Armele lui Krupp

Armele lui Krupp de William Manchester

Prolog - Nicovala Reichului

În 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, și doar o mică parte a Europei pe care o cunoscuse avea să-i supraviețuiască. Soția sa, titlurile sale - și chiar țara sa - toate au pierit în viitoarea evenimentelor sângeroase ale epocii. Asasinii au scos lumea din făgașul ei, și acesta este singurul motiv pentru care ne mai amintim de victima lor. Adevărul e că a fost un om brutal și încăpățânat, un Klotz (un „bădăran”). Orice funeralii își au însă amănuntele lor omenești înduioșătoare, iar printre chestiunile mărunte, dar neplăcute, ridicate de decesul neașteptat al arhiducelui figura și destinația pe care executorii testamentari trebuiau s-o dea pavilionului său de vânătoare, aflat în apropiere de Werfen, în Austria. Timp de patru sute de ani, pavilionul (de fapt, o vilă imensă) fusese una dintre reședințele arhiepiscopilor de Salzburg, care-și petreceau acolo o parte din an, iar restul în catedrala lor în stil renascentist, în seminarul lor teologic situat la est de Munchen și în cele două palate arhiepiscopale de pe râul Salzach. Dar în noua Europă, cuprinsă de ideile iluminismului, ierarhia ecleziastică cedase locul regalității. Depănatul lin al mătăniilor fusese înlocuit cu pocnetul sec și strident al puștilor de vânătoare. Oricâte cusururi avusese, Franz Ferdinand fusese, totuși, un excelent trăgător. În pădurile bogate în vânat din jurul pavilionului, el bătuse toate recordurile în uciderea animalelor. Trofeele sale împodobeau toate sălile.

Sentimentalii vienezi se gândeau că domeniul Bluhnbach ar trebui să încapă pe mâna unui om care să se priceapă la armele de foc. Dar castelul, cu cele optzeci de încăperi ale sale, era costisitor. În cele din urmă, el a fost achiziționat de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach din Essen, Germania. Gustav Krupp se pricepea cât se poate de bine la armele de foc. Era, de fapt, cel mai de seamă fabricant de tunuri de pe continent. Familia Krupp era în căutarea unei noi reședințe de țară, departe de forjele în care fabrica arme, situate în valea plină de funingine și de miros de fum a Ruhr-ului, și astfel Gustav și familia sa au cumpărat domeniul, care oferea o minunată priveliște spre Alpii Austrieci. Se povestește că legendarul împărat Frederic Barbarossa, care a trăit în secolul al XII-lea, ar dormi și acum într-o peșteră, sub unul din piscuri, gata să sară în ajutorul Germaniei ori de câte ori corbii cei negri, rotindu-se deasupra lui, i-ar da de știre că pământul sfânt al primului Reich se află în primejdie.

În lunga desfășurare a istoriei, vânzarea domeniului Bluhnbach nu pare să merite nici măcar o notă de subsol. Dar într-un fel, ea semnifică, totuși, o epocă. Încă din zorile perioadei moderne a istoriei Europei, misterioasa și puternica dinastie Krupp prosperase de pe urma războaielor și a zvonurilor de război. Din oțelăriile sale se revărsaseră torente de armuri, baionete, tunuri de câmp, obuze, cuirase pentru nave de război, precum și flotile de submarine, aducând întotdeauna un profit imens casei Krupp. După moartea lui Franz Ferdinand, Puterile centrale au pus mâna pe arme, deschizând astfel acestei firme o piață pur și simplu uluitoare. Există o subtilă analogie între Puterile centrale și membrii acestei familii, care au pătruns în pădurile arhiducelui cu degetul pe trăgaci, urmărindu-și prada. Erau, în fond, simboluri ale stării de spirit caracteristice patriei lor.

Tot ceea ce era legat de familia Krupp ieșea din comun: modul lor de viață (misterios), înfățișarea lor (vicleană), imperiul lor (internațional) și clienții lor (șefi de state), dar nimic nu era mai uluitor decât capacitatea lor de a se adapta stării de spirit teutonice din momentul respectiv. Familia Krupp a luat naștere în evul mediu, pe vremea când Germania era slabă, și și-a exercitat cu modestie meșteșugul în orașul Essen, înconjurat de fortificații. În epoca napoleoneană, când țara se simțea aservită, capul familiei a arborat o cocardă franceză și a devenit francofil. În următoarea jumătate de secol Germania s-a întărit. Răpăitul tobelor vestitor de cuceriri a răsunat în 1870, în 1914 și în 1939, iar de fiecare dată un Krupp a fost acela care a bătut sabia iuncherilor pe nicovala familiei sale. În nici o ramură a industriei americane - sau a oricărei alte țări - nu se pot întâlni legături similare cu cele existente între guvernele germane și familia Krupp. Timp de un secol au fost parteneri de nedespărțit, fiecare acționând adesea ca unealtă a celuilalt. Și nicicând acest paralelism nu a fost mai izbitor ca în îngrozitoarea primăvară 1945, când se părea că totul se sfârșise.

