Razboi si pace

Razboi si pace de Lev Tolstoi

Partea întâi

– EH BIEN, MON PRINCE, Gênes et Lucques ne sont plus que des apanages, des moșii de la familie Buonaparte. Non, je vous préviens que si vous ne me dites pas que nous avons la guerre, si vous vous permettez encore de pallier loutes les infamies, toutes les atrocités de cet Antichrist (ma parole, j’y crois) – je ne vous connais plus, vous n’êtes plus mon ami, vous n’êtes plus robul meu credincios, comme vous dites. Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois que je vous fais peur. Ia te rog loc și să stăm puțin de vorbă.

Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare și confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele demnitar prințul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o dădea. Anna Pavlovna tușea de câteva zile: avea gripă, după cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit numai de puțină lume). În invitațiile trimise de dimineață printr-un lacheu în livrea roșie scrisese pentru toți, fără deosebire:

„Si vous n’avez rien de mieux à faire, M. le comte (sau mon prince), et si la perspective de passer la soirée chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je serai charmée de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. Annette Scherer.”

– Dieu, quelle virulente sortie! exclamă prințul intrând, fără să pară câtuși de puțin intimidat de o asemenea primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreț, sigur de sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu decorații pe piept, pantofi și ciorapi de mătase.

Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noștri nu mai că se exprimau, dar în care și gândeau, și o rostea cu acele intonații molcome, cu nuanțe de condescendență, caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniți pe lângă Curte și în înalta societate. Păși spre Anna Pavlovna îi sărută mâna, își întinse chelia parfumată și lucioasă ca să i-o sărute, apoi se așeză tacticos pe canapea.

– Avant tout, dites-moi comment vous allez, chère amie? Liniștește-mă, rosti el fără să-și schimbe tonul, care, sub etichetă și compasiune, ascundea indiferență și chiar ironie.

– Cum poți fi sănătos… când sufletește nu faci decât să te zbuciumi? E oare cu putință ca un om simțitor să rămână nepăsător în zilele noastre? zise Anna Pavlovna. Rămâi, sper, toată seara la mine, nu?

– Dar recepția ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! Trebuie să fac act de prezență, răspunse prințul. Va trece fiică-mea pe-aici ca să mă ia.

– Credeam că recepția de astăzi s-a amânat. Je vous avoue que toutes ces fêtes et tous ces feux d’artifice commencent à devenir insipides.

– Dacă s-ar fi știut că dorești aceasta, recepția ar fi fost amânată, rosti prințul ca un automat, spunând din obișnuință lucruri pe care nici măcar n-avea pretenția să le creadă cineva.

– Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu’a-t-on décidé par rapport à la dépêche de Novosilzoff? Vous savez tout.

– Cum să-ți spun? răspunse prințul pe un ton rece și plictisit. Qu’a-t-on décidé? On a décidé que Buonaparte a brûlé ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de brûler les nôtres.

Prințul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină de vioiciune și de elan.

De altfel, își datora faima ei în societate, pasiunii cu care discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înșela așteptările celor care o cunoșteau. Zâmbetul reținut ce flutura necontenit pe fața Annei Pavlovna, deși nepotrivit cu trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii răsfățați, conștiința limpede a acestui cusur plin de farmec, de care ea nu voia, nu putea și nici nu găsea cu cale să se dezbare.

În toiul acestei discuții politice, Anna Pavlovna se înflăcăra.

– Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înțeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată și nu dorește nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaște înalta sa chemare și-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului și minunatului nostru suveran îi revine acest măreț rol în lume; și el e așa de virtuos și de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi și-l va ajuta să-și împlinească menirea de a strivi hidra revoluției, întruchipată de acest ucigaș și scelerat, și care în clipa de față e și mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înțelege, și, de altfel, nici nu e în stare să înțeleagă toată măreția sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acțiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilțov?… Nimic. N-au înțeles și nu pot înțelege spiritul de abnegație al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuși și vrea totul pentru binele omenirii. Și ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a și declarat că Bonaparte e de neînvins și că Europa întreagă n-are nicio putere în fața lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, și nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège[9]. Nu cred decât în Dumnezeu și în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa!…

Se opri deodată, și pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.

– Sunt încredințat, zise prințul zâmbind, că dacă în locul simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă dumneata, ai fi smuls consimțământul regelui prusac. Ești atât de elocventă! Îmi dai un ceai?

– Numaidecât. À propos, adăugă ea, domolindu-se iarăși, voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanți, le vicomte de Mortemart, il est allié aux Montmorency par les Rohans, una dintre cele mai bune familii ale Franței. Este unul dintre emigranții de seamă, dintre cei autentici. Și apoi, l’abbé Morio…, îl cunoști? E un spirit profund. Știi c-a fost primit de suveran?

