Pe cand eram orfani

Pe cand eram orfani de Kazuo Ishiguro

Partea întâi

Londra, 24 iulie 1939.

Capitolul unu

ERA VARA anului 1923, vara în care m‑am întors de la Cambridge, când, în ciuda dorinței mătușii mele de a reveni în Shropshire, mi‑am spus că viitorul mă așteaptă în capitală și am închiriat un apartament mobilat în Bedford Gardens, la numărul 14/B, lângă Kensington. În amintirile me­le este cea mai frumoasă vară din viața mea. După ani întregi în care stă­tusem tot timpul printre colegii mei, fie în timpul școlii, fie la Cambrid­ge, gustam în sfârșit plăcerea de a fi de unul singur.

Îmi plăceau parcurile londoneze și tihna sălii de lectură de la British Museum. După‑amiezi întregi, îmi îngăduiam plimbări pe străzile din Ken­sington, creionându‑mi planuri de viitor și oprindu‑mă când și când să mă minunez cum de poți vedea aici, în Anglia, chiar în inima unui asemenea oraș, plante agățătoare și iederă urcând pe fațadele tuturor acelor case fru­moase.

Tocmai în timpul unei asemenea plimbări tihnite l‑am întâlnit, din pură întâmplare, pe James Osbourne, un vechi prieten din anii de școală, și, aflând că suntem vecini, i‑am sugerat să‑mi facă o vizită data viitoare când va mai trece pe acolo. Deși pe atunci încă nu primisem nici un musa­fir în apartament, am formulat invitația cu deplină siguranță de sine, ex­pli­cându‑i faptul că am ales locul cu mare atenție. Chiria nu era mare, dar proprietăreasa mobilase încăperile cu un bun‑gust care evoca un tre­cut victorian tihnit. În salonul luminat din plin în prima jumătate a zilei erau o sofa care se uza lent și două fotolii comode, un bufet vechi și o bibliotecă de stejar plină cu enciclopedii roase, care eram sigur că ar fi impresionat plăcut orice musafir. În plus, aproape imediat după ce am închiriat aparta­mentul, m‑am dus la Mightsbridge și am achiziționat un serviciu de ceai stil regina Anne, câteva pachete de ceai de bună calitate și o cutie mare cu biscuiți. Așa că, într‑o dimineață, atunci când Osbourne a trecut într‑ade­văr pe la mine, la câteva zile după întâlnirea noastră, am putut să‑i ser­esc o gustare, cu o siguranță care nu trăda în nici un fel faptul că el era pri­ul meu musafir.

În decursul primelor cincisprezece minute, Osbourne s‑a plimbat cu neastâmpăr prin salon, felicitându‑mă pentru locul ales, examinând una și alta și uitându‑se sistematic pe fereastră, doar pentru a scoate câte o ex­lamație privind cele ce se petreceau jos, în stradă. În cele din urmă, s‑a lăsat greoi pe canapea și am putut discuta despre ce făcuserăm în ultimul timp — noi doi, dar și foștii colegi de școală. Îmi amintesc că am vorbit un pic despre acțiunile sindicatelor, înainte de a ne antrena într‑o dezbatere lungă și plăcută despre filozofia germană, ceea ce ne‑a permis să ne eta­ăm virtuțile intelectuale dobândite la universitate. Apoi Osbourne s‑a ridicat și a început să măsoare încă o dată camera în lung și‑n lat, formulând în tot acest timp diverse planuri de viitor.

— Ei bine, intenționez să mă ocup de presă. Ziare, reviste, chestii de genul ăsta. Mă gândesc să țin chiar și o rubrică de politică, probleme soci­ le. Asta, după cum am spus, dacă nu mă decid să intru eu însumi în poli­ică. Ei, Banks, tu chiar n‑ai nici o idee despre ce vrei să faci? Uite, totul ne așteaptă acolo — și a arătat spre fereastră. Trebuie să ai tu ceva planuri.

— Așa cred, i‑am răspuns eu, zâmbind. Am eu ceva‑ceva în minte. O să‑ți spun la timpul potrivit.

— Ia spune, ce ascunzi în mânecă? Hai, dă‑i drumul! O să scot eu de la tine până la urmă.

Dar nu i‑am dezvăluit nimic și, în scurt timp, l‑am atras din nou în dispute filozofice, despre poezie și altele de genul acesta. Apoi, în jurul orei douăsprezece, Osbourne și‑a amintit brusc de un prânz în Piccadilly și a început să‑și strângă lucrurile. Când era pe punctul de plecare, s‑a întors din prag și a spus:

— Ei, bătrâne, uite ce voiam să‑ți zic. Deseară mă duc la o cină festi­ă în onoarea lui Leonard Evershott. Îl știi tu, magnatul. O organizează un unchi de‑al meu. Acum e cam târziu, dar mă întrebam dacă nu vrei să vii și tu. Serios. Voiam să trec pe la tine de mai multă vreme, dar, uite, n‑am ajuns. E la Charingworth.

Pentru că n‑am răspuns pe loc, a făcut un pas spre mine și a adău­gat:

— M‑am gândit la tine pentru că mi‑am adus aminte. Mi‑am adus a­minte cum tot mă luai la întrebări despre faptul că am „relații”. Hai, nu te preface că ai uitat! Mă interogai fără milă. „Ai relații? Ce înseamnă să ai relații?” Ei bine, m‑am gândit că e o ocazie bună ca bătrânul Banks să va-dă singur ce înseamnă să ai „relații”.