Când Gustav a cumpărat Bluhnbach, nici nu-i trecea prin minte că a cumpărat, poate, un cavou. Și, cu toate acestea, treizeci și unu de ani mai târziu, pavilionul a devenit pentru el un asemenea cavou, deoarece, în clipa când cel de-al treilea Reich s-a prăbușit, se părea că țara și dinastia Krupp erau pe punctul să-și dea laolaltă duhul. În tot cursul acelei primăveri neobișnuite, șeful dinastiei a zăcut, ca și națiunea, într-o stare de prostrație - neputincios și paralizat - într-un dormitor de la etaj, înconjurat de mii de capete împăiate de cerbi, piei de animale atârnate pe pereți și diverse obiecte confecționate din oase de animale. Nu era înconjurat de familie. Cu doisprezece ani în urmă, Gustav ajunsese la concluzia „colosală” că noua întruchipare a lui Barbarossa era Adolf Hitler - așa că patru dintre fiii săi plecaseră pentru a deveni, după cum suna îndemnul adresat de führer în Mein Kampf tuturor tinerilor germani, „căliți ca oțelul Krupp”. Dintre toți copiii acestui paralitic - cinci fii și două fiice - numai unul era cu el: Berthold, un om cu o sănătate mai șubredă, în vârstă de treizeci și doi de ani, om de știință care-și făcuse studiile la Oxford și fusese scutit de armată pentru a face la Munchen cercetări asupra penicilinei.

În camera sa se mai afla și o a treia persoană - cea mai vestită femeie din Reich. Se numea Bertha Krupp și era soția lui Gustav. Timp de aproape o jumătate de secol fusese persoana cea mai bogată din Germania. Născută în mohorâta și puțin atrăgătoarea Villă Hügel - castelul cu trei sute de camere al familiei Krupp de la Essen - Bertha fusese crescută pentru a deveni o versiune teutonică a lui Queen Mary (Regina Mary a Angliei) - loială, cu o ținută de regină, dreaptă ca o lumânare. În tinerețea ei, împăratul Wilhelm al II-lea fusese aproape ca un membru al familiei. Avusese un apartament la Hügel, prezidase la ceremonia căsătoriei ei și fusese naș al primului ei fiu. Mai târziu, ea a devenit o personalitate internațională. Lumea o cunoștea ca „Bertha cea Mare”, fiindcă, în timpul războiului dus de kaizer, uriașul obuzier fabricat de Krupp fusese botezat cu numele ei (die dicke Bertha, ceea ce, literal, înseamnă „Bertha cea grasă”), iar în timpul celui de-al doilea război mondial numele ei a fost dat unei uzine de obuziere din Silezia (Berthawerk) construită de firma Krupp și în care era folosită munca de sclavi a evreilor deținuți la Auschwitz; în interiorul lagărului se afla o uzină de arme automate aparținând firmei Krupp. Potrivit mărturiei depuse la Nürnberg de către unul din salariații lui Gustav:

Din fabrică se puteau vedea cele trei mari coșuri ale crematoriului... deținuții povesteau despre gazările care aveau loc în interiorul lagărului și despre arderea cadavrelor în crematorii.

Astăzi, mulți germani cred realmente - iar în străinătate este destul de larg acreditată această părere - că industriașii germani n-au avut altă cale, că naziștii i-au silit să folosească sclavi de toate sexele și vârstele, deoarece, în caz contrar, industriașii înșiși ar fi fost exterminați. Nu e adevărat. Mormanele de documente de la Nürnberg - astăzi date uitării - sunt foarte clare în această privință. Ele ne arată nu numai că fabricanții germani ar fi avut altă cale de ales, dar că cea mai mare parte dintre ei au beneficiat de pe urma acestei alegeri.

Concernul Flick nu a acceptat femei, fiindcă munca era prea grea pentru ele. Grupul Rochling nu a manifestat nici un fel de interes pentru brațe de muncă recrutate din rândurile străinilor... Hitler însuși nu a considerat atunci că pentru un concern atât de însemnat ca cel al firmei Krupp ar fi indicat să folosească brațe de muncă de altă naționalitate... Himmler s-a opus ideii ca acest valoros rezervor de forțe de muncă, pe care el dorea să-l exploateze direct, să lucreze pentru industria de armament.

