Amintirea palida a muntilor

Amintirea palida a muntilor de Kazuo Ishiguro

Partea I.

Capitolul 1

Niki, numele pe care i l-am dat în cele din urmă fiicei mele mai mici, nu este o alintare, ci rezultatul unui compromis la care am ajuns împreună cu tatăl ei. Căci, paradoxal, el este cel care și-a dorit să-i dăm un nume japonez, în vreme ce eu – poate din dorința egoistă ca trecutul să nu-mi fâe evocat – insistam ca numele să fie englezesc. In cele din urmă a căzut de acord să rămână Niki, considerând că are o vagă rezonanță orientală.

Niki m-a vizitat pe la începutul acestui an, în aprilie, când zilele mai erau încă reci și cu ploi mărunte. Inițial poate că intenționase să stea mai mult. Nu știu.

Dar casa mea de țară și liniștea din jur i-au indus o stare de neliniște și în scurt timp mi-am dat seama că aștepta cu nerăbdare să se întoarcă la viața ei de la Londra.

Asculta agitată discurile mele cu muzică clasică și răsfoia revistă după revistă. Era căutată cu multă regularitate la telefon.

Atunci traversa cu pași mari covorul, cu silueta ei subțire încorsetată în haine strâmte, având grijă să închidă ușa în urma ei, ca nu cumva să-i ascult convorbirile. După cinci zile a plecat.

Nu a pomenit de Keiko decât în cea de-a doua zi. Era o dimineață cenușie și vântoasă și ne apropiaserăm fotoliile de fereastră, ca să vedem cum cade ploaia peste grădina mea.

— Te așteptai să mă vezi acolo? M-a întrebat ea. La înmormântare, vreau să spun.

— Nu, cred că nu. De fapt nu mi-am imaginat că vei veni.

— M-am necăjit rău când am auzit. Am fost la un pas să vin.

— Nu te-am așteptat.

— Cei din jur nu au știut ce mi s-a întâmplat. Nu am spus nimănui. Probabil aș fî fost stânjenită. Nimeni nu m-ar fi înțeles cu adevărat, nimeni n-ar fi înțeles ce se petrece în mine. In mod normal se presupune că surorile intră în categoria celor apropiați, nu-i așa? Poate să-ți placă sau nu de ele, dar rămân totuși persoane apropiate. Numai că în cazul meu nu s-a întâmplat așa. În momentul acesta nici nu mai știu bine cum arăta.

— Da, a trecut foarte mult de când nu ai mai văzut-o.

— Mi-aduc aminte de ea ca de o persoană care mă chinuia în permanență. Asta mi-aduc eu aminte despre ea. Și totuși vestea m-a întristat.

Poate că nu numai liniștea o alungase pe fiica mea înapoi la Londra. Deși nu am stăruit niciodată prea mult asupra subiectului morții lui Keiko, el nu mi se părea niciodată prea îndepărtat, ci plana asupra noastră ori de câte ori stăteam de vorbă.

Keiko, spre deosebire de Niki, era japoneză sută la sută, iar ziarele s-au grăbit să exploateze acest fapt. Englezilor le place ideea asta a lor cum că rasa noastră are un instinct al sinuciderii, ca și cum alte explicații nici nu ar mai fi necesare. Prin urmare, asta a fost tot ceea ce au scris: că era japoneză și că se spânzurase în camera ei.

În aceeași seară mă uitam pe fereastră la întunericul de afară, când am auzit-o pe Niki spunând în spatele meu:

— La ce te gândești acum, mamă?

Stătea lungită pe canapea, cu o carte ieftină pe genunchi.

— Mă gândeam la o persoană pe care o știam pe vremuri. O femeie pe care am cunoscut-o odinioară.

— Pe care ai cunoscut-o pe când.

Înainte să vii în Anglia?

— Am cunoscut-o când locuiam la Nagasaki, dacă asta vrei să spui.

Continua să mă urmărească, așa că am adăugat:

— Cu mult timp în urmă. Cu mult înainte să-l fî întâlnit pe tatăl tău.

A părut satisfăcută de răspuns și, după ce a făcut un comentariu vag, s-a întors la cartea ei. Niki este un copil plin de afecțiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morții lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani își asumase menirea de a studia cu admirație anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluțiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.

Nu am cine știe ce tragere de inimă să mă opresc acum asupra lui Keiko. Mi-ar aduce prea puțină mângâiere. Vorbesc aici despre ea doar pentru că acelea au fost împrejurările din preajma vizitei lui Niki din aprilie și chiar în timpul vizitei, după atâta amar de vreme, mi-am adus iar aminte de Sachiko. Pe Sachiko nu am cunoscut-o niciodată foarte bine. De fapt prietenia noastră nu a însemnat decât câteva săptămâni dintr-o vară, acum foarte mulți ani.

Ce fusese mai greu trecuse deja. Soldații americani erau prezenți în număr mai mare ca oricând – în Coreea aveau loc lupte – dar la Nagasaki, după ce se întâmplase mai înainte, se instalaseră zile de pace și de liniște. Iar în lumea aceea bătea un vânt de schimbare.

Soțul meu și cu mine locuiam într-un cartier din zona răsăriteană a orașului, unde se ajungea după o scurtă călătorie cu tramvaiul luat din centru. În apropiere curgea un râu și aflasem că înainte de război pe malul lui fusese un sătuc. Dar apoi căzuse bomba și nu mai rămăseseră decât niște ruine carbonizate. Începuse reconstrucția și în scurt timp se înălțaseră patru clădiri din beton, fiecare de vreo patruzeci de apartamente. Din cele patru, blocul nostru se construise ultimul, marcând și încetarea programului de reconstrucție. Între noi și râu se întindea un spațiu viran, pogoane de noroi uscat și de șanțuri. Multă lume se plângea că reprezintă un pericol pentru sănătate. E drept, sistemul de drenaj era infect. În tot cursul anului gropile se umpleau de bălți, iar în lunile de vară țânțarii deveneau de nesuportat. Din când în când își făceau apariția funcționari care făceau măsurători sau își luau notițe, dar lunile începeau din nou să treacă, una după cealaltă, fără să se întâmple nimic.

Locatarii se asemănau cu noi în multe privințe: erau cupluri tinere, cu soți angajați pe posturi bune la firme aflate în plină expansiune. Multe dintre apartamente aparțineau firmelor, care le închiriau amploaiaților pe chirii generoase. Toate apartamentele erau identice: podelele acoperite cu tatami, iar băile și bucătăriile proiectate după tipicul occidental. Deși erau mici și destul de greu de menținut la o temperatură suportabilă în lunile fierbinți, sentimentul general al locatarilor părea să fie unul de mulțumire. Cu toate acestea, îmi amintesc acel inconfundabil aer de provizorat al cartierului, ca și cum am fi așteptat cu toții momentul în care ne vom permite să ne mutăm într-un loc mai de soi.

Doar o casă din lemn supraviețuise atât devastărilor războiului, cât și buldozerelor guvernamentale. O vedeam de la fereastra noastră cum stătea solitară la capătul imensului teren viran, practic pe marginea râului. Era acel gen de casă pe care-l vezi adesea la țară, cu un acoperiș cu țigle coborând până aproape de pământ.

Adesea, în clipele mele de răgaz, o priveam îndelung.

Judecând după interesul pe care-l stârnise sosirea lui Sachiko, nu eram singura care se uita la casa aceea. S-a discutat mult despre cei doi bărbați care au fost văzuți muncind acolo într-o bună zi: or fi sau nu muncitori plătiți de guvern? Mai târziu s-a zvonit că o femeie și fetița ei locuiau acolo și chiar le-am văzut în mai multe rânduri croindu-și drum peste terenul plin de gropi.

Era spre începutul verii – pe atunci eu mă aflam în cea de-a treia sau a patra lună de sarcină – când am urmărit pentru prima oara cu privirea mașina americana mare, albă și veche hurducându-se prin hârtoapele maidanului și luând-o în direcția apei. Se însera, iar soarele care apunea dincolo de casă își trimitea ultimele raze spre caroseria ei.