Apoi a scuturat din cap, de parcă și‑ar fi amintit ceva, și a spus:

— Dumnezeule, ce pasăre ciudată mai erai și tu la școală!

Cred că în acel moment am consimțit să răspund invitației lui pentru seara aceea — o seară care, după cum voi explica, avea să se dovedească mult mai semnificativă decât mi‑aș fi putut imagina în acea clipă — și l‑am condus, fără să trădez prin nici un gest resentimentul pe care mi‑l trezise-ră aceste ultime cuvinte ale lui.

Supărarea mea s‑a accentuat în clipa în care m‑am așezat. Cum s‑ar spune, ghicisem imediat la ce se referise Osbourne. De fapt, tot timpul li-ceului auzisem în nenumărate rânduri că Osbourne este o persoană „cu relații”. Era o expresie care apărea nesmintit când era vorba despre el și cred că am folosit‑o și eu când mi se părea că se potrivește. Era, într‑ade-văr, o idee care m‑a fascinat, anume faptul că, pe căi misterioase, era în relații cu cei din înalta societate, chiar dacă nu arăta și nu se comporta diferit de noi, ceilalți. Totuși, nu‑mi imaginez că „l‑am interogat fără milă”, așa cum pretinsese. E adevărat că mă gândisem foarte mult la acest subi-ect când aveam paisprezece‑cincisprezece ani, dar nu fusesem foarte apro-piat de Osbourne în timpul școlii și, din câte îmi amintesc, o singură dată am discutat această chestiune cu el.

Era o dimineață cețoasă de toamnă și amândoi stăteam de ceva timp pe un zid scund care împrejmuia un han de țară. Cred că eram prin clasa a cincea. Fuseserăm desemnați să stăm ca repere pe traseu la crosul din regiune și îi așteptam pe alergători să apară din câmpul învecinat, cufun-dat în ceață, pentru a le indica direcția corectă, pe un drum noroios. Mai trebuia să treacă un timp până ca aceștia să apară, așa că noi doi pălăvră-geam în tihnă. Sunt sigur că atunci l‑am întrebat pe Osbourne despre „re-lațiile” lui. Osbourne, care, în ciuda exuberanței sale, era modest din fire, a încercat să schimbe subiectul. Dar eu am insistat până când, în cele din urmă, a spus:

— Hai, Banks, las‑o baltă. E absurd, n‑ai ce analiza. Pur și simplu cunoști lume. Ai părinți, unchi, prieteni de familie. Nu știu de ce e atât de greu de înțeles.

Apoi, dându‑și repede seama de ce spusese, s‑a întors și m‑a luat de braț.

— Îmi pare enorm de rău, bătrâne. Am fost total lipsit de tact.

Acest faux pas se pare că l‑a afectat mai mult pe Osbourne decât pe mine. Și, într‑adevăr, nu‑i imposibil să‑i fi rămas pe conștiință în toți a-cești ani, așa că, invitându‑mă să‑l însoțesc în seara aceea la clubul Cha-ringworth, încerca, într‑un fel, să repare situația. Cum am zis, în acea di-mineață cețoasă nu m‑a supărat deloc remarca lui, într‑adevăr nechibzu-ită. De fapt, începuse să mă irite modul în care prietenii mei din școală deveneau serioși doar la menționarea absenței părinților mei, tocmai ei, care se grăbeau să zeflemisească orice întâmplare neplăcută prin care tre-cea vreunul din noi. Oricât de ciudat ar părea, pe mine faptul că nu aveam părinți și nici o rudă mai apropiată în Anglia — cu excepția mătușii mele din Shropshire — încetase de multă vreme să mă deranjeze. Așa cum le precizam deseori camarazilor mei, într‑un internat ca al nostru toți am în-vățat să ne descurcăm fără părinți, iar situația mea nu era întru totul sin-gulară. Totuși, când mă gândesc acum la asta, s‑ar putea ca o parte din fascinația mea față de „relațiile” lui Osbourne să fi fost legată de ceea ce resimțeam eu atunci ca fiind lipsa mea de legături cu lumea de dincolo de St. Dunstan. Nu aveam nici o îndoială că, atunci când va veni timpul, îmi voi face singur, încetul cu încetul, astfel de relații și‑mi voi croi drumul în lume. Dar se prea poate ca pe atunci să fi crezut că voi învăța de la Os-bourne ceva esențial, ceva despre felul în care funcționează aceste relații.

Dar când am spus mai devreme că acele cuvinte pe care mi le‑a adre-sat Osbourne când a plecat m‑au jignit, nu m‑am referit la faptul că men-ționase chestiunea aceea veche a „interogatoriului”. Mă afectase mai cu-rând remarca lui, aruncată în trecere, cum că fusesem „o pasăre ciudată în școală”.