Krupp era însă de altă părere. Potrivit rapoartelor întocmite de firmă în timpul războiului, acest concern, proprietate a familiei, era convins că „armele automate sunt armele viitorului”, așa că a folosit marele prestigiu al numelui Krupp spre a recruta deținuți de la Auschwitz - bărbați, femei și copii - pentru munca în atelierele sale. Exemplu de vigoare și de spirit întreprinzător, concernul de la Essen a refuzat să se mute înapoi atunci când armata, îngrijorată de faptul că lagărul era prea aproape de frontul de est, aflat în mișcare, s-a opus ca să se continue acolo fabricarea de arme automate. Scriptele firmei arată că:

...Krupp a propus ca fabrica, gata construită la Auschwitz, să fie folosita pentru fabricarea pieselor de avion și a focoaselor de obuze. Întrucât între timp fabrica de focoase de la Essen fusese distrusă de bombardamente. Factorul esențial care a influențat hotărârea s-a dovedit a fi și de data aceasta posibilitatea de a folosi brațele de muncă din lagărul de concentrare. Acesta e motivul pentru care Krupp a respins propunerea de a folosi muncitori germani. Când armata a avut intenția să încheie contractul pentru fabricarea focoaselor cu o altă firmă, argumentând că firma Krupp nu era în măsură să realizeze indicii de producție ceruți, Krupp a ridicat obiecții vehemente, accentuând în mod deosebii asupra faptului că firma sa întreținea strânse legături cu lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Pentru un observator din afară, implicațiile acestor fapte sunt cât se poate de limpezi și ele confirmă reputația îngrozitoare de care s-a bucurat Krupp în străinătate. În interiorul R.F.G. Însă există destui oameni care au o cu totul altă părere despre familia Krupp. Aici, amintirea Berthei este încă îndrăgită (a murit în 1957), iar ea însăși a fost întotdeauna nedumerită de înverșunarea cu care era privită familia ei în das Ausland, acel revelator cuvânt german care cuprinde laolaltă, într-o singură denumire colectivă, toate națiunile din afara Reichului. În realitate, pe ea n-a interesat-o activitatea firmei în domeniul militar. Aceasta era treaba bărbaților. Ca femeie, era preocupată de bunăstarea celor două sute de mii de germani care trudeau pentru concernul Krupp. Căci, de când își aducea aminte - atât ea cât și oricare altul - acești kruppianeri (salariați ai firmei Krupp) fuseseră pupilii familiei. Revendicările fuseseră întotdeauna întâmpinate cu multă prevenire; în secolul al XIX-lea, vasta legislație socială a lui Bismarck se inspirase din programele lui Krupp.

Acum, în 1945, se părea că această hegemonie își trăise traiul. În cele patru secole ale existenței sale, dinastia cunoscuse demența, un scandal sexual care stârnise multă vâlvă, umilința ocupației militare și chiar insolvabilitatea. Nimic nu se putea însă asemui cu această negură însângerată. O noapte wagneriană pogorâse asupra Germaniei. De la războiul de treizeci de ani încoace, nici un eveniment nu se putea compara cu acesta, și cel puțin, pe vremuri, Krupp putuse să profite de pe urma împrejurărilor. Sumbra prezicere a lui Henrich Heine părea să se adeverească: civilizația era confruntată cu distrugerea într-o orgie de lupte duse de dragul luptei. În tinerețea Berthei, o asemenea catastrofă ar fi fost de neconceput, deși poate că mama ei, Margarethe von Ende Krupp, o presimțise. Adresându-se baronului Tilo von Wilmowsky, care se căsătorise cu Barbara, sora Berthei, ea îi spusese odată: „Știți, mă simt adesea copleșită că am apucat să văd cum soarta și-a revărsat cornul abundenței și atâtea onoruri din partea kaizerului asupra noastră... E aproape prea mult... Mă cuprinde adesea teama, ca într-un coșmar, că toate acestea s-ar putea nărui într-o bună zi.”

Este însă improbabil ca Margarethe să fi putut prevedea cât de totală avea să fie năruirea. Din capitală, Goebbels dădea într-una la radio asigurări că „Berlinul rămâne german! Viena va fi din nou germană!, dar cu fiecare oră care trecea reieșea mai limpede că Austria văzuse ultima cască germană și ultima cizmă a Wehrmacht-ului. Trecuseră șase luni de când generalul Jodl mâzgălise în jurnalul său intim la 28 septembrie „Zi neagră” (Schwarzer Tag). Acum, în aprilie, luna cea mai cumplită, toate zilele erau negre, iar familia Krupp era printre cele mai greu lovite. Orașul Essen era un pustiu: cratere și ruine. Sora Berthei, care împărtășea disprețul acesteia din urmă pentru Hitler, pe care-l socotea un parvenit, fusese arestată după atentatul din 20 iulie 1944 împotriva führerului. Cumnatul Berthei, posesor al unui titlu nobiliar, fusese trimis din același motiv în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Un ginere zăcea mort sub zăpezile Rusiei; un nepot se găsea în fundul Atlanticului, scufundat - ironie a sorții! - o dată cu vasul britanic pe care se afla ca prizonier de război în drum spre Canada și care fusese torpilat de un submarin fabricat de Krupp. Mai rău, trei dintre propriii fii ai Berthei plecaseră pe front ca ofițeri ai Reichului și pieriseră în viitoarea bătăliei. Claus cel aventuros și atletic murise ca aviator în 1940. Fratele său Harald, lung, deșirat și înclinat spre introspecție, fusese capturat patru ani mai târziu la București de trupele sovietice. Și, cu toate că nimeni din familia Krupp nu o știa încă, Eckbert, mezinul familiei, fusese ucis într-o acțiune de luptă în Italia. Acuma, la Bluhnbach, Bertha era redusă la rolul de infirmieră pe lângă Gustav, nevoită fiind să ducă și să aducă plosca. Götterdämmerung-ul (amurgul zeilor) nu numai că era mai sumbru decât se putuse prevedea, dar, în același timp, mult mai prozaic.