– A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prințul. Dar spune-mi, adăugă el, ca și cum și-ar fi adus întâmplător aminte de un lucru fără nicio însemnătate, când de fapt întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e adevărat că l’impératrice-mère dorește numirea baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei din Viena? C’est un pauvre sire, ce baron, à ce qu’il paraît.

Prințul Vasili râvnea să-și vadă fiul în postul acesta, în care alții stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l numească pe baron.

Anna Pavlovna își ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.

– Monsieur le baron de Funke a été recommandé à l’impératrice-mère par sa soeur, atât își îngădui ea să răspundă, cu glas mohorât și rece.

În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei Pavlovna căpătă o expresie de sincer și adânc devotament și respect, îmbinat cu o tristețe care i se citea pe față de fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate beaucoup d’estime baronului Funke și din nou privirea i se învălui într-un nour de tristețe.

Prințul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezența de spirit și cu îndemânarea ei de femeie și de curteană, care-i erau caracteristice, vrând să-l și înțepe puțin pe prinț pentru cutezanța de a fi vorbit astfel pe seama unei persoane recomandate împărătesei și, în același timp, să-l și consoleze, schimbă vorba:

– Mais, à propos de votre familie[16], zise ea. Știi că fiica dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les délices de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour.

Prințul se înclină în semn de respect și recunoștință.

– Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinț și zâmbindu-i cu prietenie, ca și cum prin asta ar fi vrut să arate că discuția cu subiect politic și monden era încheiată și că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de nedrept e împărțit câteodată norocul în viață. De ce ți-a dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi prețuiești mai puțin decât oricine și de aceea nici nu ești vrednic de ei!

Și pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast.

– Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n’ai pas la bosse de la paternité, spuse prințul.

– Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu dumneata cu toată seriozitatea. Știi, sunt nemulțumită de fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (fața ei luă din nou o expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la majestatea-sa și ai fost compătimit…

Prințul Vasili nu răspunse, dar ea aștepta tăcută, privindu-l cu înțeles. El se posomorî.

– Ce pot să fac? vorbi el în cele din urmă. Știi doar, am făcut pentru educația lor tot ce poate face un tată, amândoi au ieșit des imbéciles. Ippolit, la urma urmei, e un prost liniștit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată deosebirea, zise el și zâmbi mai afectat și mai firesc ca de obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii îi dădură o expresie antipatică și neașteptată de vulgaritate.

– Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni ca dumneata?… Dacă n-ai fi tată, n-aș avea nimic să-ți reproșez, zise Anna Pavlovna ridicându-și privirea și căzând pe gânduri.

– Je suis votre[20] rob credincios, et à vous seule je puis l’avouer[21]. Copiii mei, ce sont les entraves de mon existence[22]. Asta o fi crucea mea. Așa socot eu! Que voulez-vous[23]?… și tăcu, arătându-și printr-un gest resemnarea în fața cruzimii destinului.

Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea.

– Nu ți-ai zis niciodată că trebuie să-ți însori fiul, pe Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne ont la manie des mariages[24]. Eu nu-mi simt această slăbiciune, dar am în vedere o petite personne[25], care e tare nefericită lângă tatăl ei, une parente à nous, une princesse[26] Bolkonskaia.

Prințul Vasili nu spuse niciun cuvânt, dar cu puterea de pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă mișcare capului că a luat cunoștință de aceste lămuriri.

– Nu știi poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii de ruble pe an? zise el, neputând pesemne să-și stăpânească șuvoiul gândurilor amare.

Și, după o tăcere:

– Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile merg tot așa? Voilà l’avantage d’être père[27]. E bogată prințesa dumitale?

– Tatăl ei e strașnic de bogat și grozav de zgârcit. Trăiește la țară. Știi, faimosul prinț Bolkonski, pus în retragere încă de pe timpul domniei răposatului împărat și poreclit „regele Prusiei”. Foarte deștept om, dar plin de ciudățenii și cu un caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, comme les pierres[28]. Are și un frate, cel care s-a însurat nu demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine și el astă-seară aici.

– Ecoutez, chère Annette[29], spuse prințul Vasili, apucând deodată mâna celei cu care vorbea și trăgându-i-o în jos fără niciun rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, cel mai credincios rob, à tout jamais[30] („rop”, comme mon vătaf m’écrit des[31] dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de familie bună și e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie!

Și cu mișcările libere, familiare și grațioase, care-i erau caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o scutură ușor și apoi se răsturnă pe speteaza jilțului, privind în altă parte.

– Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune Bolkonski)[32]. S-ar putea să și punem lucrul la cale! Ce sera dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille fille[33].

II

SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; erau oameni diferiți ca vârstă și caracter, dar asemănători prin mediul social în care trăiau. Veni și fiica prințului Vasili, frumoasa Hélène, grăbită să-și ia tatăl la recepția ambasadorului. Era în rochie de bal și purta cifra imperială; își făcu intrarea și tânăra, cunoscută drept la femme la plus séduisante de Pétersbourg[34], mica prințesă Bolkonskaia, căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii numai ieșea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte la unele serate în cerc restrâns. Veni și prințul Ippolit, fiul prințului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă celor de față; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulți alții.

– „N-ați văzut-o încă”, sau „N-ați cunoscut-o pe ma tante[35]?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, întâmpinându-și invitații nou sosiți, și-i conducea cu multă gravitate în fața unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, care-și făcuse apariția dintr-o odaie alăturată de îndată ce începuseră să se adune oaspeții; le rostea numele, plimbându-și grăbită privirea de la musafir la ma tante și apoi se depărta.

Toți oaspeții îndeplineau ritualul ploconirii în fața acestei mătuși necunoscute care nu interesa pe nimeni și nu era nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu nostalgică și solemnă participare aceste temenele, dându-le aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleași și aceleași formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei și despre sănătatea majestății sale împărăteasa, care în seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toți acei care se apropiau de ea nu trădau, din politețe, nicio grabă, dar încercau un plăcut sentiment de ușurare, ca după împlinirea unei grele obligații, atunci când se depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu se mai întoarcă nici măcar o dată la ea.

Tânăra prințesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus într-un săculeț de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa ei buză de sus, ușor umbrită de un pufuleț brun, era cam scurtă, așa că-i lăsa dinții descoperiți, ceea ce o făcea cu atât mai drăgălașă când se ridica și mai ales când se țuguia, pentru a se lăsa pe buza de jos. Așa cum se întâmplă întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur – buza prea scurtă și gura întredeschisă – părea a fi farmecul deosebit al frumuseții ei. Era pentru fiecare o plăcere să privească această viitoare mamă, drăgălașă, plină de viață și de sănătate, care-și purta cu atâta grație sarcina. Bătrânilor ca și tinerilor blazați și morocănoși, li se părea că încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau de dânsa și schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, și vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos și dinții albi strălucitori mereu descoperiți, își închipuia că în seara aceea fusese deosebit de amabil. Și fiecare, la rândul lui, credea același lucru.

Legănându-se, mica prințesă ocoli cu pași mărunți și repezi masa, cu săculețul de lucru în mână și, potrivindu-și cu voioșie rochia, se așeză pe canapea, în preajma samovarului de argint, ca și cum tot ce făcea ea n-ar fi fost decât o partie de plaisir[36] pentru ea și pentru toți cei în mijlocul cărora se afla.

– J’ai apporté mon ouvrage[37], spuse ea, dezlegându-și săculețul și adresându-se tuturor deodată.

– Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se adresă ea stăpânei casei. Vous m’avez écrit, que c’était une toute petite soirée; voyez, comme je suis attifée[38].

Și-și desfăcu brațele ca să-și arate rochia elegantă gri cu dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată.

– Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus jolie[39], îi răspunse Anna Pavlovna.

– Vous savez, mon mari m’abandonne, continuă ea pe același ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre[40]? întrebă ea pe prințul Vasili și, fără să mai aștepte răspuns, se întoarse spre fiica acestuia, frumoasa Hélène.

– Quelle délicieuse personne, que cette petite princesse![41] spuse prințul Vasili încet Annei Pavlovna.

Curând după mica prințesă își făcu intrarea un tânăr spătos și gras, cu părul tuns scurt și cu ochelari. Purta pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt și frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la Moscova. N-avea încă nicio funcție; de-abia se întorsese din străinătate, unde fusese la studii, și apărea pentru prima oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida acestui salut dintre cele mai puțin condescendente, la vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o neliniște amestecată cu teamă, așa cum se întâmplă la vederea unui lucru ieșit din măsura cuvenită și cu totul nelalocul său. Deși Pierre era ceva mai voinic decât toți ceilalți bărbați dintre oaspeții ei, pricina acestei temeri nu putea fi decât privirea lui inteligentă și timidă în același timp, scrutătoare și dreaptă, care-l deosebea de toți cei aflați în acest salon.

– C’est bien aimable à vous, monsieur Pierre, d’être venu voir une pauvre malade[42], i se adresă Anna Pavlovna, schimbând priviri speriate cu mătușa ei, către care îl conducea.

