Marea tabla de sah

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI

INTRODUCERE

POLITICA SUPERPUTERII

Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanență centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire și au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special și s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii.

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relațiile de putere din Eurasia, dar și ca supremă putere în lume. Destrămarea și prăbușirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura și, de fapt, prima putere cu adevărat globală.

Cu toate acestea, Eurasia își păstrează importanța geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deține încă o mare parte din puterea economică și politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creștere economică și de sporită influență politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face față complexelor relații de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariția unei puteri eurasiatice dominante și potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-și exercita supremația mondială.

Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicații, informații, precum și comerț și finanțe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică și să-și folosească influența în Eurasia în așa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic.

Eurasia este astfel tabla de șah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremația mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenție faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranți la puterea mondială, Adolf Hitler și Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiții de dominație mondială. Fiecare împărtășea supoziția că Eurasia e centrul lumii și că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremația Americii în Eurasia și în ce scopuri ar putea fi ea aplicată?

Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic și vizionar: modelarea unei comunități mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendințele pe termen lung și cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în același timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia și astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărți este formularea unei geostrategii cuprinzătoare și integrale pentru Eurasia.

ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997

CAPITOLUL 1

UN NOU TIP DE HEGEMONIE

Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremație a Americii este distinctă prin rapiditatea apariției, anvergura mondială și modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – și a fost transformată de către dinamica internațională – dintr-o țară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăție și forță de dominație fără precedent în istoria omenirii.

SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAȚIA MONDIALĂ

Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupați de dezvoltarea doctrinei unei supremații navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepția că Anglia „domnește peste mări“.

Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securității emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe și ulterior justificat de așa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominația navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât și asupra Oceanului Pacific.

Baza crescândelor ambiții geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei țării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creștere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul și inovația. Instituțiile politice și economia de piață liberă din America au creat posibilități nemaiîntâlnite pentru inventatori ambițioși și iconoclaști, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura națională era deosebit de prielnică creșterii economice și, prin atragerea și asimilarea rapidă a celor mai talentate personalități din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naționale.

Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forței militare americane. O putere până atunci relativ izolată și-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediție militară transoceanică fără precedent ca desfășurare și amploare, care semnala apariția unui nou important jucător pe arena internațională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în același timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluții la problemele internaționale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia și Japonia, impunându-și, și prin aceasta, crescânda talie internațională.) Fuziunea dintre idealismul american și puterea americană s-a făcut astfel din plin simțită pe scena lumii.

Totuși, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârșitului predominării politice, economice și culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obțină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influențat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, și mai puțin subiectul politicii mondiale de putere.

Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaționale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinație auto-mulțumitoare de izolaționism și idealism. Deși pe la jumătatea anilor ’20 și începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depășea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială.

Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziție. Strategia americană se concentra asupra apărării țărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-național, fără a se gândi prea mult la considerentele internaționale sau globale. Principalii actori internaționali erau, încă, puterile europene și, din ce în ce mai mult, Japonia.

Era europeană în politica mondială a luat sfârșit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfășurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic și Pacific fiind și ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldații britanici și japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei și o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanță de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa și Asia deveniseră un unic câmp de bătălie.

Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea națiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilitățile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite și Uniunea

Sovietică, care au devenit moștenitoarele nerealizatelor tendințe ale Europei către supremația mondială.

Următorii cincizeci de ani au fost dominați de competiția bipolară dintre America și Uniunea Sovietică pentru supremația mondială. În unele privințe, competiția dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific și Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deținătoare a supremației în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spațiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câștigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obținută.

Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare și, în același timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival își domina clar propriul spațiu – spre deosebire de aspiranții imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reușit vreodată cu adevărat să-și impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseși. Iar fiecare dintre cele două rivale își folosea ideologia pentru a-și consolida dominația asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase.

Combinația dintre dimensiunile geopolitice mondiale și declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiției o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – și el plin de implicații mondiale – a făcut ca această competiție să fie cu adevărat unică.