„Ah, Doamne!” - croncănea figura încremenită din pat. „Bertha! Berthold!” Cei strigați veneau în grabă. Dacă, în depărtare, o ușă era trântită, Gustav se înfuria. „Trăznete și fulgere! Cerule! Putred, blestemat și senil!” - căci, în amurgul tot mai întunecat al senilității, acest bătrân care dăduse propriul său nume „Uriașului Gustav”, puternicul tun de asediu de la Sevastopol, se înfuria acum la cel mai mic zgomot.

Era, pe de o parte, o ironie, dar poate că, în egală măsură, așa era drept. S-ar putea într-adevăr susține că paralizia însăși reprezenta o culminare cât se poate de potrivită a carierei lui Gustav. Toată viața lui nu fusese decât o parodie a rigidității prusace. Pentru a fi sigur că avea să se mențină în formă și pe timp de iarnă, nu îngăduia ca temperatura din biroul său de la întreprindere să treacă de 55° și în odaia sa de lucru de la Hügel de 64° (grade Farenheit, corespunzând cu 13°, respectiv 18°Celsius), în timp ce, la celălalt capăt al biroului, Bertha lucra la problemele ei sociale înfofolită în blănuri. Până în ziua de astăzi, camerele au rămas friguroase. Meselor de la Hügel li se dusese vestea. Lui Gustav îi plăcea să mănânce pe goană. Câțiva musafiri își mai reamintesc că, atunci când încercau să ducă o conversație prietenească, farfuriile le erau smulse dinainte. „Trebuia să mănânci atât de repede - povestește unul dintre ei - încât te dureau dinții”. Gustav, care mânca cu o remarcabilă abilitate și viteză, considera că la masă conversația nu este de nici o utilitate.

Religia sa era eficiența. Una din cele mai vechi pasiuni ale sale era să citească mersul trenurilor, căutând greșeli de tipar. Când găsea una, punea mâna pe telefon și o semnala administrației căilor ferate. În fiecare dimineață, când pleca la birou, șoferul trebuia să ambreieze dinainte; el nu înțelegea să piardă acele câteva secunde cât se încălzea motorul. Oaspeților ce veneau la Hügel li se spunea că gazda lor se retrăgea la ora 10 seara precis; la 9:45 un servitor le șoptea la ureche că e timpul să plece. O singură dată a încălcat Gustav această regulă. A consimțit să asiste la o sărbătorire până la miezul nopții. Ernst von Raussendorf, un director al firmei Krupp. stătea în seara aceea la bar cu Irmgard, fiica mai mare a lui Gustav, când aceasta i-a spus în șoaptă: „Uită-te la ceas!” El s-a conformat și, întrucât ceasul unui kruppianer mergea, firește, bine, i-a răspuns că mai era o secundă până la ora douăsprezece. „Tata o să plece acum”, i-a spus Irmgard. Când secundarul ceasului a arătat exact miezul nopții, von Raussendorf s-a uitat la șeful său, care, bineînțeles, tocmai se ridica de pe scaun.

Mai semnificativă pentru lumea din afara Essen-ului era totala loialitate a lui Gustav față de conducătorul țării sale. Nu avea prea mare importanță cine anume era acest conducător. După exilul kaizerului în 1918, el rămăsese kaizertreu (credincios împăratului) și în fiecare an, cu prilejul zilei de naștere a lui Wilhelm, scria la Doorn pentru a-și reafirma loialitatea. În același timp, mai degrabă ar fi părăsit încăperea în care se afla decât să audă rostindu-se o insultă la adresa președintelui Republicii de la Weimar. O dată cu ascensiunea lui Hitler, a devenit ceea ce un alt industriaș a denumit un „supernazist” (Obenazi). Era întru totul hotărât să accepte ultimele consecințe ale noii sale credințe. Când avionul lui Claus s-a sfărâmat pe dealurile de la Eifel, un prieten i-a prezentat condoleanțe. Tatăl a răspuns pe un ton glacial: Fiul meu a avut cinstea să moară pentru führer.