Tot timpul m‑a intrigat faptul că Osbourne spusese așa ceva despre mine în acea dimineață, pentru că, din câte îmi amintesc, eu m‑am inte-grat perfect în viața de școală din Anglia. Nici chiar în primele săptămâni petrecute la St. Dunstan nu cred să fi făcut vreun lucru care să‑mi creeze vreun sentiment de jenă. De exemplu, îmi aduc aminte cum din prima zi am stat și‑am observat o serie de gesturi pe care mulți băieți le făceau când vorbeau: își vârau mâna dreaptă în unul din buzunarele hainei și își înălțau sau coborau umărul stâng, într‑un fel de dat din umăr, în loc de umeri, pentru a sublinia o anumită remarcă. Îmi amintesc limpede că am copiat acest gest chiar din prima zi cu atâta îndemânare, încât nici unul dintre colegii mei nu a remarcat vreo ciudățenie sau vreo intenție de ridi-culizare.

Cam în aceeași manieră îndrăzneață am asimilat rapid și celelalte gesturi, întorsături de frază și exclamații populare printre colegii mei și am deprins obiceiurile și codurile de comportament mai subtile care domneau în noua mea lume. Desigur, mi‑am dat seama suficient de repede că nu voi avea nimic de câștigat, dacă‑mi voi trăda — așa cum făceam în mod repe-tat în Shanghai — ideile mele despre crimă și depistarea ei. M‑am reținut atât de bine că, în al treilea an petrecut acolo, când a avut loc o serie de furturi și toți elevii se distrau făcând‑o pe detectivii, eu m‑am alăturat lor doar de formă. Și, fără îndoială, o rămășiță a aceleiași atitudini m‑a făcut să nu‑i dezvălui „planurile” mele lui Osbourne, în dimineața în care m‑a vizitat.

Totuși, cu toată prudența mea, pot evoca cel puțin două situații din timpul școlii care sugerează că, măcar din când în când, am coborât garda suficient pentru a lăsa să mi se ghicească ambițiile. La vremea aceea am fost incapabil să explic aceste incidente și nici astăzi nu mă simt mai pre-gătit să o fac.

Primul a avut loc atunci când am împlinit paisprezece ani. Robert Thornton‑Browne și Russell Stanton, bunii mei prieteni, mă luaseră la ceainăria din sat, unde ne simțeam bine și mâncam prăjituri cu frișcă și brioșe. Era o după‑amiază ploioasă de sâmbătă și toate celelalte mese erau ocupate. Asta însemna că, din trei în trei minute, tot mai mulți săteni uzi leoarcă intrau, se uitau înjur și aruncau priviri dezaprobatoare în direcția noastră, de parcă ar fi trebuit să eliberăm imediat masa pentru ei. Dar doamna Jordan, proprietara, fusese întotdeauna prietenoasă cu noi și în după‑amiaza aceea, de ziua mea, simțeam că avem tot dreptul să ocupăm masa specială, de lângă fereastra‑foișor, cu vedere spre piața satului. Nu‑mi amintesc acum prea multe din cele discutate în acea zi, dar după ce am mâncat pe săturate, cei doi camarazi ai mei s‑au uitat unul la altul, apoi Thorton‑Browne a căutat în ghiozdan și mi‑a oferit un pachet învelit în hârtie de cadouri.

Când m‑am apucat să‑l deschid, mi‑am dat repede seama că fusese înfășurat în mai multe straturi de hârtie, iar prietenii mei râdeau în hohote de fiecare dată când îndepărtam un strat și dădeam de altul. Așadar, toate semnele indicau că voi găsi în cele din urmă un obiect ridicol. În cele din urmă am dat peste o cutie din piele patinată și, când am desfăcut încuie-toarea minusculă și am deschis capacul, am văzut o lupă.

O am aici, în fața mea. Aspectul nu i s‑a prea schimbat de‑a lungul anilor. Era la fel de uzată și în după‑amiaza aceea. Îmi amintesc că am re-marcat acest lucru, împreună cu faptul că este foarte puternică, surprin-zător de grea, iar mânerul de fildeș este crestat pe una din laturi de sus până jos. Nu am observat decât mai târziu — e nevoie de o a doua lupă pentru a citi ce este gravat — că a fost fabricată la Zürich, în 1887.

Am reacționat cu un entuziasm nemăsurat. Am pus mâna pe ea, dând la o parte vraful de hârtii care acoperea suprafața mesei — presupun că, în entuziasmul meu, am lăsat câteva hârtii să plutească până pe podea — și am început imediat să o încerc pe niște pete minuscule de unt de pe fața de masă. Experimentul m‑a absorbit într‑atât, încât cu greu mi‑am dat seama că prietenii mei râd exagerat, ca atunci când faci o glumă pe seama cuiva. Când mi‑am ridicat privirea, venindu‑mi în cele din urmă în fire, amândoi se cufundaseră într‑o tăcere suspectă. În acel moment, Thorton‑Browne a chicotit fără tragere de inimă și a spus:

— Ne‑am gândit că, dacă tot o să te faci detectiv, o să ai nevoie de așa ceva.

Mi‑am recăpătat imediat suflul și am făcut pe grozavul, pretinzând că totul fusese o farsă amuzantă. Dar îmi închipui că în acel moment cei doi prieteni ai mei nu mai erau siguri de intențiile lor și, cât am mai stat la ceainărie, n‑am mai regăsit starea inițială de bună dispoziție.

