Anna Karenina – volumul 3

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 3

PARTEA A CINCEA

I

Bătrâna prințesă Șcerbațkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni și abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătușă bătrână a prințului Șcerbațki era grav bolnavă și s-ar putea să se prăpădească, și atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prințesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare și cel mic, și să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, și se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primește ori nu. Această soluție era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriți urmau să plece îndată după nuntă la țara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare.

Levin se afla în aceeași stare de surescitație, convins că el și fericirea sa sunt unicul și principalul țel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alții. N-avea niciun plan și niciun scop în legătură cu viața lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, știind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici și bătrâna prințesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prințesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povățui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceți tot ce vreți, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer și fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice ați face voi”, își zicea el. Când îi împărtăși lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere și că avea unele dorințe bine hotărâte în privința viitorului. Kitty știa că Levin avea la țară o îndeletnicire care-i plăcea; și deși nu-i cunoștea treburile și nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin își dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, știind că va locui la țară, unde se afla casa lor, ea nu ținea de loc să plece peste graniță, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la țară, ca și cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia și, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviință.

— Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după ce se întoarse de la țară, unde pregătise totul pentru sosirea tinerilor căsătoriți, ai adeverință că te-ai spovedit?

— N-am. Dar de ce mă întrebi?

— Fără asta nu te poți cununa.

— Vai de mine! izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la așa ceva.

— Frumos îți șade! spuse râzând Stepan Arkadici. Și mai spui că eu sunt nihilist. Totuși, fără asta nu se poate. Trebuie să te spovedești.

— Când? Nu mai avem decât patru zile.

Stepan Arkadici avu grijă și de asta. Levin trebui să se ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care respecta însă credința altora, obligația de a participa la orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns.

În starea sufletească, duioasă și blândă, în care se găsea, constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf și înflorire, nu se simțea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; și una și alta erau cu neputință. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă n-ar fi rost să capete adeverință fără să se spovedească, Stepan Arkadici îi răspundea că așa ceva nu se poate.

— Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, și gata. O să ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic și de deștept! Nici n-ai să simți, ca și cum ți-ar scoate o măsea fără durere.

Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să retrăiască în amintire acel tânăr și puternic sentiment religios pe care-l avusese între șaisprezece și șaptesprezece ani, dar își dădu sema numaidecât că era cu neputință. Încercă să privească toate acestea ca pe niște obiceiuri neînsemnate și deșarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar simți că nu izbutea nici asta. Ca și cea mai mare parte a contemporanilor săi, Levin avea față de religie o atitudine foarte nelămurită. Nu putea crede; totuși, în același timp, nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în însemnătatea celor ce făcea și nici să le privească nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de stinghereală și de rușine, îndeplinind ceva ce nu înțelegea și săvârșind, prin urmare, după cum îi spunea un glas lăuntric, ceva fals și urât.

În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le dea un înțeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, când vedea că nu le putea pricepe și se simțea pornit să le critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri de observațiile sale și de amintirile ce i se perindau în minte cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică.

Ascultă liturghia, vecernia și celelalte rugăciuni de seară: iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să asculte utrenia și să se spovedească.

În biserică nu se aflau decât un soldat cerșetor, două bătrâioare și slujitorii altarului.

Un diacon tânăr – mușchii spinării lungi i se desenau puternici sub anteriul subțire – îl întâmpină și, apropiindu-se de o măsuță, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des și repede aceleași cuvinte: „Doamne miluiește”, care sunau ca „milește, milește”, Levin își simțea mintea zăvorită și pecetluită… Nu trebuia să te atingi de ea și s-o zgândărești, ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai departe la socotelile sale, fără să asculte și să pătrundă înțelesul cuvintelor. „Are o mână strașnic de expresivă”, se gândi el, amintindu-și cum șezuse în ajun, împreună cu Kitty, la o masă din colțul salonului. N-aveau ce-și spune, ca mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, își strângea și își desfăcea degetele. Urmărindu-și mișcarea mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin își aminti cum îi sărutase mâna aceea și cum îi cercetase cu privirea liniile convergente din palma-i trandafirie. „Iarăși miluiește”, își zise Konstantin închinându-se și urmărind plecăciunile spinării diaconului, care se închina și el „Mi-a luat pe urmă mâna și s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi spuse Kitty. Levin își privea mâna, apoi se uită și la mâna scurta a diaconului. „Da, se isprăvește în curând, se gândi Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, își zise el ascultând moliftele. Nu, se sfârșește. Iacătă-l că face mătănii până-n pământ. Așa-i totdeauna la sfârșit.”