Acesta era Gustav, așa cum îl cunoșteau serviciile de informații ale aliaților - un robot, un fanatic militant al partidului nazist, mândru că poartă insigna de aur a acestui partid. În timp ce gemea sub pilota sa de la Bluhnbach, agenții îi căutau în întreaga Europă, deoarece, alături de Goring și Ribbentrop, el figura în fruntea listei persoanelor urmărite pentru crime de război. Gustav era obișnuit cu această stare de lucruri. Ca și Wilhelm, fusese considerat criminal de război și după primul război mondial, iar în 1923, când francezii ocupaseră Ruhr-ul, îl trimiseseră la închisoare. De data aceasta însă, aliații erau hotărâți să-l trimită la spânzurătoare la Nürnberg. Numele său devenise atât de odios, încât într-un lagăr sovietic de prizonieri de război Harald a considerat că este mai înțelept să-și ia un alt nume. Fiecare putere aliată poseda un dosar despre Gustav și, practic, nici una din informațiile respective nu putea fi pusă la îndoială.

Și totuși... existau câteva nepotriviri izbitoare. Nici un om nu este cu adevărat un robot. Înseși exagerările lui Gustav erau suspecte. Ca și kaizerul, al cărui mers țanțoș era menit să mascheze rușinea amarnică pe care o resimțea din pricina brațului său schilod, Gustav încerca să pară ceea ce nu era. Când se afla în afara domeniului Hügel, reușea să amăgească aproape pe oricine; prietenii fiilor săi îl denumeau „taurul”, poreclă pe care, fără îndoială, o socotea măgulitoare. Dar semăna cu un taur mai puțin decât oricare altcineva. În familie era cunoscut sub absurda poreclă din copilărie de Taffy (Acadea). Taffy era subțirel, delicat și cu un cap mai scund decât soția sa. Fusese educat pentru a deveni diplomat și păstrase câte ceva din manierele elegante ale unui diplomat. (Uneori, această educație se vădea și la dineurile de la castelul Hügel. Odată, de pildă, un tehnician invitat la masă care nu văzuse niciodată o cupă pentru spălarea degetelor a luat-o în mână și i-a băut conținutul. Gustav l-a urmărit meditativ, apoi a apucat și el cupa din fața sa și a golit-o în același fel.)

Dacă întâmplarea de mai sus poate sugera că era cam cabotin, acesta e adevărul. Timp de patruzeci de ani jucase un rol. Pozase în proprietar al unei firme în care personal nu deținea nici măcar o singură acțiune și se deghizase într-un Krupp, deși până la vârsta de treizeci și șase de ani nu întâlnise pe nimeni care să poarte acest nume.

Veritabila Krupp era Bertha. Ea era aceea care, la vârsta de șaisprezece ani, moștenise de la tatăl ei vastul imperiu industrial. În Vaterland-ul (patria) ei era însă de neconceput ca o femeie să dețină o asemenea putere, așa că se căsătorise cu Gustav von Bohlen und Halbach. Există temeiuri să credem că însuși kaizerul a fost acela care a mijlocit căsătoria; forjele tinerei Bertha - în care se fabricau arme - reprezentau pentru Germania un bun de neprețuit și n-a existat militar german cu oarecare greutate care să nu fi fost de față la căsătoria de la Hügel pentru a conduce mireasa la altar. După ceremonie, Wilhelm, cu vocea sa nazală, a anunțat că de acum înainte numele lui Gustav va fi „Krupp von Bohlen und Halbach”. Împăratul se adresase însă mirelui zicându-i „scumpul meu Bohlen” și nici un edict imperial nu putea injecta fie chiar și o picătură de sânge Krupp în vinele lui Gustav. Fiii cade alfre i-au supraviețuit îl denumesc azi „prinț consort” (Prinzgemahl).

Acest lucru poate induce în eroare. Într-adevăr cu cât te cufunzi mai adânc în istoria familiei, cu atât devin apele mai tulburi. Dar în 1945, puterile victorioase nu erau dispuse să intre în subtilități. Un grup de juriști eminenți, sub conducerea lui Robert H. Jackson, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, începuseră încă de pe atunci să trieze dosarele Krupp. Când trupele americane au ajuns la Bluhnbach, Gustav, sub pază, a fost mutat la un han de pe un drum din apropiere, unde Bertha continua să-l îngrijească. Autobuzele făceau acolo haltă și uneori șoferii acestora o ajutau la schimbatul așternuturilor murdare, dar, în general, făcea totul singură, deoarece Berthold plecase pentru niște treburi urgente de familie.