Cum ziceam, lupa este aici, în fața mea. Am folosit‑o când am investi-gat cazul Mannering. Am folosit‑o iar, de curând, în timpul afacerii Trevor Richardson. Poate că lupa nu este tocmai instrumentul de bază al detecti-vului, așa cum apare în mitologia populară, dar rămâne un instrument util pentru strângerea anumitor probe și cred că voi mai lua după mine, cel puțin o vreme, cadoul primit de ziua mea de la Robert Thorton‑Browne și Russell Stanton. Acum, în timp ce mă uit lung la ea, mă gândesc la urmă-torul lucru: dacă intenția camarazilor mei a fost într‑adevăr aceea de a mă sâcâi, ei bine, atunci cei păcăliți sunt ei. Din nefericire, nu mai am cum să verific la ce s‑au gândit la vremea aceea, nici cum, cu toate precauțiile me-le, mi‑au intuit ambiția secretă. Stanton, care și‑a dat o vârstă falsă pen-tru a se putea înrola ca voluntar, a fost ucis în a treia bătălie de la Ypres. Din câte am auzit, Thorton‑Browne a murit de tuberculoză acum doi ani. Oricum, amândoi au plecat de la St. Dunstan în clasa a cincea și pierdu-sem de mult legătura cu ei când am auzit de moartea lor. Totuși, încă mai țin minte cât de dezamăgit am fost când Thorton‑Browne a părăsit școala. Fusese singurul prieten adevărat pe care mi‑l făcusem de când sosisem în Anglia și mi‑a lipsit mult la sfârșitul perioadei petrecute la St. Dunstan.

A doua situație de acest gen care îmi vine în minte s‑a petrecut câțiva ani mai târziu, în cursul inferior, într‑a șasea, dar nu îmi mai amintesc prea multe detalii. De fapt, nu‑mi amintesc ce s‑a întâmplat înainte și du-pă acel moment. Îmi aduc aminte doar cum am intrat într‑o sală de clasă — în camera 15 a vechii abații — unde soarele își trimitea razele ca pe niș-te săgeți prin ferestrele cu coloane subțiri ale mănăstirii, dând la iveală fi-rele de praf suspendate în aer. Directorul nu sosise încă, dar se prea poate ca eu să fi venit mai târziu, pentru că îmi amintesc cum mi‑am găsit cole-gii stând deja în grupuri pe pupitre, bănci și pe pervazul ferestrelor. Eram pe punctul de a mă alătura unui astfel de grup de cinci‑șase băieți, când s‑au întors cu toții spre mine și am sesizat imediat că despre mine vorbise-ră. Apoi, înainte de a apuca să spun eu ceva, unul din grup, Roger Brent-hurst, a arătat spre mine și a remarcat:

— Evident, este cam prea scund pentru un Sherlock.

Câțiva au râs, nu neapărat răutăcios, și, din câte țin eu minte, asta a fost tot. Nu am mai auzit discuții despre aspirațiile mele de a fi un „Sher-lock”, dar o bună bucată de timp după aceea am avut bătăi de cap, temân-du‑mă că secretul meu ieșise la iveală și devenise subiectul unor discuții purtate pe la spatele meu.

Apropo, nevoia de a‑mi exersa prudența când venea vorba de ambiți-ile mele mi s‑a imprimat cu mult înainte de a sosi la St. Dunstan. Asta fi-indcă mi‑am petrecut o mare parte din timpul primelor săptămâni în An-glia plimbându‑mă pe terenul comunal de lângă casa mătușii mele din Shropshire și punând în practică, printre ferigile umede, diversele scenarii detectiviste pe care eu și Akira le jucam împreună la Shanghai. Desigur că acum, pentru că eram singur, eram silit să joc și rolurile lui. Mai mult, fiind conștient că pot fi văzut din casă, eram destul de precaut și jucam aceste piese făcând mișcări reținute și murmurând replicile în șoaptă, în-tr‑un vădit contrast cu lipsa de inhibiție cu care eu și Akira ne obișnuise-răm să le interpretăm.

Cu toate acestea, precauțiile mele s‑au dovedit insuficiente. Din mica mansardă în care locuiam, am auzit din întâmplare, într‑o dimineață, ce vorbea mătușa mea cu niște prietene în salon. Ceea ce mi‑a stârnit curiozi-tatea a fost faptul că au coborât brusc vocile. M‑am strecurat pe palier și m‑am aplecat peste balustradă.

— Pleacă ore întregi, am auzit‑o eu. Nu‑i deloc sănătos — un băiat de vârsta lui, atât de cufundat în gânduri. Trebuie să înceapă să se gândeas-că la viitor.

— Evident, n‑ai cum să te aștepți la altceva! După toate cele prin care a trecut...

— N‑are nimic de câștigat din toate gândurile astea pe care le cloceș-te, a răspuns mătușa mea. Are bani suficienți și în această privință e noro-cos. A cam venit timpul să privească spre viitor. Adică să pună punct aces-tor introspecții.

Din ziua aceea am încetat să mai merg pe terenul comunal și, în ge-neral, am avut grijă să evit alte manifestări ale „introspecției”. Dar pe vre-mea aceea eram încă foarte mic și, în timpul nopților, stând lungit în acea mansardă și ascultând scârțâitul dușumelelor sub pașii mătușii, care um-bla prin casă să întoarcă ceasurile și să vadă de pisici, jucam deseori în imaginație toate scenariile noastre detectiviste, așa cum o făcusem împre-ună cu Akira.