1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înțelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor și controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.)

Apariția armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar și să aibă consecințe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali.

Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremitățile Eurasiei înseși. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremitățile. America de Nord reușise să-și consolideze poziția atât la extremitatea vestică, cât și la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului și pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece.

în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcții: asistența directă pentru rezistența autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; și o intensificare pe scară mare a prezenței militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite și-au asumat obligația de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul și estul Europei.

Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obține stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părți s-au abținut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive.

Coaliția condusă de America și-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puțin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilității mai mari a coaliției democratice, în contrast cu caracterul ierarhic și dogmatic – dar și fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtășirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârșit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat și faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic și tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat și nu a putut concura eficient nici în ce privește creșterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică.

De fapt, puterea militară sovietică – și teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esențială dintre cei doi opozanți. America era pur și simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă și mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare și mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potențialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare și mai puțin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părțile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiție pe termen lung balanța trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii.

De asemenea, rezultatul final a fost puternic influențat de considerente culturale. Coaliția condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice și sociale americane. Cei mai importanți doi aliați ai Americii, de la extremele vestice și estice ale Eurasiei, Germania și Japonia, s-au însănătoșit economic în contextul unei admirații aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulți considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admirație și care merită să fie imitată.

în schimb. Rusia era disprețuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală și încă și mai mult de către aliatul său principal – și din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China.

Pentru locuitorii Europei Centrale, dominația rușilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică și culturală: Europa Occidentală și tradițiile ei religioase creștine. Mai rău, însemna dominația de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural.

Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „țara nesătulă”, erau disprețuitori chiar mai fățiș. Deși inițial ei contestaseră numai pe tăcute pretențiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluția comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei și chiar au început să-și exprime deschis disprețul tradițional față de barbarii cu care se învecinau la nord.

în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populație, care era ne-rusă, a sfârșit prin a respinge dominația Moscovei. Treptata trezire a ne-rușilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii și azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominație imperială străină, de către un popor față de care nu se simțeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspirațiile naționale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conștiință a identității islamice, intensificată de cunoașterea faptului că în alte părți avea loc o decolonizare.

Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei și dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice și sociale. Soarta sa a confirmat observația competentă a unui savant care spunea că

„imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părțile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părți acționează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obține o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbușesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deși uneori deosebit de repede”[1].

PRIMA PUTERE MONDIALĂ

Prăbușirea rivalei sale a adus America într-o situație unică. Ea a devenit, simultan, prima și unica putere cu adevărat mondială. Și totuși supremația mondială a Statelor Unite amintește în multe privințe de imperii mai vechi, fără a ține seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii își bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate și colonii, în care cei aflați în afară erau în general priviți ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca și în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice și tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viață american, din dinamismul absolut și competitivitatea înnăscută ale elitelor politice și sociale americane.

Și imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole și jumătate printr-o susținută expansiune teritorială către nord. Apoi și spre vest și spre sud, ca și prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată și o economie unică și autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă și hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică și economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri și rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare și concentrare a legiunilor romane staționate în diversele state vasale și provincii tributare – în eventualitatea unei amenințări serioase împotriva securității imperiului.

în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfășurate în străinătate numărau nu mai puțin de trei sute de mii de oameni – o forță remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică și armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremitățile stăpânirii sale staționând 296 000 soldați profesioniști în afara hotarelor sale.)

Totuși, puterea imperială a Romei se baza și ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetățean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, și pentru mulți – o aspirație. Acordat, în cele din urmă și celor ce nu erau născuți romani, statutul solemn de cetățean roman era o expresie a superiorității culturale care explică conștiința puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominația Romei, dar îi și făcea pe cei supuși ei să-și dorească asimilarea și includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înțeleasă și recunoscută de către dominați, întărea astfel puterea imperială.

Această putere imperială uriașă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepția amenințării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină și, la hotarul estic, de Imperiul părților, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice și în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-și mențină vitalitatea și unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurență.