Pe urmă, într-o după-amiază, am auzit două femei discutând în stația de tramvai despre persoana care se mutase în casa părăsită de lângă râu. Una turuia cum încercase ea să-i vorbească femeii respective de dimineață și cum aceasta i-o retezase cât se poate de scurt. Cealaltă era de acord că necunoscuta părea neprietenoasă – probabil din mândrie. După părerea lor, trebuie să fi avut cel puțin treizeci de ani, deoarece copilul avea pe puțin zece.

Prima spunea că strâina vorbea cu accent de Tokyo și că nu era în nici un caz din Nagasaki. Au discutat o vreme despre „prietenul ei american”, apoi cealaltă și-a amintit brusc cât de neprietenoasă se arătase față de ea în acea dimineață.

Nu am nici o îndoială că printre femeile care mi-erau atunci vecine existau și din cele care suferiseră și aveau amintiri triste și crude. Dar văzându-le zi de zi ocupate până peste cap cu îngrijirea soților și copiilor, îmi venea greu să cred asta – că viețile lor ar adăposti tragediile și coșmarurile războiului. Nu am avut niciodată intenția să par neprietenoasă, dar e la fel de adevărat că nici nu mă străduisem câtuși de puțin să par altfel, în acel moment încă îmi mai doream să fiu lăsată în pace.

Deci am urmărit cu interes conversația celor două despre Sachiko. Mi-aduc foarte bine aminte de după-amiaza aceea din stația de tramvai. Era una din primele zile cu soare după sezonul ploios din iunie, iar petele umede de pe pereții de cărămidă și beton din jur începuseră să se usuce. Ne aflam pe un pod de cale ferată, iar de o parte a șinelor, la poalele dealului, se vedea o îngrămădire de acoperișuri, ca și cum casele acelea nu încetau să se rostogolească pe pantă. Dincolo, ceva mai departe, se aflau blocurile noastre, înălțându-se ca patru stâlpi de beton. Am avut atunci un sentiment de simpatie pentru Sachiko și am simțit că înțeleg ceva din acea distanță față de semeni pe care i-o remarcasem și eu, văzând-o din depărtare.

În vara aceea urma să devenim prietene și, cel puțin pentru o vreme, aveam să mă bucur de încrederea ei. Acum nu mai sunt foarte sigură cum ne-am întâlnit prima oară. Mi-aduc aminte cum într-o după-amiază i-am văzut silueta înaintea mea, pe poteca dintre blocuri. M-am grăbit să o ajung din urmă, dar Sachiko mergea și ea cu pași hotărâți. În momentul respectiv ne știam deja după nume – țin minte că am strigat-o când am reușit să mă apropii.

Sachiko s-a întors și m-a așteptat.

— S-a întâmplat ceva? M-a întrebat ea.

— Sunt bucuroasă că te-am găsit, i-am răspuns eu, aproape gâfâind. Fiica ta se bătea când am ieșit eu din bloc. In spate, lângă șanțuri.

— Se bătea?

— Cu alți doi copii. Unul era băiat. Se băteau destul de rău.

— Înțeleg.

Sachiko a pornit din nou la drum.

Mi-am potrivit pasul cu al ei.

— Nu vreau să te alarmez, am insistat eu, dar se băteau destul de rău. De fapt cred că am văzut o tăietură pe obrazul fiicei tale.

— Înțeleg.

— Se întâmpla în spate, la marginea terenului viran.

— Și crezi că se mai bat și acum? S-a interesat ea, continuând să urce panta.

— Păi, nu. Fiica ta a rupt-o la fugă.

Sachiko m-a măsurat cu privirea, zâmbind.

— Nu ești obișnuită să vezi copii bătându-se?

— Bănuiesc că toți copiii obișnuiesc să se bată. Dar m-am gândit să-ți spun totuși.

Și mai e ceva: nu cred că se ducea spre școală. Ceilalți și-au văzut de treabă, au pornit-o spre școală, în schimb ea a luat-o spre râu.

Sachiko nu mi-a răspuns și a continuat să urce.

— Apropo, am continuat eu, de mai mult timp am vrut să-ți spun asta. Știi, ți-am văzut fiica de mai multe ori în ultima vreme. Mă întreb dacă nu cumva chiulește din când în când.

Poteca se bifurca în vârful dealului.

Sachiko s-a oprit și s-a întors spre mine.

— E foarte drăguț din partea ta că ești atât de grijulie, Etsuko, mi s-a adresat ea. Foarte drăguț. Sunt convinsă că vei fi o mamă minunată.

Până atunci bănuisem – la fel ca și femeile din stația de tramvai – că Sachiko ar avea în jur de treizeci de ani. Însă probabil că silueta ei tinerească era înșelătoare, căci obrajii o trădau. Mă măsura cu un aer ușor amuzat, iar ceva anume din expresia ei m-a făcut să râd de mine însămi.

— Îți sunt recunoscătoare că ți-ai dat silința să mă găsești. Dar, după cum vezi, acum sunt ocupată. Trebuie să mă duc la Nagasaki.

— Înțeleg. Am considerat că ar fi mai nimerit să vin și să-ți spun, asta-i tot.

Câteva clipe a continuat să se uite la mine cu aerul ei amuzat. Apoi a spus:

— Cât de amabilă ești! Acum te rog să mă scuzi. Trebuie să ajung la oraș.

S-a înclinat, apoi s-a îndepărtat pe potecă, urcând în direcția stației de tramvai.

— Numai din cauză că avea o zgârietură pe obraz, am repetat eu, ridicând puțin vocea. Iar râul este destul de primejdios prin unele locuri. Am considerat că e mai bine să vin și să-ți spun.

S-a întors și m-a cercetat încă o dată.

— Dacă nu ai nimic mai important de făcut, Etsuko, ar fi bine dacă ai putea să te îngrijești astăzi de fiica mea. Mă întorc de-abia după-amiază. Sunt sigură că o să te înțelegi minunat cu ea.

— Nu am nimic împotrivă, dacă așa dorești. După părerea mea, fata e prea mică să fie lăsată singură o zi întreagă.

— Ce drăguță ești, a repetat Sachiko și, zâmbind, m-a asigurat din nou: Da, sunt convinsă că vei fi o mamă extraordinară.

După ce m-am despărțit de Sachiko, am coborât poteca și am intrat în cartier.

Curând am ajuns în fața blocului nostru, cu fața spre întinsul teren viran. Nevăzând nici țipenie de om, mă pregăteam să mă duc în casă, când am zărit o mișcare chiar lângă malul râului. Probabil că Mariko stătuse până atunci ghemuită, căci acum deslușeam cât se poate de limpede dincolo de hârtoape silueta ei firavă. La început am avut impulsul să las totul baltă și să mă întorc la gospodăria mea. Dar am pornit în direcția fetei, ocolind cu grijă șanțurile.

Din câte îmi aduc aminte, a fost prima ocazie când am stat de vorbă cu Mariko.

Mai mult ca sigur, purtarea ei din dimineața aceea nu avea nimic așa de neobișnuit, pentru că, în ultimă instanță, pentru copil eu eram o străină și avea tot dreptul să fie suspicioasă. Iar dacă în momentul respectiv am avut un straniu sentiment de neliniște, probabil că nu era vorba decât de o simplă reacție la felul ei de a se purta.

În dimineața aceea, după sezonul ploios, care se terminase cu câteva săptămâni în urmă, râul era încă umflat și curgea repede.

Malul se înclina abrupt înainte de a ajunge la marginea apei, iar noroiul de la capătul pantei, acolo unde se oprise fetița, arăta vizibil mai umed. Mariko purta o rochie simplă de bumbac, lungă până la genunchi, iar părul ei tăiat scurt îi dădea un aer băiețos. Și-a ridicat privirea, fără să zâmbească, spre locul unde stăteam, pe taluzul noroios.

— Bună, i-am zis. Tocmai am vorbit cu mama ta. Trebuie să fii Mariko-san.

Fetița continua să se uite la mine, fără să scoată nici un cuvânt. Ceea ce mi se păruse mai devreme o zgârietură nu era decât o dâră de glod de pe obrazul ei.

— Nu ar trebui să fii la școală?

A rămas tăcută preț de o clipă. Apoi mi-a spus:

— Eu nu merg la școală.

— Dar toți copiii trebuie să meargă la școală. Ție nu-ți place la școală?

— Eu nu merg la școală.

— Dar mama ta nu te-a trimis la o școală de aici?

Mariko nu mi-a răspuns. În schimb s-a îndepărtat cu un pas.

