Moartea lui Ivan Ilici

Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi

MOARTEA LUI IVAN ILICI

I

În spațioasa clădire a Palatului Justiției, consilierii și procurorul, profitând de suspendarea unei ședințe în procesul Melvin, se adunară în cabinetul lui Ivan Egorovici Șebek și porniră o discuție în jurul faimoasei afaceri Krasovski. Fiodor Vasilievici demonstra cu înflăcărare că afacerea nu e de competența justiției, Ivan Egorovici susținea cu încăpățânare punctul său de vedere, iar Piotr Ivanovici, care din capul locului nu participase la discuție, stătea deoparte și răsfoia Buletinul Oficial, care tocmai sosise.

— Domnilor, exclamă el, a murit Ivan Ilici.

— Ce spui!

— Poftim, citește, zise el, întorcându-se spre Fiodor Vasilievici și întinzându-i Buletinul proaspăt apărut, care mai păstra mirosul tiparului.

În chenar negru, era scris: „Praskovia Fiodorovna Golovina are nemărginita durere să anunțe rudelor și prietenilor încetarea din viață, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soț, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc vineri, la ora unu după-amiază.”

Ivan Ilici fusese coleg cu cei de față și toți îl iubiseră mult. În ultimele săptămâni zăcuse la pat și se spunea că ar fi o boală incurabilă. Cu toate acestea, n-a fost dat afară din slujbă, dar anumite motive îndreptățeau lumea să creadă că, după moartea lui Ivan Ilici, în locul său va fi numit Alekseev, iar în locul lui Alekseev, Vinnikov sau Ștabel. De aceea, la vestea morții lui Ivan Ilici, chiar din prima clipă, fiecare dintre cei adunați în cabinet se gândea la urmările pe care moartea lui le-ar putea avea în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoștințe de-ale sale.

„De bună seamă, au să mă numească în locul lui Ștabel sau al lui Vinnikov, își spunea Fiodor Vasilievici. De mult mi s-a făgăduit. Asta ar face vreo opt sute de ruble în plus la salariu în afară de alocația de cancelarie.”

„Acum trebuie negreșit să cer transferul cumnatului meu din Kaluga aici, gândea Piotr Ivanovici. Nevastă-mea are să fie în sfârșit mulțumită. N-are să mai poată spune că n-am făcut nimic pentru familia ei.”

— Eram sigur că nu se mai face bine, spuse cu glas tare Piotr Ivanovici. Păcat de el!

— Dar de fapt ce-a avut?

— Doctorii n-au putut să stabilească diagnosticul. Mai bine zis, fiecare a pus alt diagnostic. Când l-am văzut ultima oară, am avut totuși impresia că se va face bine.

— N-am mai fost pe acolo de la sărbători.

— Spune-mi, avea ceva avere?

— Mi se pare că nevastă-sa are ceva avere. Nu cine știe ce însă.

— Da, trebuie să mă duc pe-acolo. Dar locuiesc grozav de departe.

— Vrei să spui, departe de dumneata. Păi de dumneata cine nu stă departe?

— Ia uite, nu poate să-mi ierte că stau dincolo de râu, spuse Piotr Ivanovici, zâmbind la replica lui Șebek.

Și după ce mai discutară despre distanțele mari din oraș, intrară din nou în ședință.

În afară de reflecțiile pe care această moarte le stârnea în mintea fiecăruia și de probabilele transferări și mișcări în magistratură pe care avea să le atragă, dispariția cunoștinței lor apropiate trezi, ca de obicei, în sufletul tuturor celor de față un sentiment de satisfacție la gândul că a murit el, și nu eu. „Da, a murit, dar eu, slavă Domnului..” își spunea sau simțea fiecare dintre cunoștințele lui apropiate, iar așa-zișii prieteni ai lui Ivan Ilici se mai gândeau în afară de asta, fără să vrea, că vor trebui să-și îndeplinească plicticoasa obligație cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare și să-i facă văduvei o vizită de condoleanțe.

Cei mai apropiați erau Fiodor Vasilievici și Piotr Ivanovici.

Piotr Ivanovici fusese coleg cu Ivan Ilici la Școala de Drept și se simțea dator.

La masă, el îi aduse la cunoștință soției moartea lui Ivan și-i vorbi de perspectiva care se ivea acum de a-i transfera fratele în circumscripția lor; apoi, fără să se mai odihnească, își puse fracul și se duse la Ivan Ilici.

