Invierea

Invierea de Lev Tolstoi

Matei, Cap. 18, versetul 21. Atunci a venit la el Petru și i-a zis: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și eu ierta-voi lui? Oare până de șapte ori?”

Matei, Cap. 18, versetul 22. Îi răspunde Iisus: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”.

Matei. Cap. 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar de bârna din ochiul tău nu-ți dai seama?

Ioan. Cap. 8, versetul 7. Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dântâi piatra asupra ei.

Luca. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit fi-va ca învățătorul său.

PARTEA ÎNTÂI. I.

Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiți câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluțească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se- neumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune și petrol, ciopârțind copacii și alungând din preajma lor toate animalele și păsările – primăvara era tot primăvară, chiar și la oraș. Soarele încălzea, iarba dădea colț verde și se înălța oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar și printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii își desfăceau frunzulițele lipicioase și înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuțele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară își clădeau voios cuiburile, iar muștele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toți erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înșela și a se chinui unii pe alții și pe ei înșiși. Pentru ei nu această dimineață de primăvară, această frumusețe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăților – frumusețe aducătoare de pace, bună înțelegere și dragoste între oameni – era ceva sfânt și însemnat, ci sfânt și însemnat era ceea ce născociseră ei înșiși, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalți.

Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfânt și însemnat bucuria și înduioșarea pe care primăvara le dăruiește tuturor animalelor și oamenilor; sfânt și însemnat era faptul că în ajun se primise o dispoziție scrisă, cu număr, antet și parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineață, pe 28 aprilie, la ceasurile nouă, să fie aduși la tribunal trei arestați – un bărbat și două femei – deținuți în prevenție. Una dintre aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singură. Deci, conformându-se acestei dispoziții, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardianul-șef al închisorii intră în coridorul întunecos și urât mirositor al secției de femei. În urma lui venea pe același coridor o femeie cu părul cărunt și creț, cu fața obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la mâneci și strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era supraveghetoarea-șefă.

— După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată cu gardianul de serviciu de una dintre ușile celulelor ce dădeau pe coridor.

Gardianul, zornăindu-și cheile, descuie lacătul, deschise ușa celulei, din care răbufni un miros și mai greu decât cel de pe coridor, și strigă:

— Maslova, la tribunal!

Apoi închise iar ușa și rămase locului, așteptând.

Până și în curtea închisorii se simțea aerul proaspăt, înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraș. Pe coridor însă te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran și putregai, care trezea în sufletul oricărui nou- venit un sentiment de tristețe și descurajare. Simți aceasta până și temnicera, deși era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală și o dorință de somn.

Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeiești și lipăit de picioare desculțe.

— Haide, Maslova, mișcă mai repejor. N-auzi! strigă gardianul-șef prin ușa celulei.

Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă și cu un piept bogat, ieși pe ușă cu pas hotărât, se întoarse repede în loc și se opri lângă gardianul-șef. Purta un halat cenușiu, tras peste o fustă și o bluză albă. În picioare avea ciorapi de bumbac și cipici de pușcăriașă, iar pe cap era legată cu un batic alb, de sub care se zăreau câțiva cârlionți negri, scoși cu siguranță dinadins. Fața femeii era palidă, albă, de o albeață caracteristică oamenilor care stau multă vreme închiși între ziduri și care amintește albul mugurilor de cartofi ce încolțesc în beci. La fel de albe erau și palmele mici și late și gâtul plin ce ieșea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puțin umflate, dar foarte vii, dintre care unul privea ușor sașiu. Femeia se ținea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, își lăsă ușor capul pe spate, se uită drept în ochii gardianului-șef și rămase nemișcată, pregătită să îndeplinească orice poruncă. Gardianul-șef era gata să încuie camera, când se ivi prin crăpătura ușii un cap de femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu fața severă, palidă și zbârcită. Bătrâna începu

să-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse ușa-n nas și capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi și ea și se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor și zise cu glas răgușit:

— Vezi să nu spui nimic de prisos; ține-o una și bună.

— De s-ar sfârși odată într-un fel; mai rău ca acum nu poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap.

— Sigur c-o să se sfârșească într-un fel, și nu în două, interveni gardianul cu superioritate de șef, încredințat că are mult haz. După mine, marș!

Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieși până în mijlocul coridorului și, cu pași mărunți și repezi, porni în urma gardianului-șef. Coborâră niște trepte de piatră, trecură pe lângă celulele bărbaților – și mai gălăgioase încă, și mai puturoase ca ale femeilor – urmăriți de ochi curioși, pironiți la ferestruicile ușilor, și intrară în cancelarie, unde îi așteptau doi gardieni înarmați.

