Istoria lumii

ISTORIA LUMII

A fost odată…

Trecut si amintire • Inainte de a exista oamenii • Șopârle gigantice • Pământ fara viață • Soare fără pământ • Ce este istoria?

Toate poveștile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbește doar despre ce a fost. Îți amintești? A fost odată când erai mic. Când, ținăndu-te pe picioare, abia reușeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băiețel – sau o fetiță. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaș, ai fost un bebeluș. Despre asta nu-ți poți aminti, totuși știi. Înaintea ta, tatăl tau și mama ta au fost și ei mici, după cum au fost și bunicii bunicele tale mai demult. Totuși, și de toate acestea ești conștient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar și ei au avut bunici și bunice. Și ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul.

Te-ai așezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un șir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici și din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai deslușim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deși nu le vezi, știi totuși că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi.

Exact același lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i așa că-ți vine amețeala? Totuși, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, și vei reuși să-ți imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în șirul nesfârșit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”.

E ca un puț fără fund. Te cuprinde amețeala dacă te uiți în el? Și pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puț infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuși, în căderea ei, va lumina pereții puțului. O vezi coborând?

Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face și mai mică și până la urmă nu o mai vedem.

Dacă te așezi între două oglinzi și încerci să numeri de câte ori îți vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârșit.

La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoașterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulțime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conținând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prințișor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci!

Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Și în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu știau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau și-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuși, știm că ea își continuă drumul până în timpuri și mai îndepărtate, când omul nu exista, când munții nu arătau așa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalți, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alți munți încă nu existau, dar au ieșit lent la suprafață din oceane, efort care le-a luat milioane și milioane de ani.

înainte de apariția acestor munți, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice și semănau cu balaurii. De unde știm? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poți să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i așa? Dar animalul este și mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalți copaci și avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îți închipui ce zgomot făcea o astfel de șopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o șopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină?

Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Ușor de spus! Totuși, gândește-te un moment. Știi cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Și cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci și doi de ani! Acum e rândul tău să-ți imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe

Uriașa șopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariția omului și a munților din ziua de astăzi. Deși extrem de puternică, era neagresivă

vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Și dacă ne depărtăm și mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deșertic și fără viață”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiș, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colț de verdeață. Doar un deșert plin de pietre și marea! O mare fără pești, fără scoici și chiar fără mâl. Dar, atunci când asculți valurile, ce-ți spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde și miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viață, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Și înainte? înainte, Soarele, drăguțul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar niște stele necunoscute cu dimensiuni enorme și corpuri cerești mai mici se roteau între nebuloase, în spațiul infinit.

„A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde amețeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede și să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, șopârle gigantice, spre munții noștri și, în sfârșit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă același sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim trași din nou spre adâncurile nevăzute ale puțului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puțin! Când s-a întâmplat asta?”

Și mai există o întrebate, care și ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînțeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Și cu ea vom începe acum.

Cei mai mari inventatori care au existat vreodată

Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦Omul de Neandertal

Preistoria ♦Focul ♦Uneltele ♦Oamenii grotelor •Limbajul ♦Pictura ♦Magia •Perioada glaciară și paleoliticul inferior ♦Neoliticul ♦Construcțiile pe piloți •Oameni ca mine și ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpatăo pivniță. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai cănicio ființăomeneascănu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinții atât de tari! Ne imaginăm cu ușurință că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muște zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilitățile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ!

în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem așa inexistentă, marcată doar de două protuberanțe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se știe, în spatele frunții se află centrul gândirii. Așadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată niște oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestrați cu o dentiție mai bună ca a noastră pentru a mânca”.

Stai puțin! vei zice. Nu așa ne-am înțeles. Aș vrea să știu când au trăit acești oameni, cine erau și ce s-a întâmplat cu ei.