În fața casei lui Ivan Ilici, staționa un cupeu și două birje. Jos, în vestibul, lingă cuier, sta rezemat un capac de sicriu îmbrăcat în brocart, cu ciucuri și fireturi strălucitoare. Două doamne în negru își scoteau blănurile. Una – sora lui Ivan Ilici – îi era cunoscută; cealaltă era o figură străină. Șvarț, un coleg de-al lui Piotr Ivanovici, tocmai cobora scara și, văzându-l, se opri pe treptele de sus și-i făcu cu ochiul, având aerul să spună: „Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi!”

Chipul lui Șvarț, cu favoriții englezești, și toată silueta lui zveltă, în frac, degajau, ca întotdeauna, o eleganță solemnă; dar aici, acest aer solemn care contrasta cu firea veselă a lui Șvarț avea o deosebită savoare. Așa gândi Piotr Ivanovici.

Piotr Ivanovici lăsă doamnele să treacă înainte și urcă încet scările în urma lor. Șvarț nu mai coborî: rămase sus. Piotr Ivanovici înțelese pentru ce: voia pesemne să hotărască unde avea să joace în seara aceea vint^[1]. Doamnele urcară scara spre camera văduvei, iar Șvarț – cu buzele strânse, serios, dar cu privirea jucăușă – îi făcu din sprâncene semn lui Piotr Ivanovici că odaia mortuară e la dreapta.

Piotr Ivanovici intră, fără să știe bine cum se petrec de obicei lucrurile în asemenea cazuri și ce anume are de făcut. Știa un singur lucru: că a-ți face cruce în astfel de împrejurări nu strică niciodată. Dar nu prea știa dacă trebuie sau nu să se și plece; de aceea alese calea de mijloc: când intră, începu să-și facă cruce și totodată să se și plece ușor. Atât cât îi îngăduiau mișcările capului și ale mâinilor, arunca priviri furișe în jurul lui prin cameră. Doi tineri, dintre care unul elev – pare-se un nepot –, ieșiră din odaie, facându-și semnul crucii. O bătrânică stătea nemișcată. O doamnă cu sprâncenele arcuite în sus în mod ciudat îi spunea ceva cu glas tare, cu o expresie de hotărâre care nu admitea replică; țăranul Gherasim, rândașul, trecând cu pași ușori prin fața lui Piotr Ivanovici, presără ceva pe jos. Piotr Ivanovici simți pe dată un miros slab de cadavru în putrefacție. Ultima dată când Piotr Ivanovici fusese în vizită la Ivan Ilici, îl văzuse în birou pe acest țăran; pe atunci era pe post de infirmier, și Ivan Ilici ținea mult la el. Piotr Ivanovici stătea drept la mijloc, între sicriu, dascăl și icoanele de pe masa din colț. Își făcea mereu cruce și se pleca mereu. Când i se păru, în sfârșit, că mișcarea mâinii cu care-și făcea cruce durase de-ajuns, încetă și începu să examineze mortul.