Slujbașul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie duhnind a tutun și-i spuse, arătând spre pușcăriașă:

— Ia-o în primire.

Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu fața roșie, ciupită de vărsat, vârî hârtia în manșeta mantalei și, arătând cu capul spre deținută, zâmbi și-i făcu cu ochiul tovarășului său, un ciuvaș cu pomeții obrajilor proeminenți. Deținuta și cei doi gardieni coborâră alte trepte, îndreptându-se spre ieșirea principală.

În poarta mare se deschise o ușiță și cei doi soldați cu pușcăriașa, părăsiră curtea închisorii și o porniră de-a lungul străzilor pavate ale orașului.

Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcționarii aflați pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate pușcăriașa; unii dădeau din cap, gândind: „Ian vezi unde ajungi, când nu ești cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau îngroziți la răufăcătoare, liniștindu-se numai la gândul că e păzită de jandarmi și nu mai poate pricinui niciun rău. Un țăran, care tocmai vânduse niște cărbuni și se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de ea, își făcu semnul crucii și-i întinse un bănuț. Femeia roși, își lăsă capul în piept și bolborosi ceva.

Simțind privirile ațintite asupra sa, pușcăriașa se uita cu coada ochiului, fără să-și întoarne capul și pe neobservate, la cei ce o priveau; atenția oamenilor, pe care o stârnea în treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea și aerul curat de primăvară, mai ales în comparație cu cel al închisorii. Era însă dureros să pășească pe caldarâm cu picioarele dezobișnuite să umble și încălțate cu cipici lăbărțați de pușcăriașă, așa că încerca să calce cât mai cu fereală pe piatra caldarâmului, pe care o simțea dureros sub tălpi. Trecând prin fața unui depozit de făină, era cât pe ce să dea peste unul dintre porumbeii ce țopăiau nestingheriți pe acolo; porumbelul se ridică în zbor și, bătând din aripi, trecu pe lângă urechea pușcăriașei, lăsând în urma lui o ușoară adiere. Pușcăriașa zâmbi, apoi, amintindu-și de starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului.

ÎI.

Povestea pușcăriașei Maslova era dintre cele mai obișnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriță, în satul a două moșierițe surori, amândouă fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naștere în fiecare an unui copil și, cum se întâmplă adesea la țară, copilul era botezat și în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca și o împiedica să muncească.

Așa i-au murit cinci copii. Toți au fost botezați, apoi lăsați să moară prin înfometare. Al șaselea copil, făcut cu un țigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiță, care ar fi avut aceeași soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnișoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcărițele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frișca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc de toată frumusețea lângă ea. Bătrâna domnișoară dojeni femeile și pentru frișcă, și pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul și se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaș; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie nașă. Boteză fetița, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte și bani, și așa se întâmplă că a rămas copila în viață. Domnișoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”.

Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă și a murit. Bunica, bătrâna văcăriță, își creștea anevoie nepoțica, și atunci bătrânele domnișoare o luară la ele. Fetița cu ochi negri se făcuse neobișnuit de vioaie și frumușică și bătrânelor domnișoare le era drag de ea.

Cea mai tânără și mai bună la suflet dintre bătrânele domnișoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era nașa fetiței. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetița, o învăța să citească și voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetița trebuie să ajungă o slujnică destoinică și de aceea era severă cu ea, o pedepsea și chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moșierițe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetița ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Și numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător – Katenka, dar nici grosolan – Katka, ci într-un fel intermediar – Katiușa. Fata cosea, deretica odăile, curăța icoanele cu praf de cretă, prăjea, râșnea și servea cafeaua, spăla mărunțișuri și uneori ședea împreună cu domnișoarele și le citea.

O pețeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre ei, simțind că traiul lângă un om care muncește din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieții boierești.

Așa a dus-o până la vârsta de șaisprezece ani. Când păși în al șaptesprezecelea, sosi în vizită la domnișoarele ei un nepot de-al lor, student, prinț bogat, și Katiușa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieși. Peste doi ani, același nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătușile lui, zăbovi la ele patru zile și în ajunul plecării o seduse pe Katiușa. A doua zi îi strecură în palmă o hârtie de o sută

de ruble și-și văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredință că este însărcinată.

Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de rușinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnișoare, ba chiar, într-o bună zi – fără să știe nici ea cum de s-a întâmplat

— Își ieși din fire. Le aruncă domnișoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi și le ceru să-i dea drumul să plece.

Domnișoarele, foarte nemulțumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la șeful de secție, unde nu rămase decât trei luni, pentru că polițaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale și, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneț, ea își pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit și diavol bătrân și-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-și caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoț de vin și era și moașă. Nașterea fu ușoară. Numai că moașa, care moșise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băiețel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo.

Toată averea Katiușei, când s-a mutat la moașă, era de o sută douăzeci și șapte de ruble: douăzeci și șapte câștigate de ea și o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moașă, nu mai avea decât șase ruble. Nu știa să chibzuiască banii – cheltuia pentru ea și dădea și altora, oricui i-ar fi cerut. Moașa îi ceru pentru două luni de găzduire, mâncare și ceai – patruzeci de ruble; douăzeci și cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moașa împrumut, să-și cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră așa, pe zaharicale și pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiușa se trezi fără niciun ban și trebui să-și caute un loc de muncă. Îl găsi la șeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca și polițaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiușei. Ei îi era silă de el și căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiușa și mai cu experiență și, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică și își bătu joc de ea. Nevastă-sa află și într-o bună zi, prinzându-și bărbatul în odaia Katiușei, sări s-o bată. Aceasta nu se lasă și se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nicio lețcaie. Atunci Katiușa plecă la oraș, unde trase la o mătușă de-a ei. Bărbatul mătușii era legător de cărți și cândva o dusese bine, acum însă își pierduse toți mușteriii, căzuse în patima beției și dădea ultimul gologan pe băutură.

Mătușa ținea o mică spălătorie, din al cărei venit își hrănea copiii și pe bețivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viață trudnică duceau femeile care lucrau la mătușă-sa, Maslova se codi, căutându-și între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieți, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a șasea de liceu, își lăsă baltă învățătura și începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăți de toată întâmplarea pe Maslova și îi făcu

socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu brațele și degetele dolofane încărcate de brățări și inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuțe și cu o băutură dulce, apoi își trimise servitoarea undeva cu un bilețel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung și sur și cu o barbă căruntă; bătrânul vizitator se așeză îndată lângă Maslova și, zâmbind și privind-o cu ochi aprinși, începu s-o cerceteze și să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată și Maslova o auzi spunându-i: „E prospețică, de la țară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova și-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulți și că n-o să precupețească nimic, dacă ea va ști să-i fie pe plac. Fata fuse pe placul lui și scriitorul îi dădu douăzeci și cinci de ruble, promițându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătușă-sa și restul pe o rochie nouă, pălărioară și panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. El îi dădu iarăși douăzeci și cinci de ruble și-i propuse să se mute într-o locuință separată.

Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeași curte. I-o spuse chiar ea scriitorului și se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s- o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind- o, și Maslova rămase singură. Vru să-și păstreze mai departe locuința, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliție îi declară că nu poate trăi așa mai departe decât dacă își face condicuță și se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăși la mătușă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină și pălărie, o primi cu respect și nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viața de ocnașe pe care o duceau la mătușă-sa spălătoresele, palide, cu brațele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând și călcând în aburi și căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara și iarna, și se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre și ea într-o asemenea ocnă.

Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-și găsească niciun protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranță.

Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie și după ce acesta o părăsise, se obișnuise să mai și bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-și uite toate suferințele îndurate și-i dădea o îndrăzneală și un sentiment al propriei demnități, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleșită de tristețe și rușine.

Proxeneta o pofti cu mătușa ei la o masă și, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraș, arătându-i toate avantajele și privilegiile acestei situații. Maslova trebuia să aleagă între

situația umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruințele bărbaților și, deci, împinsă spre legături adulterine tainice și temporare, și o situație asigurată, liniștită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituție pe față, protejată de lege și bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie și pe toți cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-și comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri și brațe goale. Și când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista și-și dădu actul de identitate proxenetei.

Aceasta, chiar în aceeași seară, tocmi o birjă și o duse într-o casă foarte cunoscută, ținută de o oarecare Kitaeva.

Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viață de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeiești și omenești, pe care o duc sute și sute de mii de femei, nu numai cu autorizația conducerii statului, preocupată de binele cetățenilor, dar chiar sub protecția ei; viața care se sfârșește pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrânețe prematură și moarte.