Juriștii continuau să studieze dosarele. Le-a trebuit câtva timp până să descopere că omul de la han nu era acel Krupp pe care-l căutau.

Îi obsedase Gustav. Credeau că el era geniul rău, fiindcă condusese atât de multă vreme firma. E adevărat, când Hitler atacase Polonia, prințul consort se mai afla încă la conducerea societății. Dar de atunci, întunericul și pâcla se lăsaseră deasupra Reichului și aliații nu știau că la Essen se produsese o schimbare în conducerea firmei Krupp. Încă în 1940, când murise Claus, senilitatea lui Gustav era destul de înaintată. În toți anii următori - când un tun monstruos de fabricație Krupp amplasat într-o peșteră bombarda Chatham de la Capul Gris-Nez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, trăgând la o distanță de 215 km și aruncând obuze atât de enorme, încât până și astăzi supraviețuitorii englezi mai cred că au fost bombardați de avioane germane zburând la mare altitudine; în anii Auschwitzului și ai muncii de sclavi, când deținuții din 138 de lagăre de concentrare trudeau pentru Krupp, iar Robert Rothschild fusese gazat fiindcă nu voise să cedeze firma sa franceză lui Krupp - în toți acești ani conducătorul familiei a fost (și avea să rămână până la strania sa moarte din anii ‘60) fiul mai mare al Berthei și al lui Gustav.

Numele său era Alfried Felix Alwyn Krupp von Bohlen und Halbach.

Trebuie să ne afundăm acum în acele ape tulburi pentru a arăta Pe scurt ce nume de familie purtau membrii familiei Krupp. Decretul kaizerului emis în 1906, cu prilejul căsătoriei, statua că în generațiile viitoare numai capul familiei va purta numele de Krupp von Bohlen und Halbach. Claus, Berthold, Harald, Eckbert și surorile lor au purtat numele tatălui lor. Fratele lor mai mare primise și el numele inițial al tatălui lor. El a păstrat numele de Alfried von Bohlen chiar și după 31 martie 1942, când a devenit președintele comitetului de conducere al firmei (Vorsitzender des Vorstandes). În această calitate, potrivit propriilor sale dosare, el

...a folosit deținuți evrei din lagărele de concentrare în cele mai diferite locuri de muncă, inclusiv în Uzinele Friedrich Krupp Bertha A.G. (societate anonimă) de la Markstadt, lânsă Breslau, în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în lagărele de concentrare de la Wustegiersdorf, Hiespot, lângă Bremen, Geisenheim, Klmag (Elsăssische Maschinenbau A.G., Mulhouse, Alsacia) și în lagărul de concentrare de la Essen (Humboldtslrasse).

În acest din urmă lagăr - potrivit celor afirmate de către unul dintre lucrătorii lui Alfried, adus în fața Tribunalului de la Nürnberg în speranța deșartă că mărturia lui ar putea folosi apărării - au existat condiții îngrozitoare chiar și după ce devenise evident că Reichul pierduse războiul.

...Krupp a considerat de datoria lui să pună 520 de fete evreice, unele dintre ele aproape niște copile încă, să lucreze în condițiile cele mai grele în inima concernului, la Essen.

Propriile sale cuvinte din timpul războiului dezvăluie că Alfried exploatase relațiile speciale ce le avea cu Berlinul mai întâi pentru a obține brațe de muncă dintre evrei și apoi, după ce le-a primit, pentru a încheia contracte care nu puteau fi executate decât de o firmă dispunând de un nesecat izvor de forțe de muncă. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1943, el îi scria locotenent-colonelului (Oberstleutnant) Wedel:

În ceea ce privește cooperarea biroului nostru tehnic din Breslau, pot doar să afirm că între acest birou și lagărul de la Auschwitz există cea mai strânsă colaborare și că ea este asigurată și pentru viitor.

Și, într-adevăr, nu exista lucrare pe care el să n-o poată executa. Rezervorul lui de brațe de muncă era aproape inepuizabil. Deținuții de la Auschwitz reprezentau doar o parte din el. Scriptele sale arată că, în afară de muncitorii germani, el adunase 69.898 de muncitori civili străini, 23.076 de prizonieri de război și 4.978 de deținuți proveniți din lagărele de concentrare (aproape în exclusivitate evrei). Cu 97.952 de sclavi era suveranul Ruhr-ului. Îi mai lipsea însă coroana. O dorea, și în ochii ideologilor național-socialiști avea tot dreptul să o poarte. Starea în care se găsea Gustav era fără nici o speranță. Era timpul ca el să cedeze prețiosul nume „Krupp”. Conducerea unipersonală era o tradiție a familiei și încă din 1941 Gustav și Bertha consimțiseră ca monarhia industrială să fie trecută lui Alfried, cu condiția ca acesta să divorțeze de tânăra sa soție, pe care o dezaprobau, condiție pe care el a îndeplinit-o în mare grabă.