întrebările tale mă fac să roșesc de jenă, pentru că nu pot să-ți răspund: încă nu știm cu exactitate. Dar, într-o zi, vom ști cu siguranță. De altfel, când vei fi mare, vei putea și tu să ne ajuți să căutăm. Neștiința noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la acești oameni: ei nu cunoșteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulți ani în urma, am mai puține motive sa roșesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înșelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoașterea noastră a progresat și astăzi știm mult mai mult despre epoca în care au trăit acești oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de știință care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale și stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naștere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulțit și au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia și China, au fost găsite oase cel puțin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte și cu creier mic erau strămoșii noștri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani și au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani și le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanțe, creierul lor era în realitate doar cu puțin mai mic decât cel al majorității oamenilor de astăzi. În ceea ce privește grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.)

Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume și nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea și vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuși, știm unele lucruri despre acești oameni, numiți preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), și aceștia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case și unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare și pază. Își meșteriseră arc cu săgeți, cască și scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Niște oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ți imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai ușor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <>

femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înțelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăți de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult și în cele din urmă se aprind. Încearcă și tu o dată. Vei vedea cât e de greu.

Și a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilitățile, niște simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuțitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu știau să construiască și case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi și verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar și văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul și marii ghețari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig și nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt și de frig. De aceea mai sunt numiți și „oamenii grotelor”.

Și ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele știu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu știu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Și tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele.

Și au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn și pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate și pictate descoperite pe pereții grotelor. Chiar și astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanți cu o blană lungă și lânoasă și colți enormi curbați (mamuții) și alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereții grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puțin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut

Mamuți, bivoli, cai sălbatici și cerbi– pradă a unei vânători reușite, ilustrată pe pereții peșterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.

să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca și cum am spune: „Vorbești de lup și lupul la ușă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Așadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reușească. Dar,

Im păcate, nimeni nu a reușit până în prezent.

Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invențiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit și, vara, gheața im a mai rămas decât pe munții înalți. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învățat să sădească plante în stepă, să macine grânele și să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea.

Curând, au învățat să ridice corturi și să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor așa cum fac și astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii și urșii. Unii oameni, care își demonstraseră deja calitățile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Și-au construit casele pe piloți deasupra apei, creând astfel locuințele lacustre. Dar și-au perfecționat și uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră și mai dură, obținând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ți că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început.

Apoi, acești oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene și le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârșitul acestei perioade, care s-ar situa cam între

0. și 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent și mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale și se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătățească calitățile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru și staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat

Sat lacustru – un sat construit pe piloni– din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.

din bronz coifurile și săbiile, securile și ceaunele, precum și brățările și colierele, poartă, așadar, numele de „epoca bronzului”.

Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcați cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale și sare exl rasa din mine. Ițeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile și copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore și chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca și noi, deseori răi unii cu alții, care se puteau arăta plini de cruzime și vicleni, cum ni se întâmplă și nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul față de celălalt. Toți acești oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puțin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult!

Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată.

Țara de pe malurile Nilului

Regele Menes ♦Egiptul •Un imn închinat Nilului ♦Faraonul ♦Piramidele ♦Religia Egiptului antic ♦Sfinxul ♦Hieroglifele ♦Papirusul ♦Revoluția din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton

Acum, după cum ți-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munți, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul.

în Africa e foarte cald și nu plouă luni în șir. Vegetația e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deșerturi. Este și cazul ținuturilor care se întind la stânga și la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieșea din matcă și inunda întreg ținutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case și palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat și fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca și cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoști cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani?

„Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieși din pământ și vii spre noi ca să dăruiești hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile și ai fost creat să ne hrănești vitele. Tu care uzi deșertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul și să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.”

Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Și aveau dreptate. Datorită Nilului, țara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toți egiptenii. Primul dintre acești regi a fost Menes. Îți amintești de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Știi ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiți faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susținut de coloane enorme și având numeroase curți interioare. Oamenii din țară îi datorau supunere și, dacă așa hotăra, toți erau obligați să muncească pentru el.

Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supușilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – și așa s-a și făcut. Îl putem vedea și astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ți poți face o idee exactă a înălțimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Și totuși, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără mașini, cel mult cu scripeți și pârghii. Oamenii trăgeau și împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ți această muncă sub soarele fierbinte al Africii!

Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forța omului.

Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu prețul unei strădanii teribile, au tras și ridicat greutăți colosale. Și toate acestea ca să construiască mormântul regelui!

Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ți construiești un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulți zei. (Cei care cred în mai mulți zei se numesc „politeiști”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foști regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris și soția lui Isis. Erau convinși că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea și ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de șacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit și clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbește? Ca să și venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraș întreg. În fața acestor temple, au ridicat niște pietre de granit, dintr-un singur bloc și a căror extremitate se termină în formă ascuțită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din grecește și înseamnă „suliță mică”). În unele orașe din Europa, ca Paris, în Piața Concorde, poți vedea obeliscuri aduse din Egipt.

Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu și capul de om, întruchipa și el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conțină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deșertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine știe cât amar de vreme le va mai străjui astfel?

Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credința conform căreia, după moarte, sufletul omului părăsește corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el și după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea.

De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morților erau frecate cu balsamuri și sucuri de plante, apoi erau înfășurate în fâșii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacția. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar și astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era așezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, își construiau un munte de pietre ca să-și. Adăpostească sicriul, cu speranța că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranță. Din păcate, eforturile și puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală!

în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni și ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu niște aparta-

Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaș. Pe pereți sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum și trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.

mente, unde sufletele puteau veni să-și viziteze corpul. De aceea găsim acolo și alimente, obiecte de mobilier, haine și numeroase picturi care reprezentau scene din viața defunctului, precum și propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greșească mormântul.

Când privim marile statui din piatră și frescele superbe în culori bogate de pe pereții mormintelor, ne putem imagina modul de viață al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realității. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziții rigide. Corpul lor e văzut din față, dar mâinile și picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine țeapănă. În schimb, evocarea modului de viață de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâște sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor și pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la pășune turmele de vad și de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele și făceau pâine, cum confecționau încălțămite și haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau țigla și construiau case. Vedem și fetițele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldați plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri.

în mormintele nobililor, pot fi văzuți emisari străini sosind încărcați cu daruri sau faraonul înmânând decorații miniștrilor credincioși. Mai vedem defuncți rugându-se, cu mâinile ridicate, în fața reprezentărilor propriilor divinități, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreților care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe.

Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele și oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar și rânduri de linii frânte și spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră și îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată.

Vrei să știi cum se scrie cu astfel de semne? învățarea acestui mod de scriere nu era, desigur, ușoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, și un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Și, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiți-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată.

Acum știi să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îți poți închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere grecești (pe care le cunoșteam), și în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiții i-au consacrat întreaga viață.

Asla/i, înțelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereții palatelor și ale- templelor, ei și în cărți, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărți! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în grecește. Aceste cărți aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate.

Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învățat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înțelepciunea și inteligența egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citește cu atenție și gândește-te o clipă: „Cuvintele înțelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuși le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”.

Datorită înțelepciunii și puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au știut să-și mimifice morții pentru a nu putrezi, tot așa au știut să-și mențină tradițiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoții aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră tații înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru.

Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare față de tradiție. Prima dată, cu puțin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalții funcționari și au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrențe”, se poate citi pe un sul de papirus. Și mai departe: „Țara se învârtește asemenea roții olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate și mai constrângător decât cel de dinainte.

A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiția și să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton și a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credința egipteană în existența a numeroase divinități și în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieții Num, tl Inii robule să i adresați rugile voastre”.

Vechile temple au fost închise și faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soția într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi și susținând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea și solemnitatea tradiționale cu forme naturale și suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obișnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele și la stilul de altădată, care s-au menținut până la sfârșitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole și jumătate, să mumifice morții, să scrie cu hieroglife, să se roage acelorași zei. Și au continuat să onoreze pisicile ca pe niște animale sacre. Personal, cel puțin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!