Dimineața și ziua, somn greu după orgiile nopții. Pe la ceasurile trei, patru, trezirea moleșită într-un pat murdar; sifon și cafea după beție; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămașă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneș cu colegele; apoi spălatul, parfumatul și unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feței, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase și cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, țipătoare și decoltate; ieșirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeților; muzică, dans, bomboane, vin, tutun și prostituție practicată cu bărbați tineri, de vârstă mijlocie, adolescenți, și bătrâni ramoliți, burlaci, oameni însurați, negustori, vânzători, bolnavi, beți, treji, grosolani sau drăgăstoși, militari, civili, studenți, liceeni – oameni de toate vârstele, caracterele, obârșiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin și tutun, tutun și vin și iar muzică din seară până în zori. Și abia dimineața, eliberarea de toate și somnul greu și adânc. Și așa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârșitul fiecărei săptămâni, vizita la secția sanitară de sector, unde funcționarii și doctorii statului, uneori cu seriozitate și rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor și chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârși mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleași păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Și începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Și așa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca și în cele de sărbătoare.

Astfel a trăit Maslova șapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranță și a fost o dată internată la spital. În al șaptelea an de viețuire prin case de toleranță și la opt ani după primul ei pas greșit, în vârstă fiind de douăzeci și șase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată și

era dusă acum la judecată, după șase luni de închisoare printre hoți și criminali.

III.

În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul fostelor ei stăpâne, prințul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearșafuri mototolite, într-o cămașă de noapte de olandă, curată, cu piepții în cute fine frumos călcate, și fuma alene o țigară. Cu privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în acea zi și la cele întâmplate cu o zi înainte.

Amintindu-și de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, oameni bogați și cu vază, cu a căror fiică toată lumea aștepta să se căsătorească, Nehliudov oftă și, aruncând țigara, vru să scoată alta dintr-un portțigaret de argint, dar se răzgândi; își coborî din pat picioarele albe și îngrijite, dibui papucii, își aruncă pe umeri halatul de mătase, și cu pași greoi, grăbiți, se îndreptă spre odaia de toaletă alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, creme și pomezi. Își spălă dinții, mulți dintre ei plombați, periindu-i cu un praf anume, îi dăți cu apă de gură parfumată, apoi începu să se spele și să se frece cu felurite prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, își curăță cu periuța unghiile lungi. Își spălă la un lavoar mare de marmură fața și gâtul plin și trecu într-o altă odaie vecină, unde îl aștepta dușul. După ce își răcori cu apă rece trupul alb, musculos și cam îngreuiat de grăsime, se șterse cu un prosp mare, plușat, se îmbrăcă în rufăria imaculată și frumos călcată, se încălță cu ghetele lustruite lună și se așeză în fața oglinzii unde începu să-și perie, cu două perii odată, bărbuța neagră, cârlionțată, și părul inelat, ușor rărit pe frunte.

Toate lucrurile lui – rufăria, hainele, încălțămintea, cravatele, acele, butonii – erau de cea mai bună calitate, fine, discrete, trainice și scumpe.

Nehliudov luă din vreo duzină de cravate și tot atâtea ace pe cele dintâi care-i picară sub mână – cândva preocuparea de a le alege era ceva nou pentru el și-i făcea plăcere, acum însă nu mai prezenta niciun interes – își îmbrăcă hainele periate, pregătite pe un scaun, și se îndreptă, dacă nu destul de înviorat cel puțin curat și parfumat, spre sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de stejar și o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect impunător. Pe această masă, acoperită cu o față de masă subțire, scrobită, cu monograma brodată, îl așteptau un ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharnița tot de argint, un castronaș cu caimac și un coșuleț cu pâinițe calde, pișcoturi și pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile abia primite, ziarele și ultimul număr din Revue des deux mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-și deschidă corespondența, în ușă se arătă o femeie în vârstă, cam grasă, în doliu, cu o eșarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov – moartă nu de mult chiar în această casă – și care rămase acum pe lângă fiu în calitate de menajeră.

Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui Nehliudov vreo zece ani în străinătate și avea ținuta și purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din copilărie și-l știa pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când acesta era încă Mitenka.

— Bună dimineața, Dmitri Ivanovici.

— Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăți ai? întrebă Nehliudov în glumă.

— O scrisoare de la prințesă, de la cea bătrână sau de la cea tânără, nu știu. A adus-o de mult camerista, așteaptă răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, întinzându-i scrisoarea și zâmbind cu înțeles.

— Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea și, băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se posomorî.

Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era de la tânăra prințesă Korceaghina, pe care, socotea ea, Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Și tocmai această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov.