Dar hai să revin la acea zi de vară, când Osbourne m‑a vizitat în a-partamentul meu din Kensington. Nu vreau să las să se înțeleagă faptul că observația lui, cum că fusesem „o pasăre ciudată”, m‑a preocupat mai mult de câteva clipe. De fapt, la puțin timp după ce a plecat Osbourne, am ieșit afară într‑o stare de bună dispoziție și curând puteam fi văzut în parcul St. James, plimbându‑mă pe lângă straturile de flori și așteptând cu nerăbdare venirea serii.

Gândindu‑mă la după‑amiaza aceea, mă intrigă faptul că, deși aveam toate motivele să fiu puțin nervos, nu eram deloc, ceea ce este un exemplu tipic de aroganță prostească, specifică primelor mele zile londoneze. Sigur că eram conștient că seara aceea anume va fi de o cu totul altă factură de-cât cele la care participasem la universitate, mai mult, că m‑aș putea cioc-ni de o serie de obiceiuri care nu‑mi erau familiare. Dar eram sigur că, da-torită obișnuitei mele vigilențe, voi trece peste orice fel de dificultăți și că, în general, mă voi achita satisfăcător. În timp ce mă plimbam în voie prin parc, grijile mele erau de o cu totul altă natură. Când Osbourne vorbise despre musafiri „cu relații”, am presupus imediat că printre aceștia se nu-mără cel puțin câțiva dintre cei mai importanți detectivi ai zilei. Cred, deci, că mi‑am petrecut o bună parte din acea după‑amiază încercând să mă gândesc ce voi spune dacă voi fi cumva prezentat lui Matlock Stevenson sau poate chiar profesorului Charleville. Am repetat iar și iar cum îmi voi prezenta ambițiile — modest, dar cu o anumită demnitate — și mi l‑am imaginat când pe unul, când pe celălalt, manifestându‑și interesul patern, dându‑mi tot felul de sfaturi și insistând să vin la el pentru a mă îndruma pe viitor.

Desigur, seara s‑a dovedit a fi o serioasă dezamăgire, chiar dacă, așa cum veți vedea de îndată, s‑a arătat a fi deosebit de semnificativă, dar din cu totul alte motive. Ce nu știam eu la acea dată era că în această țară de-tectivii nu prea participă la sindrofii. Acest lucru nu se datorează faptului că nu sunt invitați. Propria mea experiență recentă demonstrează că lumea mondenă încearcă tot timpul să‑i atragă pe detectivii celebri ai zilei. Doar că acești inși par a fi de cele mai multe ori niște oameni serioși, retrași, de-votați muncii lor și lipsiți de cea mai mică dorință de a se întâlni cu cei-lalți, nemaivorbind de „societate” în general.

Cum zic, nu acest aspect l‑am apreciat eu când am ajuns la clubul Charingworth în acea seară și am urmat exemplul lui Osbourne, salutân-du‑l cu vioiciune pe portarul îmbrăcat într‑o uniformă somptuoasă. Dar, după ce am intrat în încăperea aglomerată de la primul etaj, m‑am trezit repede la realitate. Nu știu exact cum s‑a petrecut acest lucru — pentru că nu avusesem timp să identific precis persoanele prezente —, dar am fost traversat de un fel de revelație, care m‑a făcut să înțeleg cât de prostească era toată agitația mea de dinainte. Mi s‑a părut imediat de necrezut că mă așteptasem să‑i văd pe Matlock Stevenson sau pe profesorul Charleville tutuindu‑se cu finanțiștii și miniștrii pe care‑i vedeam în jurul meu. Eram într‑atât de copleșit de discrepanța dintre festivitatea la care sosisem și cea la care mă gândisem în tot cursul după‑amiezii, că mi‑am pierdut curajul, cel puțin o vreme, și, spre iritarea mea, cam o jumătate de oră nu am fost în stare să mă desprind de Osbourne.

Dacă mă gândesc acum la seara aceea, sunt sigur că aceleiași stări de spirit agitate i se datorează faptul că multe, foarte multe aspecte mi se par a fi oarecum exagerate și artificiale. De exemplu, când încerc acum să‑mi amintesc încăperea, îmi apare neobișnuit de întunecoasă, în ciuda lămpilor, lumânărilor de pe mese și a candelabrelor. Nici unul dintre aces-te obiecte nu pare capabil să risipească întunericul atotcuprinzător. Covo-rul este foarte gros, așa că pentru a te deplasa prin încăpere trebuie să îți târăști picioarele, iar în jurul meu sunt peste tot oameni cărunți, în haine negre, care tocmai asta fac, cu umerii strânși, aplecați, de parcă ar merge prin furtună. Și chelnerii cu tăvi de argint se apleacă în timpul conversați-ilor în unghiuri neverosimile. În imaginea pe care o am în minte aproape că nu este nici o doamnă prezentă, iar cele pe care le văd par ciudat de re-zervate, dispărând imediat dincolo de pădurea de haine de seară negre.

Cum zic, sunt sigur că aceste impresii nu sunt precise, dar așa mi‑a rămas în minte seara aceea. Îmi amintesc cum stăteam aiurea, înțepenit de stângăcie, sorbind mereu din pahar, în timp ce Osbourne conversa ami-cal cu toți oaspeții pe rând, majoritatea fiind cu treizeci de ani și mai bine mai vârstnici decât noi. O dată sau de două ori am încercat să particip la conversație, dar vocea îmi suna strident de copilăroasă și, oricum, mai toa-te conversațiile se concentrau asupra unor oameni și probleme despre care nu știam nimic.