După ce luă pe nesimțite hârtia de trei ruble, pe care i-o strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l va înscrie la spovedanie și, călcând țanțoș cu ghetele noi, care scârțâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. Peste câteva clipe, scoase capul afară și-i făcu semn să se apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se sfârșească și asta până la urmă”, se gândi Levin și se îndreptă spre altar. Urcă treptele și, luând-o la dreapta, îl văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate cărunt, cu ochii osteniți și buni, care stătea în fața tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină ușor înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească molifte cu glasul său obișnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o mătanie până-n pământ și se întoarse cu fața către Levin.

— Christos se află de față, nevăzut, la spovedania ta, zise preotul și arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea ce ne învață sfânta biserică apostolicească? adăugă el, luându-și ochii de la Levin și împreunându-și mâinile sub patrafir.

— M-am îndoit și mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un glas care nu-i suna nici lui bine și tăcu.

Preotul așteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o ca băștinașii din gubernia Vladimir:

— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? adăugă preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă vremea.

— Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de toate și mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranță.

— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă preotul cu aceleași cuvinte. De ce anume te îndoiești mai cu deosebire?

— Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar și de existența lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie și se îngrozi singur de necuviința celor rostite.

Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin.

— Dar care pot fi îndoielile în privința existenței lui Dumnezeu? întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de Levin.

Levin tăcea.

— Cum te poți îndoi de existența ziditorului, când te uiți la cele clădite de el? urmă preotul repede, cu felul său obișnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? Cine altul, dacă nu ziditorul? rosti bătrânul, privindu-l întrebător.

Levin își dădu seama că ar fi fost o necuviință să înceapă cu preotul o discuție filosofică și de aceea răspunse simplu la întrebare:

— Nu știu.

— Nu știi? Atunci, cum te poți îndoi că Dumnezeu a zidit totul? îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire.

— Nu înțeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la față, simțind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite într-o asemenea situație.

— Închină-te și roagă-te lui Dumnezeu. Până și sfinții părinți au avut îndoieli și s-au rugat Domnului să le întărească credința. Diavolul are mare putere. Nu trebuie să ne supunem lui. Închină-te și roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am auzit, ești pe cale să te însori cu fata prințului Șcerbațki, enoriașul și fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E o domnișoară foarte cumsecade!

— Da, răspunse Levin, roșind din pricina preotului. „De ce trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” își zise el.

Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă:

— Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te dăruiască cu urmași. Nu-i așa? Ce creștere ai putea da copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te ademenește la necredință? rosti preotul cu o blândă mustrare. Dacă-ți iubești odrasla, atunci – ca bun părinte – n-ai să dorești copilului numai bogăție, lux și măriri. Ai să-i dorești și mântuire, și lumânarea minții cu flacăra adevărului. Nu-i așa? Ce-ai să răspunzi când mititelul nevinovat te va întreba: „Tătuță, cine a făcut toate lucrurile care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele „florile și ierburile?”. Oare ai să-i răspunzi: „Nu știu?” Cum poți să nu știi, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ți-a dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă așteaptă în viața de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu știi nimic? Ce-ai să-i răspunzi? ÎI vei lăsa să-l vânture ademenirile lumii și ale diavolului? Nu-i bine! zise preotul și se opri aplecându-și capul într-o parte și privindu-l pe Levin cu niște ochi buni și blânzi.

Levin nu-i răspunse nimic; și nu fiindcă n-ar fi vrut să intre în discuție cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă astfel de întrebări. Iar până când micuții îi vor pune astfel de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns.

— Intri în acea perioadă a vieții, încheie preotul, când trebuie să-ți alegi o cale și să te ții de ea. Roagă-te lui Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute și să te miluiască. Domnul-Dumnezeul nostru Iisus Cristos, cu harul și cu îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său…

Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă și-l lăsă să plece.

În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment de bucurie, punând capăt unei situații delicate fără să fi fost nevoie a minți.

Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedeslușită că ceea ce spusese bătrânelul acela bun și cumsecade nu erau chiar prostii, cum i se păruse la început, și că în cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit.

„Bineînțeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai târziu”. În clipa aceea simți mai mult decât oricând existența unor părți tulburi și întunecate din sufletul său și că în privința religiei se găsea în aceeași situație pe care o observase atât de bine la alții și-i displăcuse, și pentru care-l mustrase pe prietenul său Sviajski.

Levin își petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly și fu foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine dresat să sară printr-un cerc și care – înțelegând în sfârșit ce se cere de la dânsul – începe să latre, să dea din coadă și să sară de bucurie pe mese și pe ferestre.

II

În ziua nunții, potrivit datinilor (pe care prințesa și Daria Alexandrovna le păzeau cu strășnicie), Levin nu-și văzu logodnica și prânzi cu trei burlaci care se întruniseră întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov – fost coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de științe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase acasă și, în sfârșit, Cirikov – judecător de pace la Moscova, tovarășul la vânătorile de urși și cavalerul său de onoare. La masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într-o dispoziție minunată și făcea haz de originalitatea lui Katavasov care, văzând că toți îi înțelegeau și îi prețuiau originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susținea vesel și cu inima bună toate discuțiile.

— Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieșirea din universitate, iubea știința, se interesa de umanitate. Acum însă jumătate din facultățile sale mintale îi folosesc să se amăgească pe sine însuși, iar cealaltă jumătate, ca să justifice această amăgire.

— N-am văzut un vrăjmaș al căsătoriei mai aprig decât dumneata, zise Serghei Ivanovici.

— Nu. Nu sunt vrăjmașul căsătoriei, ci partizanul diviziunii muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie să perpetueze speța; iar ceilalți să contribuie la lumânarea și la fericirea umanității. Așa înțeleg eu lucrurile. Sunt o groază de amatori care amestecă aceste două meșteșuguri. Eu nu fac parte din tagma lor.

— Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, zise Levin. Te rog să nu uiți a mă pofti la nuntă.

— Chiar sunt îndrăgostit.

— Da… de o caracatiță. Știi, spuse Levin fratelui său, Mihail Semionîci scrie o lucrare despre alimentație și…

— Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatițele.

— Asta nu te-ar împiedica să-ți iubești soția.

— Caracatițele nu m-ar împiedica, dar soția m-ar împiedica.

— De ce?

— Vei vedea. Uite, dumitale îți place agricultura, vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu…

— Știi, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o puzderie de elani și doi urși, zise Cirikov.

— Ai să-i vânezi fără mine.

— Are dreptate, încuviință Serghei Ivanovici. De azi înainte, adio vânătoare de urși! N-are să te lase nevasta.

Levin zâmbi. Gândul că soția sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru totdeauna de plăcerea de a împușca urși.

— Totuși îmi pare rău că acești doi urși vor fi vânați fără dumneata. Îți mai aduci aminte de ultima goană de la Hapilov? A fost o minune! izbucni Cirikov.

Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea nicăieri nu poate fi frumos, și tăcu.

— Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ți lua rămas bun de la viața de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai fi, tot îți pare rău după libertate!

— Mărturisește-ne: nu ești cumva stăpânit de un sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol[1]? Nu-ți vine să sari pe fereastră?

— Desigur că-i așa, dar nu vrea să recunoască! răspunse, în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos.

— De! Fereastra e deschisă… Să plecăm chiar acum la Tver! Ursoaica e singură. Poți s-o ataci în bârlog. Zău, hai să plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! zise Cirikov zâmbind.

— Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul meu niciun pic de părere de rău după libertatea mea pierdută,

— Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât nu poți găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puțină răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găsești.

— Aș fi simțit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu (nu vru să rostească față de dânșii cuvântul „dragoste”)… de fericire, aș simți și părere de rău după libertate… Dar eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a libertății.

— Rău de tot! Iată un individ pierdut! adause Katavasov. Și-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puțin, să-i dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, și încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ!

Oaspeții plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a-și schimba hainele pentru nuntă.

Când rămase singur și își aduse aminte de discuțiile acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în sufletul lui părere de rău după libertatea despre care vorbiseră prietenii săi. Și această întrebare îl făcu să zâmbească. „Libertate? Dar ce-ți trebuie libertate? Fericirea stă numai în a iubi și a dori… a cugeta prin dorințele și prin gândurile ei. Adică în a nu avea nicio libertate. Asta e fericirea!”

„Oare îi cunosc eu gândurile, dorințele, sentimentele?” îi șopti deodată un glas. Zâmbetul i se șterse de pe față. Căzu pe gânduri. ÎI cuprinse deodată un sentiment ciudat, îl copleșiră teama și îndoiala – nesiguranța în toate.

„Dar dacă nu mă iubește? Dacă se mărită numai ca să se mărite? Dacă ea însăși nu știe ce face? se întrebă el. S-ar putea dezmetici, dându-și seama abia după măritiș că nu mă iubește și că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră gânduri ciudate și cumplit de rele cu privire la Kitty. Era gelos pe Vronski, exact ca acum un an… Parcă fusese ieri seară când o văzuse cu Vronski, și o bănui pe Kitty că nu-i spusese totul.

Sări în sus. „Nu, nu mai merge așa! hotărî el, deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb și-i spun pentru ultima oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice e mai bine decât o nenorocire pe viață, rușine și necredință!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat pe toată lumea, pe el însuși și pe dânsa, plecă de la hotel și se duse la Kitty.

O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă și alegea, cu o fată, din niște grămezi de rochii în toate culorile, așezate pe speteaza scaunelor și pe jos.

— Ah! strigă Kitty văzându-l și se însenină de bucurie. Tu, dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când „tu”, când „dumneata”.) Nu te așteptam. Îmi alegeam rochiile de fată, cui să le împart…

— A! Foarte frumos! zise Levin, uitându-se posomorât la fată.

— Du-te, Duniașa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu tine? îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai șovăie, de îndată ce ieși fata.

Văzându-i fața stranie, tulburată și mohorâtă, o cuprinse teama.

— Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el cu glas deznădăjduit și se opri în fața ei, implorând-o cu ochii. Își dădu seama după expresia iubitoare și cinstită a figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are niciun temei. Simțea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am venit să-ți spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă îndrepta.

— Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine?

— Ceea ce ți-am spus de mii de ori și nu-mi iese din minte: că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de bărbat? Mai gândește-te. Te-ai înșelat. Chibzuiește bine, Nu mă poți iubi… Dacă… e mai bine să mi-o spui, zise Levin fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai ușor decât nenorocirea… Mai bine acum, cât mai e timp…

— Nu înțeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că renunți la mine? Că trebuie să rupem?

— Da, dacă nu mă iubești.

— Ești nebun! strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz.

Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea își stăpâni ciuda; și aruncând rochiile pe scaun, se așeză mai aproape de dânsul.

— La ce te gândești? Spune-mi totul.

— Cred că nu mă poți iubi. De ce m-ai putea iubi?

— Dumnezeule! Ce pot face… zise Kitty și izbucni în plâns.

— Ah, ce-am făcut! exclamă Levin și, așezându-se în genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile.

Cinci minute mai târziu, când bătrâna prințesă intră în odaie, îi găsi împăcați. Kitty nu numai că îl încredințase că-l iubește, dar îi explicase și pentru ce. Îi spusese că-l iubește fiindcă-l înțelege în toate, fiindcă știe ce trebuie să iubească și că tot ce-i place lui e frumos – ceea ce i se păru lui Levin cât se poate de lămurit. Când intră prințesa, amândoi ședeau alături pe ladă, alegeau rochiile și se certau. Kitty vroia să dea Duniașei rochia cafenie pe care o purtase în ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să înstrăineze rochia asta și stăruia să dăruiască Duniașei o rochie albastră.

— Cum nu înțelegi? E oacheșă, n-are să-i stea bine în albastru… M-am gândit eu la toate.

Aflând pricina pentru care venise Levin, prințesa se supără, jumătate în glumă, jumătate în serios.

Îl trimise acasă să se îmbrace și s-o lase în pace pe Kitty, deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în clipă să-i facă coafura.

— N-a mâncat și așa de câteva zile și s-a urâțit, și tu o mai enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prințesă. Hai, du-te, du-te drăguță.

Vinovat și rușinat, însă liniștit, Levin se întoarse la hotel. Fratele său, Daria Alexandrovna și Stepan Arkadici, gata îmbrăcați, îl și așteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să treacă pe acasă ca să-și ia băiatul pomădat și frizat, care urma să însoțească mireasa cu icoana. După aceea, un cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul – după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici – urma să vină înapoi… îndeobște în ziua nunții erau o mulțime de chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea nicio clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora șase și jumătate.

Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălțimea momentului. Stepan Arkadici luă alături de soția sa o atitudine comică și solemnă: apucă icoana și, punându-l pe Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, ironic și-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la fel și îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de-a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor.

— Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; iar Serghei Ivanovici, dacă-i așa de bun, va trece pe la noi să ia cupeul și să-l trimită îndărăt.

— Prea bine.

— Iar noi doi mergem împreună. Ți-ai expediat bagajele? îl întrebă Stepan Arkadici.

— Le-am expediat, răspunse Levin și-l chemă pe Kuzma să-l ajute la îmbrăcat.

III

O mulțime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, îmbrâncindu-se, certându-se și uitându-se printre gratii.

Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul străzii, străjuite de jandarmi. Un ofițer de poliție stătea la intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-și ridicau trenele… ba bărbați, care-și scoteau chipiul militar sau pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se și aprinseseră amândouă policandrele și toate lumânările din fața icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roșu al catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul candelabrelor și al sfeșnicelor, lespezile pardoselei, covorașele, prapurii de sus de lângă strane, treptele altarului, vechile cărți înnegrite, anteriile și stiharele – totul era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii încălzite, unde se vedeau o mulțime de fracuri și cravate albe, tunici și mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, umeri, brațe goale și mănuși lungi – venea un vuiet de glasuri, abia auzit, dar plin de însuflețire, cu ecouri stranii sub bolțile înalte.

Ori de câte ori se deschidea ușa scârțâind, murmurul de glasuri din mulțime se potolea și toată lumea întorcea capul, în așteptare, ca să vadă intrând mireasa și mirele. Dar ușa se deschise de peste zece ori, și de fiecare dată era vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta spre cercul din dreapta al celor poftiți la nuntă, sau vreo spectatoare care înșelase sau înduplecase pe ofițerul de poliție s-o lase să intre și care se amesteca în mulțimea străină din stânga. Atât rudele cât și străinii trecuseră prin toate fazele așteptării.

La început nu se dădu nicio însemnătate acestei întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce mai des la ușă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase ceva. În sfârșit, întârzierea ajunse supărătoare, și atât rudele cât și invitații se sileau să dea impresia că nu se gândesc la mire, ci sunt preocupați de discuțiile lor.

Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenția că timpul lui e prețios, tușea nerăbdător, de dârdâiau geamurile ferestrelor. În strană, cântăreții plictisiți ba își încercau glasul, ba își suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; și apărea tot mai des în ușa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat într-un anteriu violet și cu o cingătoare brodată, așteptând pe mire.

În sfârșit o doamnă, uitându-se la ceas, zise:

— Totuși e ciudat!

Atunci toți musafirii se neliniștiră și începură să-și arate cu voce tare mirarea și nemulțumirea, când un cavaler de onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul» acesta, Kitty, în rochie albă cu văl lung și cu o cunună de flori de lămâiță pe cap, era de mult gata și aștepta, împreună cu nașa și cu sora sa. doamna Lvov, în salonul cel mare al casei Șcerbațki; se uita pe fereastră, așteptând în zadar, de peste o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că mirele sosise la biserică.

În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă și frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, scoțându-și mereu capul pe ușă și cercetând cu privirea coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l aștepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând din mâini și se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniștit.

— A mai fost vreodată cineva într-o situație atât de idioată?

— Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind împăciuitor. Dar liniștește-te! Ți-o aduce îndată.

— Cum se poate una ca asta?! izbucni Levin cu o furie stăpânită. Și vestele astea deschise… ce tâmpenie! E cu neputință, urmă el, privind plastronul mototolit al cămășii sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! exclamă el deznădăjduit.

— Ți-o pui pe a mea.

— Trebuia s-o fi făcut de mult.

— Vezi că nu-ți vine tocmai bine și e păcat să te faci ridicol… mai ai puțină răbdare. Totul are să fie bine!

Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta și tot ce-i trebuia.

— Dar cămașa? strigase Levin.

— Cămașa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un surâs liniștit.

Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămașă curată și, primind ordin să strângă bagajele și să le ducă la Șcerbațki, de unde tinerii căsătoriți urmau să plece în aceeași seară, făcuse așa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de frac. Cămașa pe care o purta Levin de dimineață era mototolită și nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la Șcerbațki era departe. Expediase feciorul să cumpere o cămașă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, prăvăliile închise… Trimisese la Stepan Arkadici. I se adusese o cămașă, dar aceasta era îngrozitor de largă și de scurtă. Poruncise în sfârșit feciorului ca să se repeadă la Șcerbațki pentru a despacheta bagajele. Mirele era așteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară închisă în cușcă, uitându-se pe coridor și amintindu-și cu deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine știe ce ar fi putut crede acum.

În cele din urmă vinovatul – Kuzma – dădu buzna în odaie, cu sufletul la gură, aducând cămașa.

— De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în camion, le spuse Kuzma.

Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-și zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor.

— Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie bine, are să fie bine… Atâta-ți spun…

---

[1] Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa Căsătoria de N.V. Gogol – personaj stăpânit de teamă și de o chinuitoare șovăială la gândul însurătorii.