Mortul zăcea culcat cum zac morții – împietrit –, cu membrele înțepenite, cufundat în căptușeala sicriului, cu capul lăsat pe pernă și, ca la toți morții, îi ieșeau în relief fruntea galbenă ca de ceară, cu chelia care se-ntindea de la tâmplele adâncite, și nasul care părea că-i apasă buza de sus. Se schimbase mult și slăbise de când nu-l mai văzuse Piotr Ivanovici, dar, ca la toți morții, chipul îi era mai frumos și – mai cu seamă – mai impunător decât pe vremea când trăia. Fața lui părea a spune că tot ce avusese de făcut făcuse; și încă așa cum trebuie. În afară de aceasta, în expresia lui se mai citea o mustrare sau un avertisment către cei rămași în viață. Avertismentul i se păru lui Piotr Ivanovici ceva fără rost sau care, în orice caz, nu i se adresa lui. Se simțea stingherit și-și mai făcu o dată cruce; apoi – cam în grabă, după părerea lui, și nepotrivit cu regulile bunei-cuviințe – se întoarse și se îndreptă spre ușă. Șvarț îl aștepta în salon, stând cu picioarele larg depărtate și, cu amândouă mâinile la spate, se juca cu jobenul. O singură privire aruncată asupra figurii voioase a lui Șvarț – sclivisit și pus la punct – îi fu de-ajuns lui Piotr Ivanovici ca să se învioreze. Înțelese că el, Șvarț, e mai presus de lucrurile astea și că nu-i el omul să se lase copleșit de impresii apăsătoare. Avea aerul să spună: incidentul cu înmormântarea lui Ivan Ilici nu poate constitui un motiv destul de puternic pentru a-și schimba programul; cu alte cuvinte, nimic nu va putea să-l împiedice că diseară, când va desface perechea nouă de cărți, să le plesnească de masă, în timp ce lacheul va așeza cele patru luminări neîncepute; de altfel, nu exista nici un motiv să presupunem că acest incident îl va putea împiedica să petreacă și astăzi o seară tot atât de plăcută ca de obicei. I-a și spus-o în șoaptă lui Piotr Ivanovici, când acesta a trecut pe lângă el, și i-a propus să se întrunească pentru partidă la Fiodor Vasilievici. Dar se vede că lui Piotr Ivanovici nu-i era scris să facă o partidă de vint în seara aceea. Praskovia Fiodorovna, o femeie scundă și grasă, care, cu toate străduințele de a părea altfel, era totuși, de la umeri în jos, din ce în ce mai lată – toată în negru, cu o năframă de dantelă pe cap și cu sprâncenele tot atât de ciudat îndreptate în sus ca ale doamnei care stătea în fața sicriului –, ieși din apartamentele ei cu alte doamne și, coducîndu-le spre ușa camerei mortuare, spuse:

— Acuși o să înceapă slujba. Poftiți, vă rog.

Înclinându-se vag, Șvarț se opri, nevrând pesemne nici să primească, nici să refuze această invitație. Recunoscându-l pe Piotr Ivanovici, Praskovia Fiodorovna oftă, se apropie de el, îl luă de braț și-i spuse:

— Știu că ai fost un adevărat prieten al lui Ivan Ilici, și se uită la el, așteptând din partea lui gestul corespunzător.

Piotr Ivanovici știa că, după cum adineaori trebuia să-și facă cruce, acum trebuie să-i strângă mâna, să ofteze și să spună: „Vă asigur!” Chiar așa și făcu. Procedând astfel, simți că rezultatul e cel dorit: fu înduioșat și el, fu înduioșată și ea.

— Să mergem până nu începe; am să-ți vorbesc, îi spuse văduva. Dă-mi brațul.

Piotr Ivanovici îi oferi brațul și se îndreptară spre camerele din fund, trecând prin fața lui Șvarț, care îi făcu trist cu ochiul lui Piotr Ivanovici. „S-a dus vintul! Să nu te superi, dar îmi caut alt partener. Sau jucăm în cinci, când scapi”, părea că spune privirea lui jucăușă.

Piotr Ivanovici oftă și mai adânc, și mai trist, în timp ce Praskovia Fiodorovna îi strânse cu recunoștință mina. Intrară în salonul ei tapetat cu creton roz, slab luminat de o lampă, și se așezară lângă masă; ea pe canapea, Piotr Ivanovici pe un taburet cu arcurile stricate, care se strâmbă sub greutatea lui. Praskovia Fiodorovna vru să-l prevină să se așeze pe un alt scaun, dar găsind asemenea prevenire nepotrivită cu situația, se răzgândi. Când se așeză pe taburet, Piotr Ivanovici își aminti cum își aranjase Ivan Ilici salonul și cum se sfătuise cu el la alegerea cretonului roz cu frunze verzi. Trecând pe dinaintea mesei spre a se așeza pe canapea (tot salonul era ticsit cu mobilă și diverse obiecte), văduva își agăță dantela năframei negre de incrustațiile mesei. Piotr Ivanovici se ridică puțin ca să i-o desprindă, și atunci taburetul eliberat de greutatea lui începu să joace și să-l împingă. Văduva căută să-și desprindă ea însăși dantelă, și Piotr Ivanovici se așeză din nou, strivind sub el taburetul răzvrătit. Dar văduva nu izbutea, așa că Piotr Ivanovici se ridică iarăși, și taburetul prinse iarăși să se răzvrătească, ba chiar trosni. După ce această scenă luă sfârșit, ea își scoase o batistă curată de linou și începu să plângă. Dar episodul cu dantelă și luptă cu taburetul îl răciseră pe Piotr Ivanovici, și acum stătea posac. Această situație neplăcută fu întreruptă de Sokolov, chelarul lui Ivan Ilici, care venise să aducă la cunoștință că locul ales la cimitir de Praskovia Fiodorovna costa două sute de ruble. Ea se opri din plâns și, cu un aer de victimă, îi aruncă o privire lui Piotr Ivanovici, spunându-i în franțuzește că îi vine tare greu. Piotr Ivanovici făcu tăcut un gest care exprima ferma lui convingere că nici nu se poate să fie altfel.