Trecerea întregii averi în proprietatea unui singur copil era însă împotriva legii; ar fi însemnat dezmoștenirea celorlalți. Erau deci necesare măsuri extraordinare, și în ziua de 10 august 1942, Alfried - bărbat înalt, cu nasul acvilin și de vârstă mijlocie, semănând foarte mult ca înfățișare cu mama sa - s-a prezentat la cartierul general subteran al führerului din Prusia Orientală pentru a rezolva problema. Fiind unul din membrii marcanți ai partidului nazist (Bonzen), credincios din tinerețe führerului, s-a bucurat de o primire călduroasă. După o lungă corespondență cu Martin Bormann, locțiitorul lui Hitler, și cu Hans Lammers, oracolul constituțional al naziștilor, totul s-a aranjat. Führerul a proclamat:

Firma Fried. Krupp, o întreprindere de familie timp de 132 de ani, are dreptul la cea mai profundă recunoștință pentru rezultatele sale incomparabile în consolidarea puterii militare a Germaniei. Prin urmare, dorința mea este ca această întreprindere să rămână în continuare o proprietate a familiei.

Purtând semnătura führerului, acest decret a devenit o lege cu caracter personal, „Lex Krupp”. Alfried era acum unicul moștenitor al mamei sale. În același timp, Hitler l-a rebotezat, dându-i numele de Krupp, și la 11 aprilie 1945, când Armata a IX-a a S.U.A. a cucerit orașul Essen, ea l-a găsit pe Alfried mai mult sau mai puțin identificat cu soarta conducătorilor naziști, continuând să lucreze - așa cum a făcut-o începând din 1931, de când devenise membru de onoare al SS - pentru führer și Reich.

Și astfel, Alfried a fost acela care a intrat în boxa acuzaților la Nürnberg, Alfried a fost cel judecat de către trei Judecători de la Curtea Supremă a S.U.A. sub învinuirea de a fi plănuit un război de agresiune, de a fi jefuit bunuri din țările ocupate și, în primul rând, de a fi comis crime împotriva umanității, munca de sclav figurând drept principal cap de acuzare. A fost achitat de învinuirea de agresiune. Tribunalul a hotărât că această activitate se referea la perioada în care la conducerea firmei se afla Gustav. În privința celorlalte capete de acuzare a fost însă găsit vinovat și condamnat la doisprezece ani închisoare și la confiscarea întregii averi.

Dovezile împotriva lui au fost atât de revoltătoare, încât toți aliații - din Răsărit și din Apus - s-au hotărât să purifice Europa de numele Krupp. Coșmarul pe care l-a reprezentat activitatea acestei firme devenise tot mai sumbru, până când ajunsese mai întunecat decât fundul celei mai adânci dintre minele Krupp. Posesiunile dinastiei au fost dezmembrate în mod sistematic; demontatori cu bastoane lungi de cretă în mână trăgeau linii de-a curmezișul pardoselilor fabricii, împărțind națiunilor care suferiseră cel mai mult de pe urma ocupației naziste uzina și mașinile ei, în timp ce în fortăreața Landsberg, unde cu două decenii în urmă Hitler scrisese Mein Kampf, Alfried purta veșminte de ocnaș. Pentru familia lui, această întemnițare a constituit cea mai dureroasă lovitură. Crescut pentru a fi un prinț al industriașilor, acum. putrezea în temniță, condamnat și umilit. Membrii familiei Krupp fuseseră întotdeauna teribil de orgolioși. Această povară era aproape de nesuportat. Și, totuși, se părea că trebuie purtată.

*

În momentul acela, nimeni n-ar fi crezut cu putință ca după cinci ani el să fie din nou stăpânul averii sale, sau ca la douăzeci de ani după ce devenise cel mai vestit industriaș protejat de Adolf Hitler să ajungă cel mai bogat om din Europa și cel mai puternic industriaș din Piața comună. El însuși a fost uimit de rapiditatea cu care a recuperat timpul pierdut - la un moment dat apreciase că îi vor trebui cincizeci de ani numai ca să înlăture molozul din Essen. Dar niciodată nu se îndoise că va suna ceasul învierii și că, până la urmă, va fi răzbunat. După verdictul de la Nürnberg, alt deținut, Friedrich von Bulow, care organizase programul de muncă forțată al firmei Krupp, avusese de gând să pună la cale o evadare. Potrivit spuselor lui von Bulow, Alfried îl oprise. El i-a spus calm: „Timpul va aranja totul”.