Pierre îngăimă ceva neînțeles și continuă să caute pe cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe mica prințesă, ca pe o cunoștință apropiată, și păși înspre bătrâna mătușă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la capăt discursului mătușichii despre sănătatea majestății sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu vorbele:

– Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant om…

– Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de știut dacă e realizabil.

– Credeți?… făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva și să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârșise o a doua nepolitețe.

Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligațiile îi dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept și depărtându-și picioarele lungi, începuse să-i argumenteze Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era decât o himeră.

– Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs Anna Pavlovna.

Și, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu știa să se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de amfitrioană și începu din nou să-și ascută auzul și să se uite în toate părțile, gata în orice clipă să intervină acolo unde conversația lâncezea. Așa cum patronul unui atelier de filatură, după ce și-a împărțit lucrătorii pe la locurile lor, se plimbă prin atelier și, de îndată ce bagă de seamă că vreun fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobișnuit, un scârțâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga și încetinește învârtirea, sau caută să-i imprime o mișcare normală, tot așa și Anna Pavlovna, plimbându-se prin salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce să discute, când altuia, unde convorbirea era prea însuflețită și, doar printr-un cuvânt sau printr-o ușoară deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după cuviință, al complicatei mașinării a conversațiilor. Dar și în vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă grozavă față de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbește în grupul din jurul lui Mortemart și că se îndreaptă apoi spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru Pierre, care-și făcuse educația în străinătate, serata Annei Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. Știa că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a Petersburgului și ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să nu-i scape cumva discuțiile pline de duh pe care le-ar fi putut auzi. Observa siguranța de sine și aerele de distincție de pe figurile celor adunați aici, și se tot aștepta să audă ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de Morio; discuția din grupul abatelui i se părea plină de interes și se opri, așteptând prilejul să-și spună și el părerile, așa cum le place de obicei tinerilor.

[1] Ei bine, prințe, Genova și Lucea nu mai sunt altceva decât niște domenii, niște moșii ale familiei Bonaparte. Să știi, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie război, dacă tot mai îndrăznești să iei în ușor toate infamiile, toate atrocitățile acestui Antichrist (zău, cred că e un Antichrist) – nu te mai cunosc, nu mai ești prietenul meu, nu mai ești robul meu credincios, cum îți place să spui.

[2] Văd că te-am făcut să te sperii de mine.

[3] Dacă n-aveți altceva mai bun de făcut, Domnule conte (sau prințe) și dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă primesc la mine între orele 7 și 10. Annette Scherer.

[4] Dumnezeule, ce izbucnire înverșunată!

[5] Înainte de toate, spune-mi cum te simți, scumpă prietenă?

[6] Îți mărturisesc că toate aceste serbări și toate aceste focuri de artificii încep să devină plictisitoare.

[7] Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns în legătură cu telegrama lui Novosilțov? Dumneata le știi pe toate.

[8] La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte și-a tăiat toate punțile și cred că și noi suntem pe cale de a ni le tăia pe ale noastre.

[9] Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă.

[10] Apropo… Vicontele Mortemart, înrudit cu familia Montmorency prin Rohani…

[11] … abatele Morio…

[12] … împărăteasa-mamă…

[13] E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare.

[14] Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei-mame de către sora sa…

[15] … multă prețuire…

[16] Dar, apropo de familia dumitale…

[17] … încântă toată societatea. Toți o găsesc frumoasă ca lumina zilei.

[18] Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa paternității…

[19] … niște dobitoci.

[20] Sunt al dumitale…

[21] … și numai dumitale pot să-ți mărturisesc.

[22] sunt povara vieții mele.

[23] Ce să-i faci?

[24] au mania pețitului.

[25] o tânără…

[26] o rudă de-a noastră, o prințesă…

[27] Uite ce chilipir e să fii tată.

[28] Sărăcuța e grozav de nefericită.

[29] Ascultă, dragă Annette…

[30] Aranjează-mi afacerea asta și sunt pentru totdeauna al dumitale…

[31] … cum îmi scrie vătaful…

[32] Stai puțin… Liza (nevasta tânărului Bolkonski).

[33] În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată bătrână.

[34] … femeia cea mai seducătoare din Petersburg…

[35] … mătușa mea?

[36] … distracție…

[37] Mi-am adus lucrul…

[38] … să nu-mi faci vreo farsă… Mi-ai scris că e vorba de o serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată.

[39] Fii liniștită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă…

[40] Știți, bărbatul meu mă părăsește; se duce la moarte sigură. Spuneti-mi, ce rost are acest nesuferit război?…

[41] Ce ființă delicioasă e prințesa asta mică.

[42] Este foarte amabil din partea dumneavoastră, monsieur Pierre, că ați venit să vizitați pe o biată bolnavă…