După o vreme m‑am înfuriat pe mine însumi, pe Osbourne și pe tot ce se întâmpla. Simțeam că am tot dreptul să‑i disprețuiesc pe cei din ju-rul meu, că în mare parte sunt lacomi și își urmăresc scopurile într‑un mod egoist, lipsindu‑le orice fărâmă de idealism sau simț al responsabilită-ții publice. Stimulat de această furie, am reușit să mă rup în cele din urmă de Osbourne și să mă deplasez prin întuneric în alt colț al încăperii.

Am ajuns într‑o zonă luminată de o singură pată de lumină mohorâ-tă, aruncată de o aplică din perete. Aici lumea se rărea și am remarcat un bărbat cu părul cărunt, de vreo șaptezeci de ani, care fuma, întors cu spa-tele la lume. Mi‑a trebuit un minut să‑mi dau seama că privea lung într‑o oglindă și în clipa aceea deja observase că mă uit la el. Eram pe punctul de a pleca în grabă, când mi‑a spus, fără să se întoarcă:

— Te distrezi?

— O, da, am răspuns eu cu un râs ușor. Mulțumesc. Da, este o petre-cere splendidă.

• Dar ești puțin cam dezorientat, nu?

Am ezitat, apoi am râs din nou.

• Poate, puțin. Da, domnule, sunt.

Bărbatul cărunt s‑a întors și m‑a studiat cu atenție. Apoi a spus:

— Dacă vreți, vă pot spune cine sunt toți acești oameni. Și, dacă do-riți să vorbiți cu cineva în special, vă voi duce și vă voi prezenta. Ce ziceți?

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră. Foarte amabil, în-tr‑adevăr.

— Bine.

S‑a apropiat un pas și a cuprins cu privirea partea aceea din încăpere pe care o vedeam din colțul nostru. Apoi, aplecându‑se spre mine, a înce-put să‑mi arate rând pe rând câte un personaj. Chiar atunci când era un nume ilustru, el nu omitea să adauge pentru mine „finanțistul”, „compo-zitorul” sau altă ocupație. La personajele mai puțin importante rezuma prin câteva detalii cariera și motivul pentru care omul era important. Cred că tocmai îmi vorbea despre un prelat care stătea destul de aproape de noi, când s‑a întrerupt brusc și mi s‑a adresat:

— Ah, văd că nu mai sunteți atent.

— Îmi pare enorm de rău...

— Nu‑i nimic. La urma urmei, e foarte firesc la tinerii ca dumneata.

— Vă asigur, domnule...

— Nu‑i cazul să vă scuzați.

A râs și m‑a înghiontit.

— Ei, vă place?

Nu prea știam ce să‑i răspund. Nu puteam nega faptul că fusesem distras de tânăra din stânga, de la câțiva metri de noi, care în momentul acela conversa cu doi bărbați între două vârste. Dar când am văzut‑o prima oară nu mi s‑a părut deloc drăguță. S‑ar putea chiar să fi sesizat, atunci și acolo, de la prima vedere, acele calități despre care, cu timpul, mi‑am dat seama că sunt o parte semnificativă a firii ei. În acel moment am văzut o tânără măruntă ca un spiriduș, cu părul negru, lung până la umeri. Chiar dacă se vedea clar că dorea să‑i impresioneze pe cei doi domni, în zâmbetul ei am sesizat ceva care se putea transforma în orice clipă într‑un rânjet ironic. Umerii ușor încovoiați, ca la o pasăre de pradă, dădeau siluetei ei aerul că pune la cale un complot. Dar, dincolo de orice, am remarcat o anume expresie a ochilor — un fel de severitate, o exigență lipsită de generozitate — care, din câte îmi dau seama acum, retrospectiv, a fost principalul motiv pentru care am privit‑o fix și atât de fascinat în seara aceea.

Apoi, pe când amândoi o priveam lung, ea s‑a uitat în direcția noastră și, recunoscându‑mi tovarășul, i‑a zâmbit scurt și rece. Bărbatul cărunt a salutat‑o și a înclinat politicos capul.

— O tânără încântătoare, a murmurat el în timp ce mă conducea în altă parte. Dar un tip ca dumneata n‑are rost să‑și piardă timpul cu ochii după ea. Nu vreau să vă jignesc, fiindcă păreți a fi genul acela de ins teribil de decent. Dar, vedeți, ea este domnișoara Hemmings. Domnișoara Sarah Hemmings.

Numele ei nu‑mi spunea nimic. Dar, deși ghidul meu îmi furnizase cu atâta conștiinciozitate date despre viața celor pe care mi‑i arăta, de data asta a rostit doar numele femeii, așteptându‑se, evident, ca eu să‑l cunosc. Așa că am dat din cap și i‑am răspuns:

— O, da! Deci ea e domnișoara Hemmings. Bărbatul s‑a oprit din nou și a cuprins cu privirea încăperea, din locul unde ne aflam acum.

— Ia să văd. Bănuiesc că sunteți în căutarea cuiva care să vă ajute să intrați în viață. Corect? Nu vă faceți griji. Am jucat și eu același joc pe vre-mea tinereții mele. la să vedem. Pe cine avem pe‑aici?