La prima vedere, cuvintele lui păreau de un optimism absurd. Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese un apel introdus de avocații lui Alfried. La 21 august 1948, trei săptămâni după pronunțarea sentinței, Alfried scrisese generalului Lucius Clay, guvernatorul militar al zonei americane de ocupație din Germania de vest, cerându-i să intervină în favoarea sa. Nu primise nici un răspuns. Apoi, generalul a aprobat concluziile unei comisii de revizuire și a confirmat sentința de la Nürnberg, fapt care, aparent, epuiza toate căile legale ale deținutului, încrederea manifestată de Alfried era însă justificată de paralela izbitoare ce exista între istoria familiei Krupp și istoria Germaniei. „După ce kaizerul a părăsit Germania - mi-a spus cândva un om de serviciu de la Villa Hügel - această familie a devenit prima din Germania”. În unele privințe, familia Krupp avea mai mult drept la întâietate decât familia Hohenzollern și, o dată cu sfârșitul anilor ‘40, națiunea germană a început să meargă pe o cale ascendentă. Miracolul economic al refacerii țării începuse. Totodată, începuse și războiul rece, iar diplomații N.A.T.O.-ului voiau ca R.F.G. să treacă de partea lor.

Devotamentul manifestat de acest popor învins față de familia Krupp nu se putea să nu influențeze autoritățile de ocupație. La începutul anilor ‘60, redactorul unui ziar din Hamburg a declarat autorului prezentei cărți: „Dacă aș traduce în limba germană depozițiile de la Nürnberg și documentele care l-au condamnat pe domnul Krupp și le-aș publica în această țară, mi-aș pierde slujba. La noi a existat întotdeauna părerea că celelalte firme urmăresc exclusiv profiturile, în timp ce Krupp face ceva pentru Germania”. Sentimentul acesta a fost și mai puternic în timpul detențiunii lui Alfried, când Bertha venea să-și vadă fiul în orele îngăduite pentru vizită, germanii de acolo o tratau ca pe o regină și s-a întâmplat o dată ca o fată tânără să se repeadă să-i sărute mâna. Dar, mai presus de toate, marea alianță în curs de formare împotriva Uniunii Sovietice avea nevoie de forța pe care o reprezenta Rinul, Cu alte cuvinte, aveau nevoie de Alfried. „Ruhr-ul este Essen”, spun germanii, iar „Essen este Krupp”, și „Când Germania înflorește, înflorește și Krupp”. Teoretic existau două căi pentru a-l ocoli pe Alfried. Prima era naționalizarea. Dar chiar și guvernul laburist britanic a fost împotrivă. Cea de-a doua era emigrarea forțată. Deși un membru al guvernului Statelor Unite propusese ca „nici un german să nu mai rămână în Ruhr”, planul nu era nici realizabil și nici de dorit și nu există vreun indiciu că ar fi fost luată serios în considerare vreo altă soluție, până când, șapte luni după izbucnirea războiului din Coreea, Înaltul comisar al S.U.A., John J. McCloy, printr-un istoric act de clemență, a rezolvat problema, restituindu-i lui Alfried averea și grațiindu-i.

Prin acest act, unui ocnaș fără nici o lețcaie i s-a redat statutul lui anterior de mare bogătaș. O dată în plus, un Krupp deținea cheia celei mai mari comori din Europa.

Care a fost și rămâne o comoară extraordinară.

*

De-a curmezișul Europei centrale, marile terenuri carbonifere se întind ca o centură neagră strălucitoare, așteptând să fie transformate în energie. Acest filon de neprețuit, fără de care revoluția industrială nu ar fi fost posibilă, începe în Țara Galilor și se sfârșește în Polonia. Dar nu este uniform. Straturile din Franța și Belgia variază enorm în privința randamentului și a calității, iar între Saxonia și Silezia poloneză, unde vâna se termină, se așterne o vasta întindere de pământ steril. Din toate punctele de vedere, giuvaerul cel mai de preț al acestei tiare este colțul din Germania unde Rinul părăsește dealurile masive, cotind-o spre apus, către șesurile olandeze. Aici, marele fluviu este alimentat de un afluent lent, poluat - chimiștii apreciază că apele lui trec de opt ori prin corpul omenesc - care izvorăște din Sauerland, la o sută șaizeci de kilometri spre răsărit. Acest râu este Ruhr-ul. În prezent, valoarea lui de cale navigabilă este neînsemnată. E atât de neînsemnată, încât de mult și-a pierdut dreptul exclusiv la propriul său nume. Prin Ruhr se înțelege în realitate Ruhrgebiet (ținutul Ruhr-ului), regiunea înconjurătoare, iar cu această regiune este o cu totul altă poveste. În acest bazin, germanii extrag tot atâta cărbune cât tot restul continentului laolaltă și produc mai mult oțel de calitate decât restul continentului. Această legătură nu este întâmplătoare. Ținutul este prima sursă de cocs a Europei - carbon pur, obținut prin descompunerea termică a cărbunelui pentru a elimina gazele - iar cocsul acesta spongios, sfărâmicios este indispensabil pentru a transforma fierul în oțel.