— Poți fuma dacă vrei, îi spuse ea cu generozitate și totodată cu tristețe în glas și începu să discute cu Sokolov despre prețul locului.

Piotr Ivanovici își aprinse țigara și auzi cum ea îl întreba cu de-amănuntul pe Sokolov despre diferitele prețuri ale locurilor, hotărând care din ele trebuie cumpărat. După ce sfârși cu locul, îi dădu dispoziții și cu privire la cântăreți. Apoi Sokolov plecă.

— Trebuie să le fac singură pe toate, spuse ea lui Piotr Ivanovici, dând la o parte albumele de pe masă. Observând că scrumul e gata să cadă pe masă, apropie de Piotr Ivanovici scrumieră și zise: Găsesc că e o prefăcătorie să spui că din cauza durerii nu te poți ocupa de lucrurile practice. Pe mine, dimpotrivă, faptul că-i port lui de grijă mă sustrage de la durerea mea, chiar dacă nu-mi aduce mângâiere. Și din nou își scoase batista, pregătindu-se din nou să plângă, dar deodată, făcând o sforțare, își reveni și, liniștită, începu să vorbească. Am ceva de discutat cu dumneata.

Piotr Ivanovici se înclină, însă fără a lăsa să se destindă arcurile taburetului, care începură îndată să se miște sub el.

— A suferit îngrozitor în ultimele zile.

— A suferit? Întrebă Piotr Ivanovici.

— Ah, îngrozitor. Nu numai în ultimele minute, în ultimele ceasuri a țipat tot timpul, trei zile și trei nopți a țipat fără încetare. Era ceva insuportabil. E de neînchipuit cum am putut rezista. Se auzea prin trei rânduri de uși! Ah, Doamne, ce-am mai pătimit!

— Și nu și-a pierdut cunoștința? Întrebă Piotr Ivanovici.

— Nu, șopti ea, nici în ultima clipă. Cu un sfert de ceas înainte de a muri, și-a luat rămas bun de la noi și a cerut să-l scoatem pe Volodia din cameră.

Cu toată senzația neplăcută ce i-o dădea conștiința prefăcătoriei lui și a acestei femei, gândul la suferințele omului pe care îl cunoscuse atât de aproape – mai întâi ca băiețaș vioi, ca elev, apoi om matur, când i-a fost coleg – îl îngrozi deodată pe Piotr Ivanovici. Înaintea ochilor îi apărură fruntea și nasul care apăsa buza de sus și i se făcu frică pentru propria persoană.

„Trei zile și trei nopți de îngrozitoare suferințe, și apoi moartea. Dar ăsta poate să mi se întâmple în orice moment și mie”, gândi și, pentru o clipă, îl cuprinse spaima. Dar deodată, fără să știe nici el cum, îi veni în ajutor gândul ce-ți răsare de obicei în minte în asemenea ocazii, că lucrul acela se întâmplase cu Ivan Ilici și nu cu el, că lui nu trebuie și nu poate să i se întâmple așa ceva, și că, făcând reflecțiile pe care le făcuse, el se lăsase pradă gândurilor negre, ceea ce nu era bine, după cum o dovedea cu prisosință atitudinea lui Șvarț. În urmă acestui raționament, Piotr Ivanovici se liniști și, interesat, începu să ceară amănunte despre moartea lui Ivan Ilici, ca și cum moartea care l-a lovit pe Ivan Ilici ar fi fost ceva care l-ar fi putut lovi numai pe Ivan Ilici, nicidecum și pe el.

După discuția privind amănuntele în legătură cu suferințele fizice, cu adevărat îngrozitoare, îndurate de Ivan Ilici (Piotr Ivanovici luă cunoștință de aceste amănunte numai după felul cum reacționau nervii Praskoviei Fiodorovna când vorbea despre ele), văduva socoti nimerit să treacă la subiect.