Apoi s‑a întors brusc spre mine și m‑a întrebat:

— Ce ziceați că doriți să faceți în viață?

Până în acel moment, desigur, nu‑i spusesem nimic. Dar atunci, du-pă o ușoară ezitare, i‑am răspuns simplu:

— Detectiv, domnule.

— Detectiv? Hm.

A continuat să cerceteze încăperea cu privirea, apoi a reluat conversa-ția:

— Vrei să zici polițist?

• Mai curând investigator particular.

Bărbatul cărunt a dat aprobator din cap.

— Firește, firește.

A continuat să tragă din trabuc, adâncit în gânduri, apoi a spus:

— Nu vă interesează muzeele? Tipul de acolo — îl știu de ani de zile. Muzee. Cranii, relicve, chestii de‑astea. Nu vă interesează? Hm, mă gân-deam eu.

S‑a întors să cerceteze încăperea cu privirea, înălțându‑și uneori gâ-tul să zărească pe cineva.

— Desigur, a spus el în cele din urmă, mulți tineri visează să devină detectivi. Mărturisesc că și eu am avut acest vis, când eram mai exaltat. La vârsta dumneavoastră, tinerii sunt atât de idealiști! Toți își doresc să devi-nă marele detectiv al zilei. Să nimicească singuri, fără nici un ajutor, tot răul din lume. Foarte lăudabil. Dar, băiete, e bine să dispui, să zicem, și de alte posibilități la nevoie. Pentru că peste un an‑doi — nu vreau să te jig-nesc —, oricum foarte curând, vei avea o cu totul altă perspectivă față de ce se‑ntâmplă. Te interesează mobila? Te întreb pentru că acolo se află nimeni altul decât Hamish Robertson.

— Cu tot respectul, domnule, ambiția pe care tocmai v‑am mărturi-si-t‑o nu este deloc un capriciu de moment. Este o vocație pe care am nutri-t‑o toată viața.

— Toată viața? Dar câți ani ai? Douăzeci și unu? Douăzeci și doi? Bi-ne, presupun că n‑ar trebui să te descurajez. La urma urmelor, dacă tine-rii noștri nu ar avea astfel de concepții idealiste, cine altcineva să le aibă? Și nu mă îndoiesc, băiete, că, în opinia ta, lumea de azi este cu mult mai rea decât cea de acum treizeci de ani, nu‑i așa? Că întreaga civilizație se află la marginea prăpastiei și altele asemenea?

— De fapt, domnule, i‑am răspuns eu scurt, cred că lucrurile stau într‑adevăr așa.

— Îmi amintesc de vremea în care și eu gândeam la fel.

Dintr‑o dată bărbatul a trecut de la tonul sarcastic la unul mai blând și chiar am avut impresia că văd cum ochii i se umplu de lacrimi.

— De ce se‑ntâmplă așa, băiete? Devine lumea într‑adevăr mai rea? Degenerează oare homo sapiens ca specie?

— Nu știu nimic despre asta, domnule, am replicat eu, de data asta mai blând. Tot ce vă pot spune ca observator obiectiv este că infractorul modern este din ce în ce mai deștept. A devenit mai ambițios, mai îndrăz-neț, iar știința modernă i‑a pus la dispoziție o gamă cu totul nouă de in-strumente sofisticate.

— Așa deci. Și, fără tipi talentați ca tine de partea noastră, viitorul este sumbru, nu‑i așa?

A clătinat din cap cu tristețe.

— Poate că este ceva în tot ce spui. Iau prea ușor totul în batjocură. Poate că ai dreptate, băiete. Poate că am lăsat situația să se degradeze prea multă vreme. Of!

Bărbatul cu păr cărunt și‑a înclinat din nou capul când Sarah Hem-mings s‑a prelins pe lângă noi. Trecea prin mulțime cu o grație semeață, plimbându‑și lung privirea de la stânga la dreapta, în căutarea cuiva — mi s‑a părut mie — demn de persoana ei. Remarcându‑mi tovarășul, i‑a zâm-bit la fel de scurt ca înainte, dar nu s‑a întrerupt din mers o secundă, ochii i‑au căzut asupra mea, dar aproape instantaneu — adică înainte de a apu-ca să schițez un zâmbet — m‑a alungat din minte, croindu‑și drum spre cineva pe care îl reperase în partea opusă a încăperii.

Mai târziu în seara aceea, în timp ce așteptam împreună cu Osbourne un taxi care să ne ducă repede în Kensington, am încercat să aflu câte ce-va despre Sarah Hemmings. Osbourne, deși pretindea că petrecerea îl plic-tisise, era mulțumit de sine și dornic să‑mi povestească în detaliu multele conversații pe care le avusese cu persoane influente. Prin urmare, nu a fost deloc simplu să‑l aduc la domnișoara Hemmings fără să par necuvenit de curios. În cele din urmă l‑am făcut să spună:

— Domnișoara Hemmings? o, da, o știu! A fost logodită cu Herriot‑Le-wis. ÎI știi, dirijorul acela. A avut un concert Schubert la Albert Hall, toam-na trecută. Îți amintești dezastrul?

Când mi‑am mărturisit necunoașterea cazului, a continuat:

— Nu au aruncat cu scaunele, dar cred că ar fi făcut‑o dacă n‑ar fi fost fixate de podea. Tipul de la The Times a descris spectacolul ca pe un „travesti total”. Sau a zis „violare”? Oricum, lui nu i‑a prea păsat.