Trei cauze majore au dus la prăbușirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărțirea lui într-o jumătate vestică și una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, și în același timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorința de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflația prelungită a subminat și ea capacitatea sistemului de a se susține în absența sacrificiului social pe care cetățenii nu mai erau dispuși să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică și inflația financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar față de barbarii din apropierea granițelor ei.

După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare și izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă și o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică.

Chiar și așa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman și chinez au apărut aproape în același timp, deși niciunul nu avea cunoștință de existența celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma și Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor șapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la granița sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era și mai impresionant prin întindere și organizare. La începutul erei creștine nu mai puțin de 57 de milioane de oameni erau supuși autorității sale. Această cifră uriașă, ea însăși fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocrație centralizată și represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părți din Mongolia și mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca și Roma, Imperiul Dinastiei Han a început și el să fie afectat de frământări interne, iar prăbușirea sa definitivă a fost grăbită prin împărțirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente.

Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare și extindere, urmate de decădere și fărâmițare. De mai multe ori, China a reușit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate și neamenințate din afară de niciun rival organizat. Împărțirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunța, intr-un fel. Reapariția unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, și mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale și tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania și Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi și până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal și în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian și din nou spre est, peste Laos și Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25).

Ca și în cazul Romei, imperiul era o complexă organizație financiară, economică, de învățământ și de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu și a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susținută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărțit în patru zone, care porneau de la Pekin, și delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei și, respectiv, în patru săptămâni. Birocrația centralizată, pregătită din punct de vedere profesional și selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unității imperiului.

Acea unitate era întărită, legitimată și susținută – din nou, ca și în cazul Romei – de o conștiință a superiorității culturale, adânc înrădăcinată și puternic resimțită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie și disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la granițe, și dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat și din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conștiință a superiorității străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârșitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relație de comerț oferind ca daruri, în semn de bunăvoință, unele produse industriale britanice.

„Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunțăm pe Regele Angliei să ia cunoștință de mesajul nostru:

Imperiul Celest, dominând între granițele celor patru mări… nu pune preț pe lucrurile rare și scumpe… și nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile țării voastre…

De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-ați trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplinești dorințele întărindu-ți loialitatea și jurând supunere veșnică1’.

Declinul și prăbușirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, și ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli și apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativității economice și militare a vlăguit voința Chinei și mai apoi a accelerat prăbușirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire și mai intensă din cauza contradicției dintre conștiința lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală și înjositoarele realități politice din China postimperială.

Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorința Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător și autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite și periferice din punct de vedere geografic.

Miezul său etnic, mare și dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reușit, pentru o vreme, să-și impună și să-și mențină dominația asupra unor populații diferite etnic și mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominația unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor.

Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiția de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariția sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanți și bine organizați. Printre învinșii săi erau regatele Poloniei și Ungariei, forțele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate rusești și statul rus, califatul Baghdadului și, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei.

învingându-și rivalii, Genghis-Han și urmașii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experții în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la țărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică și până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârșit egalat în ceea ce privește întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui.

Imperiile roman, chinez și mongol au fost precursorii regionali ai aspiranților la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul

Romei și al Chinei, așa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât și economic, iar ampla răspândire și acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menținea dominația politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (și chiar asimilare) la condițiile locale.

Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită și nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forțelor cu concentrarea acestora în timp util, dominația mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puțini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze și, în orice caz, absența unui sentiment precis și conștient al superiorității sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie.

De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoții lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăției marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale.

Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniți din cauza absenței unei culturi politice dominante – ca și problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârșitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluția încercată – aceea de a împărți imperiul în mai multe părți de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă și mai rapidă și a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă.

După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât și focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime și pentru prima oară în istorie – autentica dominație mondială, astfel că puterea europeană se întindea și se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuși, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese și ea supusă controlului Europei de Vest și era locuită cu precădere...