— Atunci să-i spun să aștepte.

Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile de pe masă, care nu era așezată la locul ei, o mută unde se cuvenea, și ieși maiestuos din odaie.

Nehliudov deschise scrisoarea parfumată și începu s-o citească.

„Ținând seama de obligația pe care mi-am luat-o de a fi memoria dumitale – era scris pe o foaie groasă de hârtie cenușie, dințată pe margini, cu un scris ascuțit, dar lăbărțat, – îți amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea cu juri și deci nu ne vei putea însoți dimpreună cu Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obișnuita dumitale ușurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne soyez dispose a payer a la cour d’assises les 300 rubles d’amende, que vous vous refusez pour voire cheval1 pentru faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Așadar, ține minte. Prințesa M. Korceaghina”

Pe partea cealaltă era adăugat:, Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu’ a la nuit. Venez absolument a quelle heure que cela soit.2

M. K.”

Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra și el în acea tactică iscusită, dusă de două luni de către prințesa Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o rețea de nevăzute legături. Iar Nehliudov, pe lângă nehotărârea în fața căsătoriei, obișnuită oamenilor nu prea tineri și nici prea îndrăgostiți, mai avea un motiv puternic, care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi sedus-o pe Katiușa cu zece ani în urmă și de a fi părăsit-o – lucrul acesta era cu totul uitat și nu putea constitui pentru el o piedică de a se căsători; motivul era legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o rupsese de fapt, deși dânsa socotea că nu s-a sfârșit totul între ei.

Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorința de a-l cuceri. Doamna era soția mareșalului nobilimii din ținutul unde luase și Nehliudov parte la alegeri. Ea îl atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea era pentru Nehliudov mai pasionată și în același timp mai respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista ispitei, iar apoi, simțindu-se vinovat față de ea, nu putuse rupe legătura fără încuviințarea ei. Acesta era motivul care-l făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prințese Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o.

Pe masă, în fața lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soțul acestei femei. Văzând ștampila poștei și recunoscând scrisul, Nehliudov roși și simți în aceeași clipă înviorarea pe care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soțul, mareșalul nobilimii din ținutul în care Nehliudov își avea cele mai mari proprietăți, îl înștiința că la sfârșitul lunii mai va avea loc o adunare extraordinară a zemstvei și-l ruga să vină neapărat donner un coup d’epaule3 la această adunare, unde aveau să fie puse probleme importante în chestiunea școlilor și a drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o serioasă opoziție a reacțiunii.

Mareșalul era un liberal și împreună cu alți câțiva nobili care-i împărtășeau ideile, lupta împotriva reacțiunii instalate în timpul lui Alexandru al III-lea și, fiind absorbit cu totul de această luptă, nu știa nimic despre necazurile sale casnice.

Nehliudov își aminti de toate clipele chinuitoare legate într-un fel sau altul de acest om: își aminti cum își închipuise o dată că soțul a aflat totul și cum se pregătise să se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care își recunoștea vina și se arăta gata s-o ispășească în orice chip ar voi ea, totuși, spre binele ei chiar, socotea legătura lor ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aștepta răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare ofițer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranța că se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua scrisoare era de la administratorul-șef al moșiilor sale. Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia în primire moștenirea și, afară de asta, să hotărască în ce fel va fi administrată averea mai departe – ca pe timpul răposatei prințese sau așa cum îi propusese el pe vremuri prințesei înseși și îi propunea acum prințului: mărind inventarul și lucrând tot pământul care se dădea până acum în dijmă țăranilor în nume propriu. Administratorul scria că acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Își cerea totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi ale lunii, și aveau să vină cu poșta următoare. Întârzierea se datora țăranilor rău

platnici, care în delăsarea lor ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la autorități. Scrisoarea îl bucură și-l supără totodată. Îl bucură și-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi considerabile, dar faptul îl și supăra fiindcă în prima tinerețe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 și, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de ideile acestuia din Social Statics5, care afirmau că dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra pământului. Cu sinceritatea și dârzenia caracteristică tinereții, nu numai că susținuse atunci, în discuții, că pământul nu poate fi obiectul proprietății private, nu numai că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, dar chiar dăruise țăranilor o mică moșioară care-i aparținea lui, ca moștenire de la tatăl său, nevrând să contravină convingerilor sale. Acum, devenind prin moștenirea averii mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunțe la proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de deseatine moștenite de la tatăl său, ori să-și recunoască tacit concepțiile de până atunci drept false și greșite.