— Ai grijă! Am prevenit-o eu. Să nu cazi în apă. E foarte alunecos.

A continuat să mă fixeze din fundul râpei. Pantofii ei mici zăceau în nămol, alături de ea. Picioarele goale, ca și pantofii, îi erau pline de glod.

— Tocmai am stat de vorbă cu mama ta, i-am spus eu, zâmbindu-i liniștitor.

Ți-a dat voie să o aștepți la mine acasă.

Stau chiar în apropiere, în clădirea de colo. Dacă vii, ai să guști din prăjiturile pe care le-am făcut ieri. Ești de acord, Mariko-san? Și vei putea să-mi povestești despre tine.

Mariko a continuat să mă cerceteze cu atenție. Apoi, fără să-și ia ochii de la mine, s-a aplecat și și-a ridicat pantofii.

La început am interpretat gestul ei ca pe un semn că dorea să mă urmeze. Pe urmă, cum ea continua să se holbeze la mine, mi-am dat seama că-și pregătise pantofii ca s-o rupă la fugă.

— Nu-ți fac nici un rău, i-am zis, râzând nervos. Sunt prietenă cu mama ta.

Din câte mi-aduc aminte, asta a fost tot ceea ce s-a întâmplat între noi în acea dimineață. Nu doream câtuși de puțin să sperii și mai rău copilul și foarte curând m-am răsucit pe călcâie și am pornit înapoi peste terenul viran. E adevărat, reacția fetei mă răscolise întru câtva. In perioada aceea asemenea nimicuri erau în stare să trezească în mine tot soiul de presimțiri în legătură cu nașterea. Mi-am zis totuși că episodul este nesemnificativ și că, în orice caz, voi avea alte prilejuri să mă împrietenesc cu ea chiar în următoarele zile. Dar nu am mai vorbit cu Mariko decât două săptămâni mai târziu, într-o după-amiază.

Nu mai intrasem niciodată în casa lor și am fost destul de surprinsă de invitația lui Sachiko. De fapt simțisem de la bun început că făcea asta cu o intenție precisă și, după cum s-a dovedit, nu mă înșelasem.

Casa era îngrijită, dar mi-aduc aminte că lăsa impresia de sărăcie lucie. Grinzile de lemn care susțineau acoperișul arătau vechi și șubrede, iar peste tot stăruia un iz jilav. Pereții glisanți erau dați în lături, ca să permită soarelui să pătrundă pe verandă. Cu toate acestea locul rămânea umbrit.

Mariko stătea întinsă în colțul cel mai ferit de lumina soarelui. Am distins ceva care se mișca alături de ea, iar când m-am apropiat, am văzut o pisică mare încovrigată pe tatami.

— Bună, Mariko-san, i-am zis. Nu-ți aduci aminte de mine?

A încetat să mai mângâie pisica și și-a ridicat privirile.

— Ne-am întâlnit acum câteva zile, am continuat eu. Nu ți-aduci aminte? Erai pe malul râului.

Fetița nu lăsa să se vadă că m-ar recunoaște. S-a uitat la mine o vreme, apoi a început să mângâie din nou pisica. În spatele meu o auzeam pe Sachiko pregătind ceaiul pe primusul din mijlocul încăperii.

Mă pregăteam să mă apropii de ea, când Mariko a spus deodată:

— O să aibă pui.

— Serios? Vai, ce drăguț!

— Vrei și tu un pisoi?

— Foarte amabil din partea ta, Marikosan. Vom vedea. Dar sunt sigură că se vor găsi pentru toți niște cămine bune.

— De ce nu iei un pisoi? Femeia cealaltă a promis că va lua unul.

— Vom vedea, Mariko-san. Despre care altă doamnă e vorba?

— Cealaltă femeie. Femeia de dincolo de râu. Ea mi-a zis că va lua unul.

— Dar eu nu cred că locuiește cineva acolo, Mariko-san. Dincolo de râu nu există decât pădure.

— Mi-a promis că mă duce la ea acasă.

Locuiește dincolo de râu. Nu m-am dus cu ea.

Am cercetat copilul timp de o secundă.

Apoi mi-a venit în minte un gând și am început să râd.

— Dar e vorba de mine, Mariko-san!

Nu ți-aduci aminte? Te-am invitat la mine acasă când mama ta era plecată în oraș.

Mariko și-a ridicat din nou privirile.

— Nu tu. Cealaltă femeie. Cea de dincolo de râu. A fost aici aseară. Când era mama plecată.

— Aseară? Când mama ta era plecată?

— Mi-a spus că mă duce la ea acasă, dar nu m-am dus cu ea. Pentru că era întuneric. A zis că putem lua felinarul cu noi – și a făcut un gest spre felinarul atârnat pe un perete – dar nu m-am dus cu ea. Pentru că era întuneric.

În spatele meu Sachiko se ridicase în picioare și-și studia fiica. Mariko a rămas tăcută, apoi s-a întors și a început să-și mângâie din nou pisica.

— Hai să ieșim pe verandă, mi-a sugerat Sachiko, punând pe o tavă cele necesare pentru servirea ceaiului. Afară e mai răcoare.

Am făcut așa cum propusese Sachiko, lăsând-o pe Mariko în colțul ei. Deși de pe acea verandă râul rămânea ascuns privirilor, vedeam locul unde pământul cobora brusc, iar glodul, fiind aproape de apă, devenea mai umed. Sachiko s-a așezat pe o pernă și a început să toarne ceaiul.

— Pisicile vagaboande mișună peste tot, a început ea. Eu nu sunt așa de optimistă în ceea ce-i privește pe pisoi.

— Da, sunt foarte multe pisici vagaboande, am întărit eu. Mai mare rușinea.

Dar Mariko și-a găsit pisica tot pe undeva pe aici?

— Nu, am adus-o cu noi. Eu, personal, aș fi preferat să o lăsăm, dar Mariko nici nu a vrut să audă.

— Ați adus-o tocmai de la Tokyo?

— O, nu! Locuim la Nagasaki de aproape un an. De cealaltă parte a orașului.

— O, adevărat? Nu am știut. Și ați stat acolo la. la niște prieteni?

Sachiko s-a oprit din turnat și m-a măsurat, ținând ceainicul cu ambele mâini.

Am citit în privirea ei aceeași undă de amuzament pe care o văzusem și cu câteva zile mai înainte.

— Mi-e teamă că greșești, Etsuko, mi-a spus ea într-un târziu, începând să umple iar ceștile. Stăteam în casa unchiului meu.

— Crede-mă, nu voiam decât.

— Da, sigur că da. Nu avem motiv să ne simțim stânjenite, nu-i așa? Te rog să mă scuzi, Etsuko, nu am vrut să te necăjesc. De fapt doream să-ți cer ceva. Un mic serviciu.

Sachiko începuse să toarne ceai și în ceașca sa, părând să adopte în același timp o atitudine mai serioasă. Apoi a lăsat jos ceainicul și m-a privit, spunând:

— Știi, Etsuko, anumite planuri pe care mi le-am făcut nu au mers așa cum îmi doream. Prin urmare, m-am trezit strâmtorată. Nu am nevoie de mulți bani, mă înțelegi. Doar de o sumă modică.

— Înțeleg foarte bine, i-am răspuns, coborând vocea. Îmi închipui că-ți vine foarte greu. Și-apoi trebuie să ții cont și de Mariko-san.

— Etsuko, pot să-ți cer un serviciu?

— Am ceva pus deoparte, i-am răspuns aproape în șoaptă și m-am înclinat. Aș fi bucuroasă să-ți pot fi de ajutor.

Spre surprinderea mea, Sachiko a izbucnit în râs.

— Ești cât se poate de amabilă. Dar de fapt nu mă gândeam să împrumut bani de la tine. Aveam altceva în minte. Acum câteva zile mi-ai vorbit despre o prietenă de-a ta care are o patiserie.

— Te referi la doamna Fujiwara?

— Spuneai că s-ar putea să aibă nevoie de o vânzătoare. O slujbă cât de neînsemnată mi-ar fi de mare ajutor.

— Bine, am rostit eu, oarecum neîncrezătoare. Pot să mă interesez, dacă dorești.

— Ar fi cât se poate de amabil din partea ta, m-a asigurat ea. Dar nu pari foarte convinsă, Etsuko.

— Nu-i vorba de asta. O voi întreba cu primul prilej. Numai că mă întrebam – și aici mi-am coborât din nou glasul – cine va avea grijă de fiica ta în timpul zilei?

— De Mariko? Poate să dea și ea o mână de ajutor la local. Poate să fie utilă.

— Sunt sigură. Dar, vezi tu, nu știu ce va dori doamna Fujiwara. La urma urmei, în timpul zilei Mariko ar trebui să fie de fapt la școală.

— Etsuko, te asigur că Mariko nu va constitui în nici un caz o problemă. Pe urmă, școlile se închid oricum săptămâna viitoare. Iar eu voi avea grijă ca ea să nu stea în calea nimănui. În privința asta poți să fii absolut liniștită.

M-am înclinat iarăși.

— Am să o întreb cu primul prilej.

— Îți sunt recunoscătoare. De fapt aș vrea să te rog să te întâlnești cu prietena ta în următoarele câteva zile, mi-a mai spus ea, sorbind din ceașcă.

— O să încerc.

— Ești foarte drăguță.

Am rămas tăcute câteva clipe. Ceva mai devreme îmi atrăsese atenția ceainicul lui Sachiko. Mi se păruse un obiect minunat. Era confecționat din porțelan fin, translucid. Ceașca pe care o țineam în mână era din același material delicat.

Cum stăteam și ne beam ceaiul, am fost frapată – și nu pentru prima oară – de contrastul ciudat dintre serviciul de ceai, sărăcia căsuței și terenul gloduros de sub verandă. Când mi-am ridicat privirile, am descoperit că Sachiko mă studiase tot timpul.

— Sunt obișnuită cu porțelanuri de calitate, Etsuko. Vezi tu, eu nu am trăit mereu ca aici, mi-a mărturisit ea, uitându-se în jur. Bineînțeles, nu-mi pasă de lipsa de confort. Dar când e vorba de anumite lucruri, sunt încă foarte pretențioasă.

M-am înclinat, fără să spun nimic.

Sachiko a început să-și studieze și ea ceașca de ceai. A examinat-o mai multă vreme, răsucind-o cu grijă între degete.

Apoi, brusc, a rupt tăcerea:

— Mai exact, am furat acest serviciu de ceai. Cu toate acestea, nu cred că unchiului meu îi va lipsi prea mult.

Am măsurat-o din priviri, oarecum surprinsă. Sachiko a așezat ceașca înaintea ei și a alungat niște muște.

— Ai locuit în casa unchiului tău?

A înclinat încetișor din cap și mi-a răspuns:

— O casă extrem de frumoasă. Cu un iaz în grădină. Cât se poate de diferită de ambianța de aici.

O clipă am aruncat amândouă o privire în jur. Mariko stătea întinsă în colțul ei, exact așa cum o lăsasem, cu spatele întors spre noi. Părea că-i vorbește încet pisicii.

— N-am știut, am început eu după o vreme, că dincolo de râu locuiește cineva.

Sachiko s-a întors și a scrutat copacii de pe malul îndepărtat.

— Nu, nici eu n-am văzut pe nimeni acolo, mi-a confirmat ea.

— Nimeni, în afară de persoana care se ocupă de Mariko. Ea spunea că vine de undeva de acolo.

— Nu am pe nimeni la copil, Etsuko.

Nu cunosc pe nimeni aici.

— Mariko îmi povestea despre o doamnă.

— Te rog să nu-i dai nici o atenție.

— Vrei să spui că inventează totul?

O secundă Sachiko a părut să cumpănească.

— Da, pur și simplu inventează.

— Ei, presupun că mulți copii fac așa ceva.

— Când vei fi mamă, Etsuko, a răspuns ea, zâmbind, va trebui să te obișnuiești cu lucruri din astea.

Apoi conversația s-a îndreptat spre alte subiecte. Erau primele zile ale prieteniei noastre și discutam mai ales despre lucruri mărunte. De-abia câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață, am auzit-o din nou pe Mariko pomenind de o femeie care se apropiase de ea.

Capitolul 2 în zilele acelea, ori de câte ori mă întorceam în districtul Nakagawa, simțeam încă trezindu-se în mine sentimente amestecate, de tristețe și de bucurie. Este o zonă muntoasă și, cum urcam pe străzile abrupte și înguste dintre pâlcurile de case, mă cuprindea de fiecare dată o profundă senzație că pierdusem ceva. Deși nu era vorba de un loc pe care să-l vizitez sub impulsul unei clipe, nu reușeam să stau multă vreme departe de el.

Vizitele la doamna Fujiwara îmi inspirau aceleași sentimente amestecate, deoarece aceasta – o femeie binevoitoare, al cărei păr începuse deja să încărunțească – făcuse parte dintre cele mai apropiate prietene ale mamei mele. Patiseria ei era situată pe o străduță agitată. Clienții puteau să mănânce pe terasa betonată, cu mese și scaune de lemn, sub o copertină.

Avea dever mare cu funcționarii în timpul pauzelor de prânz și, iarăși, când aceștia se îndreptau spre casă, dar în celelalte perioade ale zilei clientela era destul de rară.

Aveam o strângere de inimă în dupăamiaza aceea, pentru că făceam prima vizită la local de când Sachiko începuse să lucreze acolo. Eram îngrijorată din pricina amândurora, mai ales că nu știam cât de mult își dorise doamna Fujiwara o vânzătoare. Era o zi fierbinte și strada mișuna de lume. Am fost bucuroasă că pot intra la umbră.

Doamna Fujiwara s-a arătat încântată de vizită. M-a invitat la o masă și s-a dus să aducă niște ceai. În după-amiaza aceea avea puțini clienți – poate chiar deloc, nu-mi mai aduc aminte – iar Sachiko nu se vedea nicăieri. La întoarcerea doamnei Fujiwara, am întrebat-o:

— Cum se descurcă prietena mea? Face față cum se cuvine?

— Prietena ta? A zis ea, aruncând o privire peste umăr spre intrarea în bucătărie. Curăța creveți. Cred că o să apară curând.

Apoi, ca și cum s-ar fi răzgândit, s-a ridicat și s-a apropiat câțiva pași de ușa bucătăriei.

— Sachiko-san! A strigat ea. A venit Etsuko.

Am auzit o voce răspunzând dinăuntru.

Așezându-se din nou, doamna Fujiwara s-a aplecat, a întins o mână și m-a atins pe pântece.

— A început să se vadă. De acum trebuie să ai multă grijă.

— Oricum, nu fac mare lucru, am asigurat-o eu. Duc o viață foarte comodă.

— Foarte bine. Mi-aduc aminte de prima mea naștere. A fost un cutremur din cele mari. Pe-atunci îl purtam în pântece pe Kazuo. Cu toate astea, a ieșit perfect sănătos. Încearcă să nu-ți faci prea multe griji, Etsuko.

— Mă străduiesc.

Am aruncat o privire în direcția bucătăriei.

— Se descurcă bine aici prietena mea?

Doamna Fujiwara mi-a urmărit privirea. Apoi s-a întors către mine și mi-a zis:

— Așa nădăjduiesc. Sunteți prietene bune, nu?

— Da. Nu mi-am găsit prea multe prietene acolo unde locuiesc. Sunt foarte bucuroasă că am întâlnit-o pe Sachiko.

— Da, a fost un noroc. Etsuko, astăzi arăți destul de obosită, a murmurat ea după ce m-a cercetat cu atenție mai multe secunde.

— Cred că sunt obosită cu adevărat, am râs eu. Așa e și normal, presupun.

— Da, sigur că da. Vreau să zic că arăți puțin. Nefericită, a insistat doamna Fujiwara, continuând să mă scruteze.

— Nefericită? Nu mă simt deloc nefericită. Sunt doar puțin obosită, dar, altfel, nu am fost așa de fericită de când mă știu.

— Asta-i foarte bine. Acum trebuie să te gândești la lucruri frumoase. La copilul tău. Și la viitor.

— Da, așa voi face. Gândul la copil mă înveselește mereu.

— Bine.

A dat din cap aprobator, continuând să mă privească.

— Starea de spirit este lucrul cel mai important. Oricâtă grijă are o mamă de latura fizică, e neapărată nevoie de o stare de spirit pozitivă ca să poată crește un copil.

— Ei, de-abia aștept și eu să am prilejul! Am răspuns, râzând.

Un zgomot mi-a atras atenția spre bucătărie, dar Sachiko încă nu se vedea.

— În fiecare săptămână întâlnesc o tânără, a continuat doamna Fujiwara. Cred că e însărcinată în luna a șasea sau a șaptea. O văd de fiecare dată când merg la cimitir. Nu am vorbit niciodată cu ea, dar arată nemaipomenit de tristă cum stă acolo împreună cu soțul ei. E o adevărată rușine ca o fată însărcinată și soțul ei să-și petreacă duminicile gândindu-se la cei morți! Înțeleg că vor să-și exprime durerea și totuși consider că este o rușine.

Ar face mai bine să se gândească la viitor.

— Probabil îi vine greu să uite.

— Cred că ai dreptate. Mi-e milă de ea. Dar ar trebui să privească înainte. Nu așa aduci un copil pe lume – mergând la cimitir în fiecare săptămână.

— Poate că nu.

— Cimitirele nu sunt locuri potrivite pentru oamenii tineri. Kazuo vine uneori cu mine, dar eu nu insist niciodată. Asosit și pentru el vremea să nu se mai uite înapoi.

— Ce mai face Kazuo? Am întrebat. Se descurcă bine cu slujba lui?

— Foarte bine. Așteaptă să fie avansat luna viitoare. Dar ar trebui să acorde atenție și altor lucruri. Nu va fi veșnic tânăr.

Chiar în clipa aceea privirile mi-au fost atrase de o siluetă micuță ce stătea afară, în soare, printre trecătorii grăbiți.

— Ia te uită, aia nu-i Mariko? Am exclamat eu.

Doamna Fujiwara s-a răsucit în scaun.

— Mariko-san! A strigat ea. Unde-ai fost?

Mariko a mai rămas o clipă în stradă.

Apoi a pășit în umbra terasei, a trecut încet pe lângă noi și s-a așezat la o masă goală din apropiere.

Doamna Fujiwara a urmărit-o, apoi mi-a aruncat o privire neliniștită. A părut gata să spună ceva, dar pe urmă s-a ridicat și s-a apropiat de fetiță. Cu toate că și-a coborât mult vocea, am reușit totuși să aud.

— Unde-ai fost, Mariko-san? Nu trebuie să mai dispari așa. Mama ta este foarte supărată pe tine.

Mariko își studia degetele, fără să-și ridice ochii la doamna Fujiwara.

— Și, Mariko-san, te rog să nu mai vorbești niciodată așa cu clienții! Nu știi că e foarte necivilizat? Mama ta este foarte supărată pe tine.

Mariko își cerceta în continuare mâinile, în spatele ei, Sachiko și-a făcut apariția în cadrul ușii de la bucătărie. Mi-aduc aminte că, văzând-o pe Sachiko în dimineața respectivă, am fost iarăși frapată de impresia că era cu adevărat mai bătrână decât crezusem la început. Cu părul ei lung ascuns de o basma, ridurile din jurul ochilor și al gurii păreau, nu știu de ce, și mai pronunțate.

— Lat-o și pe maică-ta, a spus doamna Fujiwara. Presupun că este mânioasă foc pe tine.

Fetița a rămas așezată pe scaun, cu spatele la maică-sa. Sachiko i-a aruncat o privire rapidă, apoi s-a întors spre mine cu un zâmbet larg.

— Ce mai faci, Etsuko? M-a întâmpinat ea cu o plecăciune elegantă. Ce surpriză plăcută să te vedem aici!

La celălalt capăt al terasei două femei în haine de birou se așezaseră la o masă.

Doamna Fujiwara a făcut un semn în direcția lor, apoi i s-a adresat din nou lui Mariko.

— De ce nu te duci puțin în bucătărie?

I-a șoptit ea. Mama ta o să-ți arate ce ai de făcut. E foarte ușor. Sunt sigură că o fetiță deșteaptă ca tine se va descurca.

Mariko nu a dat nici un semn că ar fl auzit. Doamna Fujiwara și-a ridicat privirile spre Sachiko și, pentru o secundă, am avut impresia că între ele există o răceală.

Apoi doamna Fujiwara s-a îndreptat spre clientele ei. Părea să le cunoască, pentru că, în timp ce traversa terasa, le-a adresat un salut familiar.

Sachiko s-a apropiat și s-a așezat pe marginea mesei mele.

— E foarte caid în bucătărie, mi-a mărturisit ea.

— Cum te descurci aici?

— Cum mă descurc? Ei bine, Etsuko, cert este că munca într-o patiserie mi se pare o experiență amuzantă. Trebuie să-ți spun că nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să curăț mesele într-un asemenea loc. Cu toate astea, a râs ea grăbit, mi se pare foarte amuzant.

— Înțeleg. Și Mariko. Ea se acomodează?

— O, Mariko n-o duce rău! Mi-a răspuns Sachiko. Bineînțeles, uneori este destul de agitată. Dar nici n-ai cum să te aștepți la altceva în condițiile astea. Eregretabil, Etsuko, dar, știi, fiica mea nu pare să aibă simțul umorului, așa ca mine.

Ei nu i se pare la fel de amuzant aici.

Sachiko a zâmbit și s-a uitat iarăși în direcția lui Mariko. Apoi s-a ridicat, s-a dus la ea și a întrebat-o calmă:

— E adevărat ce mi-a spus doamna Fujiwara despre tine?

Fetița n-a scos nici un cuvânt.

— Mi-a spus că te-ai purtat din nou necivilizat cu clienții. E adevărat?

Mariko nu i-a răspuns nici de data asta.

— E adevărat? Mariko, te rog să răspunzi când ți se vorbește!

— Femeia a apărut iarăși, a murmurat Mariko. Aseară. Cât erai plecată.

Sachiko și-a măsurat fiica preț de câteva secunde. Apoi i-a zis:

— Cred că acum ai face bine să intri.

Haide, o să-ți arăt ce ai de făcut.

— A venit din nou aseară. A zis că o să mă ia la ea acasă.

— Haide, Mariko, intră în bucătărie și așteaptă-mă acolo!

— O să-mi arate unde locuiește ea.

— Mariko, du-te înăuntru!

De cealaltă parte a terasei doamna Fujiwara și cele două femei râdeau în hohote. Mariko își cerceta în continuare palmele. Sachiko i-a întors spatele și a revenit la masa mea.

— Te rog să mă scuzi un moment, Etsuko, dar am lăsat ceva pe foc. Mă întorc imediat.

Apoi, coborând vocea, a adăugat:

— Nici nu te poți aștepta ca un asemenea loc să-i stârnească entuziasmul, nu?

A zâmbit și a pornit spre bucătărie. În ușă s-a întors iarăși spre fiica ei:

— Haide, Mariko, vino înăuntru.

Mariko nu s-a clintit. Sachiko a ridicat din umeri și a dispărut în bucătărie.

Cam în aceeași perioadă, la începutul verii, ne-a vizitat Ogata-san pentru prima oară de când se mutase din Nagasaki, adică de pe la începutul anului. El era tatăl soțului meu și ar putea să pară ciudat că în mintea mea el a rămas mereu Ogata-san, chiar și atunci când acesta a devenit și propriul meu nume. Dar îl cunoșteam drept Ogata-san de atâta vreme – chiar cu mult înainte să-l fi cunoscut pe Jiro – și nu m-am putut obișnui să-i spun „tată”.

Ogata-san și soțul meu nu prea semănau. Când mă gândesc acum la Jiro, văd un bărbat scund și îndesat, cu o expresie încruntată. Soțul meu era întotdeauna pretențios în ceea ce privește înfățișarea lui și chiar și acasă purta de obicei cămașă și cravată. II văd acum așa cum l-am văzut în atâtea rânduri: în salonul nostru, așezat pe tatami și aplecat asupra micului dejun sau a cinei. Mi-amintesc că avea aceeași tendință să se aplece înainte ca și boxerii, indiferent că stătea în picioare sau mergea. Dimpotrivă, tatăl lui ținea întotdeauna umerii bine trași spre spate și avea un stil relaxat și generos. În vara aceea, când a venit să ne viziteze, Ogata-san se bucura încă de o sănătate perfectă, etalând fizicul solid și energia unui bărbat cu mult mai tânăr.

Mi-aduc aminte de dimineața când a pomenit pentru prima oară de Shigeo Matsuda. Se afla la noi de mai multe zile și, din câte se părea, considera că mica noastră încăpere pătrată era suficient de confortabilă pentru un sejur prelungit.

Era o dimineață strălucitoare și tocmai ne terminam tustrei masa, înainte ca Jiro să plece la birou.

— Întrunirea aceea a absolvenților școlii tale are loc diseară, nu? I s-a adresat el lui Jiro.

— Nu, mâine seară.

— Te întâlnești cu Shigeo Matsuda?

— Cu Shigeo? Nu, mă îndoiesc. De obicei nu participă la asemenea evenimente, îmi pare rău că trebuie să plec și să te las, tată. Aș prefera să nu mă arăt acolo, dar asta ar putea să fie considerată o ofensă.

— Nu-ți face griji. Etsuko-san se va îngriji de mine cât se poate de bine. Iar aceste evenimente sunt importante.

— Mi-aș lua niște zile libere, dar exact acum suntem foarte ocupați. După cum spuneam, comanda asta a apărut la birou exact în ziua când ai sosit tu. O adevărată pacoste.

— Câtuși de puțin, i-a răspuns taică-său. Înțeleg foarte bine. A trecut foarte puțin timp de când alergam și eu la muncă. Nu sunt chiar așa de bătrân, știi?

— Nu, sigur că nu.

Am continuat să mâncăm în tăcere.

Apoi Ogata-san a zis:

— Prin urmare, nu crezi că o să te întâlnești cu Shigeo Matsuda. Dar te vezi cu el din când în când?

— Nu foarte des. De când am crescut, ne-am văzut fiecare de ale noastre.

— Da, așa se întâmplă. Fiecare copil își alege drumul său propriu și îi vine din ce în ce mai greu să țină legătura cu ceilalți. De aceea și sunt așa de importante reuniunile astea. Nu trebuie să ne grăbim așa de tare să ne uităm vechile prietenii.

Și, din când în când, nu-i rău să arunci o privire în trecut. Te ajută să vezi lucrurile în lumina lor reală. Da, consider că trebuie neapărat să participi mâine la întrunire.

— Poate că tata se va mai afla la noi și duminică, a spus soțul meu. Sper că vom ieși undeva împreună.

— Da, putem face asta. Mi se pare o idee splendidă. Dar dacă trebuie să muncești, renunțăm, nici o problemă.

— Nu, cred că duminică pot să-mi iau liber. Îmi pare rău că sunt atât de ocupat în perioada asta.

— I-ați invitat mâine și pe unii dintre foștii voștri profesori? S-a interesat Ogata-san.

— Din câte știu eu, nu.

— E păcat că profesorii nu sunt chemați mai des cu asemenea prilejuri. Pe mine mă invitau uneori. Iar când eram mai tânăr, noi aveam întotdeauna grijă să ne chemăm profesorii. După părerea mea, așa se cuvine. Pentru profesor este o ocazie să vadă roadele muncii sale, iar pentru elevi să-și exprime recunoștința față de dânsul. Sunt de părere că s-ar cuveni să fie de față și profesorii.

— Da, poate că așa e corect.

— Bărbații din zilele noastre uită atât de ușor cui își datorează educația.

— Da, ai foarte multă dreptate.

Soțul meu a terminat de mâncat și și-a lăsat jos bețigașele. I-am turnat niște ceai.

— Mai deunăzi mi s-a întâmplat o ciudățenie, a spus Ogata-san. Privind retrospectiv, mi se pare chiar amuzant. Mă aflam la biblioteca din Nagasaki și am dat peste o revistă. O revistă a profesorilor. Nu auzisem de existența ei. Pe vremea mea nu era așa ceva. Citind-o, ai sentimentul că în zilele noastre toți profesorii din Japonia sunt comuniști.

— Din câte se pare, comunismul câștigă teren în întreaga țară, a spus soțul meu.

— Prietenul tău Shigeo Matsuda scria și el în gazetă. Imaginează-ți ce surprins am fost când mi-am descoperit numele menționat în articolul lui. După părerea mea, nimic nu mă îndreptățește să fiu vrednic de atâta atenție.

— Sunt sigură că foarte mulți din Nagasaki își aduc aminte de tata, am intervenit eu.

— Mi s-a părut un fapt cu totul ieșit din comun. Vorbea despre doctorul Endo, despre mine și despre ieșirea noastră la pensie. Dacă l-am înțeles bine, dorea să spună că breasla profesorilor ar trebui să fie bucuroasă că a scăpat de noi. De fapt a mers până acolo încât a sugerat că ar fi fost mai bine să fim demiși la sfârșitul războiului. Cu totul ieșit din comun.

— Ești sigur că este același Shigeo Matsuda? A întrebat Jiro.

— Este același. De la Liceul Kuriyama.

Cu totul ieșit din comun. Mi-aduc aminte când venea la noi acasă, să se joace cu tine. Maică-ta îl răsfăța. Am întrebat-o pe bibliotecară dacă pot cumpăra un exemplar, iar ea mi-a promis că va comanda un număr, special pentru mine. Am să ți-l arăt și ție.

— Mi se pare un gest complet lipsit de loialitate, am intervenit eu.

— Am fost extraordinar de surprins, a spus Ogata-san, întorcându-se spre mine.

Și chiar eu am fost cel care l-a prezentat directorului de la Kuriyama.

Jiro și-a băut ceaiul și apoi s-a șters la gură cu șervetul.

— Este cu totul regretabil. După cum spuneam, nu l-am văzut de mult pe Shigeo.

Îmi pare rău, tată, dar acum trebuie să plec, altfel întârzii.

— Ei, sigur că da. Spor la lucru.

Jiro s-a oprit în antreu ca să-și încalțe pantofii.

— Cineva ajuns la nivelul dumitale, tată, trebuie să se aștepte și la puțină critică, i-am zis eu. Mi se pare un lucru normal.

— Desigur, a acceptat el, izbucnind în râs. Nu, Etsuko, nu are rost să-ți faci o problemă din asta. Nici pe mine nu m-a preocupat. Mi-a venit în minte numai din cauză că Jiro urmează să participe la reuniunea lor. Mă întreb dacă Endo o fi citit articolul.

— Îți urez o zi bună, tată. Voi încerca să mă întorc ceva mai devreme dacă voi putea.

— Prostii! Nu are rost să te agiți.

Munca ta este mai importantă.

Ceva mai târziu în acea dimineață Ogata-san a ieșit de la el din cameră îmbrăcat în haină și cu cravată.

— Ieși în oraș, tată?

— M-am gândit să-i fac o vizită doctorului Endo.

— Doctorului Endo?

— Da, m-am gândit să văd cum o mai duce.

— Dar nu vei pleca înainte să mâncăm de prânz, nu?

— M-am gândit să plec cât mai devreme, a zis el, uitându-se la ceas. Endo locuiește acum la mică distanță de Nagasaki. Trebuie să iau un tren.

— Bine, atunci hai să-ți pregătesc niște sandvișuri. Nu durează mai mult de un minut.

— Vai, îți mulțumesc, Etsuko! În acest caz o să aștept puțin. De fapt chiar speram că îmi vei propune să-mi pregătești niște sandvișuri.

— Și de ce nu mi-ai spus? L-am dojenit eu, ridicându-mă. Nu vei obține întotdeauna ceea ce-ți dorești făcând asemenea aluzii, tată.

— Dar am știut sigur că ai să mă înțelegi perfect, Etsuko. Am încredere în tine.

M-am dus în bucătărie, m-am încălțat cu niște sandale și am coborât pe podeaua acoperită cu plăci de gresie. Peste doar câteva minute peretele glisant a alunecat într-o parte și a apărut Ogata-san. S-a așezat în prag și s-a uitat la mine cum făceam treabă.

— Ce îmi pregătești acolo?

— Mai nimic. Niște resturi de aseară.

Dacă aș fî știut din vreme că pleci, aveai parte de ceva mai ales.

— Cu toate astea, sunt sigur că vei reuși să prepari ceva foarte gustos. Ce faci cu oul acela? Ăsta nu a rămas de aseară, așa-i?

— Adaug și o omletă. Ești nemaipomenit de norocos, tată! M-ai prins într-o dispoziție generoasă.

— O omletă. Trebuie să mă înveți și pe mine cum se prepară. E greu?

— Extrem de greu. În acest stadiu n-ai nici o șansă să înveți.

— Dar doresc cu tot dinadinsul să învăț.

Și ce vrei să spui cu „în acest stadiu”?

Sunt încă suficient de tânăr ca să mai învăț multe lucruri.

— Chiar intenționezi să devii un bun bucătar, tată?

— Nu-i nimic de râs. Odată cu trecerea anilor, am învățat să apreciez gătitul. Este o adevărată artă, sunt convins. La fel de nobilă ca pictura sau poezia. Nu se bucură de aceeași apreciere numai din motiv că produsul ei dispare atât de repede.

— Insistă cu pictura, tată! Iți iese mult mai bine.

— Pictura, a oftat el. Nu-mi mai dă aceleași satisfacții ca pe vremuri. Nu, cred că trebuie să pregătesc omleta la fel de bine ca tine, Etsuko. Trebuie să-mi arăți neapărat înainte să mă întorc la Fukuoka.

— N-ai mai fi de părere că reprezintă chiar o asemenea artă după ce vei deprinde cum se face. Mă gândesc că femeile ar trebui să țină toate astea în secret.

A râs încet, ca pentru sine, apoi a continuat să mă urmărească liniște.

— Ce speri să fie, Etsuko? A întrebat el într-un târziu. Băiat sau fată?

— Mi-e absolut indiferent. Dacă e băiat, îi vom putea pune numele tău.

— Serios? Asta-i o promisiune?

— Dacă mă gândesc mai bine, nu știu.

Uitasem numele tău mic, tată. Seiji. Un nume cât se poate de urât.

— Din cauză că mă consideri pe mine urât, Etsuko. Mi-amintesc că o clasă de-a mea a decis că semăn cu un hipopotam.

Dar nu trebuie să te lași amăgită de asemenea capcane exterioare.

— E-adevărat. Ei, va trebui să vedem și care e părerea lui Jiro.

— Da.

— Dar ar fi o bucurie ca fiul meu să primească numele tău, tată.

— Aș fi foarte fericit, a zâmbit el, făcând o mică plecăciune, însă știu cât este de enervant când rudele insistă ca un copil să le moștenească numele. Mi-aduc aminte de momentul când nevastă-mea și cu mine discutam cum să-l numim pe Jiro.

Eu doream să-i dau numele unui unchi de-al meu, dar ea nu era de acord cu obiceiul ăsta de a boteza odraslele după rude.

Desigur, până la urmă a fost cum a vrut ea.

Keiko se lăsa cu greu urnită dintr-ale ei.

— Keiko mi se pare un nume frumos.

Dacă e fată, poate că-i vom spune Keiko.

— Nu trebuie să te grăbești cu asemenea promisiuni. Un bătrân domn va fî cât se poate de dezamăgit dacă nu le vei respecta.

— Îmi pare rău. Pur și simplu gândeam cu voce tare.

— Și-apoi, Etsuko, sunt sigur că mai există și alte persoane după care ai prefera să-ți numești copiii. Persoane de care ai fost mai apropiată.

— Poate că ai dreptate. Dar dacă este băiat, aș vrea să-ți poarte numele. Odinioară ai fost pentru mine ca un tată.

— Și acum nu mai sunt?

— Sigur că da. Dar acum este altceva.

— Jiro este un soț bun, sper.

— Desigur. Sunt cât se poate de fericită.

— Iar copilul te va face și mai fericită.

— Da. Nici n-ar fi putut să apară într-un moment mai potrivit. Acum ne-am aranjat foarte bine aici, iar munca lui Jiro merge minunat. E momentul ideal să se întâmple și asta.

— Deci ești fericită?

— Da, foarte fericită.

— Bine. Și eu sunt fericit pentru fericirea voastră.

— Uite, totul e gata.

I-am întins cutia lăcuită cu gustarea.

— A, da, resturile, a comentat el cu o plecăciune actoricească, ridicând puțin capacul cutiei. Dar arată încântător.

Când m-am întors în salon, Ogata-san își punea pantofii în antreu.

— Spune-mi, Etsuko, m-a întrebat el fără să-și ridice privirile de la șireturi, l-ai cunoscut pe acest Shigeo Matsuda?

— L-am văzut o dată sau de două ori.

Obișnuia să vină în vizită la noi după ce ne-am căsătorit.

— Dar el și Jiro nu mai sunt foarte apropiați?

— Nu. Ne trimitem cărți poștale cu salutări, dar cam atât.

— Îi voi propune lui Jiro să-i scrie prietenului său. Shigeo trebuie să-și ceară scuze. Altfel mă voi vedea silit să insist ca Jiro să nu mai aibă de-a face cu tânărul acela.

— Înțeleg.

— M-am gândit să-i vorbesc despre asta mai devreme, la micul dejun. Dar apoi mi-am dat seama că asemenea discuții trebuie lăsate pentru seara.

— Cred că ai dreptate.

Înainte să plece, Ogata-san mi-a mulțumit încă o dată pentru gustare.

După cum s-a dovedit, nu a pus subiectul pe tapet în seara respectivă. Când s-au întors, amândoi arătau obosiți și și-au petrecut mai toată vremea citind ziarele și discutând foarte puțin. Iar Ogata-san a adus vorba de doctorul Endo o singură dată. Asta s-a întâmplat în timpul cinei, câjid a spus simplu:

— Endo arăta bine. Dar îi lipsește munca. Dacă stai să te gândești, a trăit doar pentru asta.

În pat, înainte de a adormi, i-am zis lui Jiro:

— Sper că tata este mulțumit de felul în care l-am primit.

— La ce altceva s-ar putea aștepta?

Mi-a răspuns soțul meu. Dacă îți faci atâtea griji, de ce nu ieși cu el undeva?

— Vei lucra și sâmbătă după-amiază?

— Cum mi-aș putea permite să nu lucrez? Și așa am rămas în urmă. S-a întâmplat să aleagă să mă viziteze în momentul cel mai dificil. Pur și simplu nu am ce face.

— Totuși duminică putem ieși, nu-i așa?

Am sentimentul că atunci nu am primit nici un răspuns, deși am rămas cu ochii ațintiți în întuneric, așteptând. Jiro era mai mereu foarte obosit după o zi de muncă și nu avea chef de conversație.

În orice caz, se pare că-mi făceam griji zadarnic pentru Ogata-san, deoarece vizita lui din vara aceea s-a dovedit una dintre cele mai îndelungate. Îmi amintesc că se mai afla încă la noi atunci, seara, când Sachiko a bătut la ușa apartamentului.

Purta o rochie pe care nu i-o mai văzusem până atunci, iar în jurul umerilor avea înfășurat un șal. Fața îi fusese machiată cu grijă, dar o șuviță subțire de păr se desprinsese și-i atârna peste obraz.

— Te rog să mă ierți că te deranjez, Etsuko, mi-a spus ea, zâmbind. Voiam să știu dacă nu cumva, accidental, Mariko e aici.

— Mariko? Cum așa? Nu.

— Ei, n-are importanță. Ai văzut-o cumva?

— Mă tem că nu. Ai pierdut-o?

— Nu are nici un rost să te neliniștești, mi-a zis ea râzând. Nu era în casă când m-am întors eu, asta-i tot. Sunt sigură că o s-o găsesc repede.

Discutam în fața intrării și mi-am dat seama că Jiro și Ogata-san ne priveau.

Am prezentat-o pe Sachiko și au făcut cu toții plecăciuni.

— Asta-i îngrijorător, a spus Ogata-san.

Poate că ar fî mai bine să sunăm imediat la poliție.

— Nu-i nevoie de așa ceva, l-a asigurat Sachiko. Sunt sigură că o s-o găsesc.

— Dar poate că e mai sigur să dai totuși și un telefon.

— Nu cred, a refuzat Sachiko cu o vagă nuanță de iritare în glas. Nu e nevoie.

Sunt sigură că o s-o găsesc.

— Am să te ajut și eu să o cauți, i-am zis, începând să-mi îmbrac haina.

Soțul meu mi-a aruncat o privire dezaprobatoare. A fost la un pas să vorbească, dar apoi s-a oprit. In cele din urmă a spus totuși:

— Acum e aproape întuneric.

— Etsuko, chiar nu e nevoie să facem atâta caz! M-a asigurat Sachiko. Dar dacă ai putea veni cu mine un minut, ți-aș fi cât se poate de recunoscătoare.

— Ai grijă, Etsuko! A intervenit Ogatasan. Și telefonați la poliție dacă nu găsiți repede copilul!

Am coborât pe scări. Afară mai era cald, iar dincolo de terenul viran soarele coborâse foarte mult, proiectând un fascicul de raze peste șanțurile noroioase.

— Te-ai uitat în jurul cartierului? Am întrebat-o eu.

— Nu, nu încă.

— Atunci hai să căutăm, am îndemnat-o, pornind iute la drum. Mariko are prieteni la care să poată merge în vizită?

— Nu cred. Vorbesc serios, Etsuko, mi-a spus Sachiko, râzând și punându-și o mână pe brațul meu. Nu ai de ce să fii atât de alarmată. Nu avea ce să i se întâmple. De fapt, Etsuko, am trecut pe la tine ca să-ți dau o veste. Știi, până la urmă s-au lămurit în sfârșit toate. Peste câteva zile plecăm în America.

— În America?

Poate pentru că Sachiko își pusese mâna pe brațul meu, poate din cauza surprizei, dar m-am oprit în loc.

— Da, în America. Nu mă îndoiesc că ai auzit de America.

Părea încântată de mirarea mea. Cartierul nostru era o întindere de pavaj din beton, întrerupt când și când de copaci tineri și subțiri, plantați odată cu blocurile.

Deasupra apăruseră lumini la aproape toate ferestrele.

— Nu vrei să mă mai întrebi și altceva? Nu vrei să mă întrebi de ce plec?

Și cu cine plec?

— Sunt foarte bucuroasă – dacă asta ți-ai dorit. Dar cred că e mai bine să o găsim întâi pe Mariko.

— Etsuko, trebuie să înțelegi! Nu-mi este rușine de nimic! Nu vreau să ascund nimic de nimeni! Te rog să mă întrebi orice vrei tu! Nu mi-este rușine.

— Eu mă gândeam că mai bine o găsim întâi pe fiica ta. De vorbă putem sta și mai târziu.

— Foarte bine, Etsuko, a chicotit ea.

Haide să o găsim pe Mariko mai întâi.

Am cercetat locurile de joacă și am dat ocol fiecărui bloc. Nu peste mult timp ne-am trezit înapoi, în locul de unde porniserăm.

Atunci am văzut două femei care stăteau de vorbă lângă intrarea principală a unei clădiri.

— Poate că doamnele de acolo ne pot ajuta, am sugerat eu.

Sachiko nu s-a clintit din loc. A aruncat o privire în direcția lor, apoi mi-a răspuns:

— Mă îndoiesc.

— Dar poate că au văzut-o. Poate că au văzut-o pe fiica ta.

Sachiko le măsura în continuare pe cele două femei. Apoi a râs scurt și a ridicat din umeri.

— Foarte bine, a consimțit ea. Hai să le oferim un subiect de bârfă. Nu-mi pasă.

Ne-am apropiat de ele și Sachiko le-a întrebat politicoasă și calmă ceea ce o interesa. Au schimbat priviri îngrijorate, dar niciuna dintre ele nu o văzuse pe micuță. Sachiko le-a asigurat că nu au nici un motiv de panică și ne-am îndepărtat.

— Sunt convinsă că asta le-a făcut fericite, mi-a mărturisit ea. Acum au ceva de forfecat.

— Părerea mea este că nu aveau nici un gând rău. Amândouă arătau sincer îngrijorate.

— Ești foarte drăguță, Etsuko, dar nu e cazul să mă convingi pe mine de asemenea lucruri. Vezi, nu m-a interesat niciodată ce cred oamenii de acest fel, iar acum nici atâta.

Ne-am oprit. Am aruncat o privire în jur, apoi spre ferestrele apartamentelor.

— Unde ar mai putea fi?

— Vezi tu, Etsuko, mie nu mi-e rușine de nimic. Nu vreau să ascund nimic de tine.

Sau de femeile acelea, dacă-i vorba pe-așa.

— Cred că ar trebui să cercetăm pe lângă râu.

— Pe lângă râu? A, pe acolo m-am uitat și eu!

— Dar pe malul celălalt? Poate că a traversat de cealaltă parte.

— Mă îndoiesc, Etsuko. De fapt, dacă o cunosc cât de cât pe flică-mea, chiar în acest moment se află la noi în casă – probabil foarte mulțumită că a reușit să ne dea atâta bătaie de cap.

— Bine, hai să mergem să vedem.

Când ne-am întors la marginea terenului viran, soarele dispărea dincolo de râu, conturând siluetele sălciilor de-a lungul malului.

— Nu-i nevoie să vii cu mine, mi-a zis Sachiko. O găsesc eu imediat.

— Ba nu, vin și eu cu tine!

— Prea bine. Haide atunci.

Am pornit spre casă. Îmi venea destul de greu să mă deplasez prin hârtoape cu sandalele pe care le purtam.

— Cât timp ai lipsit? Am întrebat-o.

Sachiko se afla cu un pas sau doi înaintea mea. La început nu mi-a răspuns, iar eu mi-am închipuit că nu mă auzise.

— Cât timp ai lipsit? Am repetat.

— O, nu multă vreme!

— Cât timp? O jumătate de oră? Mai mult?

— Trei sau patru ore, cred.

— Înțeleg.

Ne-am continuat drumul, traversând pământul noroios și străduindu-ne să ocolim băltoacele.

— Poate că ar fi bine să aruncăm o privire și dincolo, pentru orice eventualitate, am zis eu când ne-am apropiat de casă.

— In pădure? Fiica mea nu s-ar duce acolo. Hai să căutăm în casă. Nu e cazul să fii atât de îngrijorată, Etsuko.

A râs din nou, dar oarecum nesigură pe ea. Neavând electricitate, casa era cufundată în întuneric. Am așteptat la ușă, în vreme ce Sachiko a pășit pe tatami.

A strigat-o pe fiica ei și a tras pereții glisanți care despărțeau cele două camere mai mici de lângă cea principală. Eu am stat și am ascultat cum se mișca încolo și încoace în întuneric. Apoi s-a întors la intrare.

— Poate că ai dreptate, a recunoscut ea. Am face bine să ne uităm și pe celălalt mal.

De-a lungul apei aerul era plin de insecte. Mergeam în tăcere în direcția podețului de lemn din aval. Dincolo de el, pe malul opus, se întindea pădurea despre care vorbise Sachiko mai devreme.

Tocmai traversam podețul când Sachiko s-a întors spre mine și mi-a zis repede:

— Până la urmă am intrat într-un bar.

Aveam de gând să mergem la cinematograf, la un film cu Gary Cooper, dar coada era prea mare. Orașul se aglomerase și peste tot mișunau bețivi. Până la urmă ne-am dus la un bar și ne-au dat un separeu doar pentru noi.

— Înțeleg.

— Presupun că tu nu intri prin baruri, nu-i așa, Etsuko?

— Nu, nu intru.

Treceam pentru prima oară de cealaltă parte a râului. Simțeam sub tălpi pământul moale, aproape mlăștinos. Poate că nu este decât o simplă închipuire de-a mea, dar acolo, pe mal, am simțit că m-a trecut un fior rece de neliniște, un sentiment asemănător unei premoniții, care m-a împins să pornesc cu vigoare renăscută spre întunericul arborilor dinaintea noastră.

Sachiko m-a oprit în loc, apucându-mă de mână. Urmându-i privirea, am văzut puțin mai încolo, lângă mal, ceva asemănător unei legături de haine zăcând în iarbă, foarte aproape de marginea apei.

Se distingea cu greu în întuneric și arăta ca un simplu obiect, doar ceva mai întunecat. Primul meu impuls a fost să o iau la fugă într-acolo. Apoi mi-am dat seama că Sachiko rămăsese pe loc și se uita cât se poate de liniștită.

— Ce este? Am întrebat eu prostește.

— E Mariko, mi-a răspuns ea calmă.

Iar când s-a întors spre mine, avea o căutătură stranie în ochi.