— Ah, Piotr Ivanovici, ce greu îmi este, grozav de greu, și se porni iarăși pe plâns.

Piotr Ivanovici oftă și așteptă până ce ea își suflă nasul. După ce și-l suflă, Piotr Ivanovici îi spuse:

— Vă asigur de...

Și ea începu din nou să vorbească și îi expuse ceea ce constituia pare-se chestiunea importantă despre care voia să discute cu el: chestiunea consta în a-l întreba cum ar putea, în urma morții soțului ei, să obțină cât mai mulți bani de la stat. Se prefăcea că-i cere lui Piotr Ivanovici sfaturi în legătură cu pensia, dar el își dădu îndată seama că ea cunoștea până în cele mai mici amănunte și ceea ce nici el nu știa: tot ce se poate obține de la stat în urma acestei morți; voia doar să afle dacă nu cumva s-ar putea stoarce și mai mult. Piotr Ivanovici încercă să găsească o modalitate; dar după ce medită puțin, condamnă chipurile guvernul pentru zgârcenia lui și spuse că, după cât se pare, mai mult nu se poate obține. Atunci ea oftă și era vădit că se străduiește să găsească un mijloc să se descotorosească de musafir. El înțelese, își stinse țigara, se sculă, îi strânse mâna și ieși în vestibul.

În sufragerie, unde se afla pendula de care Ivan Ilici se bucurase atâta când o cumpărase de la un magazin cu obiecte de ocazie, Piotr Ivanovici se întâlni cu preotul și cu alte câteva cunoștințe, venite pentru serviciul funebru, și zări o domnișoară tânără și frumoasă pe care o cunoștea: fiica lui Ivan Ilici. Era toată în negru. Talia ei subțire părea acum și mai subțire. Avea un aer trist, grav, și parcă era mânioasă. Îl salută pe Piotr Ivanovici, ca și cum el ar fi fost vinovat de ceva. În spatele ei stătea, la fel de supărat, un tânăr bogat, judecător de instrucție, pe care Piotr Ivanovici îl cunoștea și despre care se spunea că ar fi logodnicul fetei. Piotr Ivanovici îl salută cu un aer mâhnit și vru să treacă în camera mortuară, când, de după scară, apăru un licean, fiul lui Ivan Ilici, care era leit taică-său. Ivan Ilici copil, așa cum și-l amintea Piotr Ivanovici de la Școala de Drept. Avea ochii plânși și acea expresie pe care o au băieții la vârsta de treisprezece-paisprezece ani. Zărindu-l pe Piotr Ivanovici, băiatul se încruntă, cu un aer rușinat și grav totodată. Piotr Ivanovici îl salută din cap și trecu în camera mortuară. Începuse slujba – lumânări, gemete, tămâie, lacrimi, sughițuri. Piotr Ivanovici stătea încruntat, uitându-se în jos, la picioarele sale. Nu mai aruncă nici o privire spre mort, izbuti să se sustragă până la sfârșit influenței deprimante din jurul său și plecă printre cei dintâi. În vestibul nu era nimeni. Țăranul Gherasim, rândașul, ieși din camera mortuară, răscoli cu mâinile lui vânjoase toate șubele, ca s-o găsească pe a lui Piotr Ivanovici, și i-o ținu ca s-o îmbrace.

— Ei, frate Gherasime? Spuse Piotr Ivanovici, ca să spună ceva. Păcat, așa-i?

— Așa a vrut Domnul. Toți o să ajungem acolo, răspunse Gherasim, lăsând să i se vadă dinții albi, regulați, cum îi au țăranii și, ca omul care n-are multe treburi, deschise repede ușa, îl strigă pe vizitiu, îl ajută pe Piotr Ivanovici să se urce în trăsură și alergă înapoi în casă, întrebându-se parcă ce-ar mai fi de făcut.

Piotr Ivanovici respiră cu deosebită plăcere aerul curat, după atâta miros de tămâie, de cadavru și de acid fenic.

— Unde mergem? Întrebă vizitiul.

— E încă devreme. Mai trec pe la Fiodor Vasilievici.

Piotr Ivanovici o porni. Și într-adevăr, îl găsi abia la sfârșitul primului rober^[2], așa că se nimeri tocmai bine ca să poată intra al cincilea în joc.