Astăzi, indiscutabil, China și-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat grație impulsurilor date de Deng Xiaoping și aici liderul chinez a îndeplinit funcția de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naștere al Ministerului Securității Statului (Guoanbu), care își extinde și astăzi progresiv activitatea. În 1998, în fruntea serviciului de informații chinez a fost numit fostul șef al secției de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca” Yongyue, agenții secreți chinezi au penetrat masiv și profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanțat Comitetul de realegere a președintelui Clinton și a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto.

Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenți, care lucrează sub acoperire diplomatică și de alți 50.000 de agenți aflați pe toate meridianele sub identități false (ei sunt numiți „chen diyu” – pești de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat și în „apele” din țara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a inițiat o adevărată campanie de relații cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord și Serbia. În context, o activitate intensă desfășoară „Secțiunea 17”, consacrată spionajului economic și financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reținut, agenții acestei secții sunt cunoscuți ca deosebit de activi în Europa Occidentală și Statele Unite și depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziție avantajoasă pe piața mondială.

În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare și redirecționare a activității lor. Comunitățile informative au intrat și ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziție”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete – KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu țâșnește cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România?

III. „Odiseea” Serviciului Român de Informații (SRI) și „Tranziția” de după 1989 în țara noastră, sfârșitul Războiului Rece a însemnat și îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securității Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înființat Serviciul Român de Informații, instituție de stat specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranța națională a României, care stabilește noile amenințări la adresa siguranței naționale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea pentru realizarea siguranței naționale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini și atribuții ale instituției, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Țării să aprobe un nou Regulament de funcționare a Serviciului Român de Informații, adaptat noii etape prin care trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureștii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar și cu riscul neglijării, fie și accidentale, a amenințărilor separatiste ale unor organizații ce activează pe teritoriul național.

A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziția pro occidentală și pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulți dintre cei care își amintesc de performanțele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 și 1996. În acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalență față de procesul de tranziție. Și este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanță, în urma multora din țările Europei de Est în loc să critice coaliția de dreapta care și-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârșite certuri și lupte intestine.

Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea președintelui partidului și primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase și președintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegații române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea președintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuși, Adrian Năstase și Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale și prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înțeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO și în UE și că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate și să prezinte o imagine care să-l convingă pe liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reținut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al țării. În calitatea sa de președinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezență care a conferit siguranță, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei și a situației din Republica Macedonia. De reținut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înființării unui „ținut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României.

Revenind, în ultimul său discurs ca președinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenție sporită conexiunilor dintre crima organizată și terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană și alți miniștri români le-au luat în propria lor țară, prin înghețarea conturilor bancare suspecte și intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureștii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută și lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuși să fim acceptați. „b. Și „compromisul” UDMR.

Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în același timp, să-și exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forță Europeană de Reacție Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Pașcu a oferit cinci batalioane românești, precum și forțe navale și o structură a forțelor aeriene, deși nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forță.

Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, șansele țării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de partea noastră puternica dorință internațională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianță va avea o mare importanță, consolidând regiunea de sud-est a Europei.” Totuși, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica națiunile baltice să intre în Alianță, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (țară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „vești proaste pentru noi toți.” O altă problemă este cea a relațiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS și Ungaria.

În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta și București, diferendele politice rămân, în special în privința însemnatei minorități maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puțin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi și privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de granița națională și care a afectat serios relațiile Budapestei cu toate țările. Există minorități maghiare destul de importante în Slovacia și Serbia, dar țara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deși expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privința aplicabilității acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puține ori drepturi mai multe chiar și decât majoritatea românească. Și totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obținerii autonomiei unui așa-zis „Ținut Secuiesc” (care să cuprindă județele Harghita, Covasna și Mureș), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară.

C. „Lupta comuniștilor moldoveni împotriva capitaliștilor români” în schimb, relațiile cu Moldova s-au dovedit și mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această țară a câștigat alegerile de la sfârșitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – și probabil că acum și a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relațiile dintre cele două țări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”. Nu și acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, președintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reușit să deterioreze relațiile cu Bucureștii și să întărească tradiționala suspiciune a românilor în privința Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influență a Moscovei. Totodată se cunoaște și de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase și-a amânat o vizită la Chișinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureștilor.