Anna Karenina – volumul 4

Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 4

PARTEA A ȘAPTEA

I

Soții Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuți în acest domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de mult. Dar ea purta mai departe sarcina și niciun semn nu arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în urmă. Și doctorul, și moașa, și Dolly, și maică-sa, însă mai cu seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la evenimentul așteptat, începură să fie nerăbdători și neliniștiți. Numai Kitty se simțea foarte calmă și fericită.

Acum Kitty simțea născându-se într-însa un sentiment nou – iubirea pentru copilul pe care-l aștepta – și urmărea cu încântare creșterea acestui simțământ. Copilul nu mai era acum numai o parte din ființa ei, el trăia uneori o viață independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice și în același timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă și ciudată bucurie.

Toți acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toți se purtau așa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i făceau decât plăceri, încât – dacă n-ar fi știut și n-ar fi simțit că aceasta trebuia să se sfârșească în curând – nu și-ar fi dorit o viață mai bună și mai plăcută. Un singur lucru strica farmecul acestei vieți: soțul său nu mai era așa cum se deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la țară.

Ei îi plăcea liniștea, blândețea și ospitalitatea lui de la țară. La oraș însă Levin părea tot timpul neliniștit, încordat, ca și cum s-ar fi temut ca cineva să nu-l jignească pe el, și, mai cu seamă, pe dânsa. Acolo, la țară, simțindu-se în elementul său, Levin nu se grăbea niciodată și se îngrijea totdeauna de treburi. Aici, la oraș, era mereu grăbit, ca și cum s-ar fi străduit să nu scape ceva, deși n-avea nicio ocupație.

Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că știa că celorlalți el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl privea Kitty în societate, așa cum privești uneori pe cineva care ți-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ți dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin înfățișarea lui distinsă, prin politețea-i sfioasă, oarecum de modă veche, față de femei, prin statura puternică, și mai ales prin fața sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea numai din exterior, ci îi pătrundea ființa lăuntrică și-și dădea seama că la oraș Levin nu era cel adevărat. Nu-și putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, fiindcă el nu știa să trăiască la oraș. Altă dată recunoștea că izbutea într-adevăr cu greu să-și organizeze la oraș viața în așa fel ca să fie mulțumit de ea.

Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărți. Nu se ducea la club. Kitty știa acum ce înseamnă să petreci cu bărbați veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, și după chef să te duci la anumite case… la care ea nici nu se putea gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? Kitty știa însă că pentru asta trebuie să-ți placă lumea tinerelor femei – ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu dânsa, cu mama și cu surorile sale? Oricât de plăcute și de vesele ar fi fost conversațiile, erau cam tot aceleași („Aline-Nadine”, cum botezase bătrânul prinț aceste convorbiri între surori), însă Kitty își dădea seama că ele îl cam plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai departe la cartea lui? încercase. La început, scotea notițe într-o bibliotecă și aduna material pentru cartea sa; dar, după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu atât avea mai puțină vreme. Afară de asta, Levin i se plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui și i se cam încurcaseră ideile și-și pierduseră din interes.

Singurul avantaj al vieții de oraș consta în faptul că la Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că împrejurările vieții orășenești erau altele, fie că amândoi se făcuseră mai prevăzători și mai înțelepți în această privință, la Moscova nu mai izbucniră între dânșii certuri din pricina geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la oraș.

În această privință se petrecuse chiar un foarte însemnat eveniment pentru amândoi, și anume: întâlnirea lui Kitty cu Vronski.

Bătrâna prințesă Maria Borisovna, nașa lui Kitty, care ținea foarte mult la dânsa, își exprimase dorința s-o vadă negreșit. Deși nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână și acolo se întâlni cu Vronski.

Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-și putu face decât o singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine știute de dânsa odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă și pe urmă simți cum i se aprinseră obrajii. Toate acestea nu ținură însă decât câteva clipe. Prințul începu vorba cu Vronski într-adins cu voce tare și nu sfârși prima frază, când Kitty se și simțea în stare a-l privi, ba să-i și vorbească la nevoie, tot atât de firesc ca și prințesei Maria Borisovna, în așa fel, încât orice intonație și zâmbet să fie aprobate de soțul său, a cărui nevăzută prezență o simțea parcă în clipa aceea.

Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi „parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că înțelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse spre prințesa Maria Borisovna și nu se mai uită la Vronski până când el se ridică să-și ia rămas bun. Abia atunci îl privi; dar se-nțelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ți întorci ochii spre un om, când acesta te salută.

Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni niciun cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; și, după deosebita duioșie pe care prințul i-o arătă în timpul plimbării obișnuite, ea înțelesese că el fusese mulțumit de dânsa. Era și ea mulțumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă puterea de a-și zăvori în fundul inimii amintirea sentimentelor sale pentru Vronski și nu numai să pară, ci să și fie de fapt cu totul liniștită și nepăsătoare față de dânsul.

Levin roși mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l întâlnise pe Vronski la prințesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi venea destul de greu să-i vorbească despre această întâmplare, însă îi veni și mai greu să-i istorisească amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, ci numai o privea încruntat.

— Îmi pare foarte rău că n-ai fost și tu, îi spuse Kitty. Nu că n-ai fost de față… cu tine acolo n-aș fi fost așa de naturală… Acum roșesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, adăugă ea, roșind până în albul ochilor, gata s-o podidească lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin crăpătura ușii.

Ochii cinstiți ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simțea mulțumită de felul cum se purtase și, cu toată îmbujorarea sa, Levin se potoli de îndată șt începu să-i pună întrebări – tocmai ceea ce voia și ea. După ce află totul, până și amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse stăpâni să nu roșească, dar că pe urmă întâlnirea i se păruse tot atât de simplă și de ușoară, ca și cum ar fi stat de vorbă cu un bărbat oarecare, – Levin se înveseli cu totul și spuse că era foarte mulțumit și că nu se va mai purta așa prostește cum făcuse cu prilejul alegerilor; ci – la prima întâlnire cu Vronski – va căuta să fie cât mai prietenos față de dânsul.

— Încerci un sentiment așa de împovărător socotind pe cineva aproape ca pe un dușman și să-ți fie greu a-l întâlni! zise Levin mulțumit. Îmi pare bine, foarte bine.

II

— Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soțului său, care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de acasă. Știu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar dimineața ce faci?

— Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin.

— Atunci de ce pleci așa devreme?

— Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aș vrea să vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant din Petersburg, o informă Levin.

— Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? întrebă Kitty. Pe urmă, ce faci?

— Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele.

— Dar concertul? îl întrebă Kitty.

— Cum o să mă duc singur!

— Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăți noi… Te interesau așa de mult î Eu m-aș fi dus neapărat.

— În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise el, uitându-se la ceas.

— Pune-ți redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa Bohl.

— Trebuie să mă duc neapărat?

— Neapărat! El a fost la noi. Îți vine așa de greu? Treci pe la dânșii, te așezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, te ridici și pleci.

— N-ai să mă crezi, însă m-am dezobișnuit atât de mult de toate astea, încât mi-e și rușine să le fac. Cum se poate așa ceva? Vine un om străin, se așază, stă fără nicio treabă, stingherește gazda, se plictisește și el: iar după aceea pleacă.

Kitty izbucni în râs.

Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? întreba ea.

— Făceam și totdeauna îmi era rușine. Acum însă m-am dezobișnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aș mânca două zile decât să fac vizita asta! Tot mi se pare că au să fie plictisiți și o să-și spună: „Ce caută la noi, așa, fără nicio treabă?”

— Nu. N-au să fie plictisiți, îți garantez, îl asigură Kitty, privindu-l în față și râzând. Apoi, strângându-i mâna: Și acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânșii.

Levin îi sărută mâna și vru să plece, dar ea îl opri.

— Kostea, știi că nu mai am decât cincizeci de ruble?

— Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îți trebuie? întrebă el cu o expresie de nemulțumire pe care Kitty o cunoștea atât de bine.

— Ia stai! și Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nicio cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine așa.

— De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se și privind-o pe sub sprâncene.

Kitty îi cunoștea acest obicei de a-și drege glasul. Ca un semn al unei mari nemulțumiri – nu împotrivă-i, ci contra lui însuși. Într-adevăr, Levin era nemulțumit, dar nu fiindcă se cheltuiseră prea mulți bani, ci din pricină că i se amintea de un lucru pe care dorea să-l uite, – și anume: că ceva nu mergea așa cum ar fi trebuit.

— I-am spus. lui Skolov să mai vândă niște grâu, iar până atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o să am bani.

— Mă tem însă că în genere se cheltuiește prea mult…

— De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea!

— Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe maman. Ce bine ar fi fost la țară! Pe când aici vă chinuiesc pe toți și pe deasupra mai cheltuim și bani…

— De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este…

— Adevărat? îl întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o mângâie; dar când o privi și văzu ochii aceia cinstiți și dragi îndreptați întrebător spre dânsul, el le repetă din toată inima. «într-adevăr, uit cu totul», se gândi Konstantin amintindu-și de evenimentul pe care-l aștepta în curând.

— Ei, în curând? Ce simți? șopti el, luându-i amândouă mâinile.

— Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai cred nimic și nici nu mai știu nimic.

— Și nu ți-e frică? Kitty zâmbi disprețuitor.

— Câtuși de puțin! răspunse ca.

— Dacă se întâmplă ceva, să știi că sunt la Katavasov.

— N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ți treacă prin gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. Trecem pe la Dolly. Te aștept înainte de prânz. À propos: știi că situația Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare peste tot și n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman și cu Arseni (așa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) și am hotărât ca voi amândoi să tăbărâți asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai pot merge așa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta… Dar dacă tu și cu el…

— Cam ce-am putea face? o întrebă Levin.

— Totuși treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să-ți spună ce-am hotărât.

— Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce privește concertul, mă duc cu Nathaly. Și acum, la revedere!

Când ieși Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraș.

— Krasavcik (un cal de ham adus de la țară) a fost potcovit din nou, dar tot șchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca?

La începutul șederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să-și aducă de la țară caii, crezând că are să fie mai comod și mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât birjile, de care era nevoit să se folosească.

— Trimite după veterinar. Poate și l-a scrântit.

— Dar pentru Katerina Alexandrovna? întrebă Kuzma.

Acum pe Levin nu-l mai mira faptul – ca în prima perioadă a șederii lui la Moscova – că trebuia să înhame o pereche de cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din Vozdvijenskoe în Sivțev Vrajek, adică un sfert de verstă prin zăpada moale, ca să aștepte patru ceasuri acolo, și pentru asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea acum ceva firesc.

— Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul nostru, hotărî Levin.

— Prea bine.

Înlăturând atât de simplu și de ușor, datorită înlesnirilor orășenești, o greutate care la țară i-ar fi cerut multă bătaie de cap, Levin coborî scara și, chemând și el o birjă, se duse în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era preocupat numai de cunoștința cu savantul din Petersburg, specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă despre lucrarea lui.

Numai la începutul șederii la Moscova Levin fusese mirat de cheltuieli – ciudate pentru un om stabilit la țară – cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la tot pasul. Acum însă, se obișnuise cu asta. În această privință, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu bețivii: primul pahar te arde, al doilea îți dă putere, iar celelalte îți pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior și portar, își făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, judecând după mirarea prințesei și a lui Kitty la aluzia lui că te-ai putea descurca și fără livrele) reprezentau plata a doi muncitori pe toată vara – adică aproape trei sute de zile lucrătoare de la paști și până la lăsata-secului, fiecare zi fiind o zi de muncă grea din zori și până seara târziu – și-i venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută de ruble. Dar hârtia următoare – schimbată la cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa douăzeci și opt de ruble – se duse mai ușor, deși această sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri și mai bine de ovăz, cosit, legat, treierat și vânturat de niște oameni care asudau și gemeau de încordare. Acum, hârtiile pe care le schimba în dreaptă și în stânga nu-i mai stârneau astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai socotea dacă munca depusă pentru câștigarea banilor corespunde plăcerii plătite cu banii aceștia. Fusese uitat și principiul gospodarului: că este un anumit preț sub care nu poți vinde bucatele. Secara, de pildă – la al cărei preț Levin ținuse atât de mult timp – se vându cu cincizeci de copeici la dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nicio însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi se poate cumpăra carne și celelalte. Această rânduială fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar acum se isprăviseră banii de la bancă și Levin nu prea știa de unde să ia alții; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se gândească la așa ceva. Mergea cu birja și nu se gândea decât la Katavasov și la faptul că va face cunoștință cu Metrov.

III

În timpul șederii la Moscova, Levin reluase relațiile cu Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea și simplitatea concepțiilor lui, în care de altminteri Levin vedea o dovadă de sărăcie a vieții spirituale a acestuia. Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvența de păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belșugul ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroși să se întâlnească și să discute.

Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o conferință și-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece și era bucuros să facă cunoștință cu Levin.

— Dragul meu, nu te mai recunosc! îmi pare într-adevăr foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în salonaș. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: «Nu se poate să fie chiar atât de punctual…» Dar ce spui de muntenegreni? Sunt ostași din fire.

— Cum? Ce s-a întâmplat? întrebă Levin. Katavasov îi spuse în câteva cuvinte o știre de ultimă oră și, după ce trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat și foarte plăcut la înfățișare. Era Metrov. Convorbirea stărui scurt timp asupra politicii și asupra atitudinii cercurilor oficiale din Petersburg față de ultimele evenimente. Metrov repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej țarul și unul dintre miniștri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care împăca cele două versiuni, și discuția se curmă.

— Iacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape terminate despre condițiile naturale de lucru ale muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el nu privește omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci dimpotrivă vede dependența ei de mediu și caută legile evoluției, ținând seama de această dependență.

— Foarte interesant, spuse Metrov.

— De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, încuviință Levin roșind. Dar ocupându-mă de muncitor, principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la rezultate cu totul neașteptate.

Levin începu să-și expună ideile cu băgare de seamă, tatonând parcă terenul. Știa că Metrov scrisese un articol împotriva teoriilor îndeobște admise în domeniul economiei politice. Nu știa însă în ce măsură s-ar putea bizui pe simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă și liniștită a savantului nu putea citi nimic.

— Dar în ce vedeți dumneavoastră calitățile deosebite ale muncitorului rus? întrebă Metrov. În însușirile, ca să zic așa, zoologice, sau în condițiile în care se află?

Levin își dădu scama că în această întrebare era exprimată o idee cu care nu putea fi de acord; totuși își expuse mai departe ideile, după care muncitorul rus privește pământul cu totul altfel decât alte popoare. Și, ca să întărească această afirmație, Levin se grăbi să adauge că acest punct de vedere deosebit al poporului rus față de pământ se întemeia – după părerea lui – pe conștiința chemării lui de a popula marile întinderi nelocuite din răsărit.

— Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în genere, e foarte ușor să cazi în eroare, obiectă Metrov, întrerupându-l pe Levin. Situația muncitorului va depinde totdeauna de raportul lui față de pământ și capital.

Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-și isprăvească ideea și începu să-i expună propria sa teorie.

Levin nu văzu nimic nou în această teorie și nici nu se strădui s-o înțeleagă. Vedea că Metrov, ca și ceilalți, de altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile economiștilor, totuși privea situația muncitorului rus numai din punctul de vedere al capitalului, salariului și al rentei. Deși Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai mare parte a Rusiei – cea de răsărit – renta era încă nulă, că pentru nouă zecimi din populația țării, compusă din optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai hrana și că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma unor unelte din cele mai primitive – el privea pe orice muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord în multe privințe cu economiștii, el își avea o teorie proprie, noua, asupra salariului, pe care o și expuse lui Levin.

Levin îl asculta în silă și, la început, încercă să facă unele obiecții; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-și exprime ideea sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să se înțeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulțumi numai să-l asculte. Deși acum nu-l mai interesa de loc ceea ce spunea Metrov, Levin simțea totuși o oarecare plăcere ascultându-l. Era măgulit că un savant își exprima ideile față de dânsul cu atâta plăcere, atenție și încredere în cunoștințele lui de specialitate, punând în lumină uneori, printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. Atribuia acest lucru meritelor sale, neștiind că Metrov, după ce discutase despre acest subiect cu toți intimii săi, vorbea cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice nouă cunoștință. În genere, Metrov vorbea cu plăcere față de oricine despre chestiunea care-l preocupa și care nu era încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuși.

— Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la ceas, îndată ce Metrov își încheie expunerea.

— Da. Azi e ședință la Societatea amatorilor de știință, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanîci și cu mine vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte interesant.

— Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniți cu noi; iar de acolo, dacă doriți, poftiți la mine. Aș dori mult să vă aud citind lucrarea.

— Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la ședință merg cu plăcere.

— Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă Katavasov care își punea fracul în odaia de alături.

Discuția trecu asupra celor întâmplate la universitate.

Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al tinerilor. Aceștia făcuseră opinie separată. După părerea unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După alții, era vorba de cel mai simplu și mai drept punct de vedere. Profesorii se împărțiseră în două tabere.

Unii, printre care se număra și Katavasov, acuzau tabăra adversă de înșelăciune și de denunț mârșav, ceilalți – de copilărie și desconsiderare a autorităților profesorale. Deși nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise și vorbise despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la Moscova și-și făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte la discuția, care urmă și pe stradă, până ce tustrei ajunseră la clădirea vechii universități.

Ședința începuse. La masa acoperită cu postav, unde se așezară Katavasov și Metrov, se aflau încă șase persoane, dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. Levin se așeză pe unul din scaunele goale care se aflau în jurul mesei și întrebă în șoaptă pe un student de lângă el ce anume se citește. După ce se uită nemulțumit la Levin, studentul îi răspunse:

— Biografia.

Deși biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără voie și află unele lucruri noi din viața celebrului învățat.

Când conferențiarul isprăvi, președintele mulțumi și citi niște versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulțumire la adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic și pițigăiat darea de seamă despre lucrările științifice ale savantului.

Când Katavasov sfârși, Levin se uită la ceas: văzu că era trecut de ora unu și se gândi că nu mai avea timp să citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot gândi la discuția avută, își dădea acum limpede seama că, dacă ideile lui Metrov aveau importanță, și ideile sale aveau însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi lucrat separat pe calea aleasă de el – un schimb de idei nefiind de niciun folos. Hotărât să refuze invitația lui Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârșitul ședinței. Metrov îl prezentă pe Levin președintelui, cu care vorbea despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, Metrov povesti președintelui ceea ce istorisise și lui Levin, care făcu aceleași observații ca și în dimineața aceea; dar, pentru variație, își mai exprimă o părere nouă care-i venise tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate lucrurile acestea, Levin se grăbi să-și exprime față de Metrov regretul de a nu putea da urmare invitației sale, salută și se duse la Lvov.