— Și domnișoara Hemmings...

— I‑a dat papucii cât ai zice pește. Se zice că i‑a aruncat în față inelul de logodnă. De atunci se ține la mare distanță de tip.

— Și asta doar din cauza concertului?

— Ei, a fost cam șocant, din câte se zice. A făcut valuri. Ruperea lo-godnei, vreau să zic. Dar ce tipi plicticoși în seara asta, Banks! Crezi că, atunci când o să fim de vârsta lor, o să ne purtăm la fel?

În decursul primului an de după absolvirea universității Cambridge, m‑am trezit că particip regulat la sindrofii simandicoase, în mare parte da-torită prieteniei mele cu Osbourne. Gândindu‑mă acum la acea perioadă a vieții mele, sunt șocat de frivolitatea ei. Dineurile, prânzurile sau cocteilu-rile aveau loc de obicei în apartamente din Bloomsbury și Holborn. Eram hotărât să mă debarasez de stângăcia de care dădusem dovadă în acea seară la Charingworth, așa că la aceste evenimente manierele mele au de-venit tot mai sigure. Se cade să spun că, o vreme, am ocupat un loc în-tr‑una din „bandele” mondene ale Londrei.

Domnișoara Hemmings nu făcea parte chiar din banda mea, dar mi‑am dat seama că, ori de câte ori îi pomeneam numele în fața prieteni-lor, ei știau cine este. În plus, o zăream din când în când la reuniuni im-portante sau aiurea, deseori în ceainăria vreunui hotel de lux. Într‑un fel sau altul, am ajuns să strâng suficiente date despre drumul ei în societa-tea londoneză.

Ce curios mi se pare să‑mi amintesc perioada în care asemenea im-presii vagi, la mâna a doua, erau singurele lucruri pe care le știam despre ea! În scurt timp, mi‑am dat seama că mulți nu o priveau cu bunăvoință. Chiar înainte de afacerea cu logodna ruptă cu Anthony Herriot‑Lewis, se pare că își făcuse o grămadă de dușmani din pricina a ceea ce mulți nu-meau „lipsa ei de reticențe”. Prietenii lui Herriot‑Lewis — pe a căror obiec-tivitate, să fim serioși, nu se putea conta — povesteau cât de agresiv îl cur-tase pe dirijor. Alții o acuzau că îi manipulase pe prietenii lui Herriot‑Lewis pentru a se apropia de el. Pe de o parte, faptul că ulterior l‑a părăsit pe di-rijor, după toate eforturile ei susținute de a‑l cuceri, i‑a contrariat pe unii, iar pentru alții a fost dovada concludentă a rațiunilor ei cinice. Pe de altă parte, am cunoscut multă lume care o vorbea de bine pe domnișoara Hem-mings. O descriau drept o persoană „deșteaptă”, „fascinantă”, „complexă”. În special femeile îi apărau dreptul de a rupe o logodnă, oricare ar fi fost motivele. Totuși, chiar și cei care o apărau erau de acord că era „o snoabă teribilă de stil nou” și că nu considera că o persoană e demnă de respect dacă nu posedă un nume cu rezonanță. Și trebuie să afirm că, observân-d‑o de la distanță, cum am făcut în acel an, am găsit prea puține argu-mente care să contrazică asemenea opinii. Uneori aveam într‑adevăr im-presia că nu este capabilă să respire alt aer decât acela din preajma celor mai distinse persoane. O perioadă a fost împreună cu Henry Quinn, avoca-tul, dar s‑a îndepărtat și de el după eșecul lui în cazul Charles Browning. Apoi au apărut zvonuri despre prietenia ei tot mai strânsă cu James Bea-con, care la acea vreme era un tânăr ministru în ascensiune. În orice caz, în acel moment mi‑am dat limpede seama ce dorise să spună bărbatul a-cela cărunt când afirmase că n‑are rost ca „un tip ca mine” să o curteze pe domnișoara Hemmings. Desigur, la acea vreme nu înțelesesem sensul e-xact al cuvintelor lui. După ce m‑am lămurit, m‑am trezit în acel an că ur-măresc acțiunile domnișoarei Hemmings cu un interes deosebit. Cu toate acestea, practic nu am vorbit cu ea până într‑o după‑amiază, la doi ani după ce am văzut‑o pentru prima oară la clubul Charingworth.

Îmi beam ceaiul la hotelul Waldorf cu o cunoștință, când aceasta a plecat pe neașteptate, fiind solicitată să rezolve o problemă urgentă. Așa-dar, stăteam acolo de unul singur, în curtea cu palmieri, savurând cu vo-luptate brioșele cu gem, când am observat‑o pe domnișoara Hemmings, care stătea și ea singură la una dintre mesele de la balcon. După cum am spus, nu era prima dată când o zăream în astfel de locuri, dar în după‑a-miaza aceea lucrurile stăteau altfel, pentru că nu trecuse nici o lună de la rezolvarea cazului Mannering și încă pluteam în nori. Evident, perioada care a urmat primului meu triumf public a fost îmbătătoare: mi s‑au des-chis multe uși, ploua cu invitații de la persoane complet necunoscute, iar cei care până atunci mă trataseră cu o amabilitate rezervată scoteau excla-mații entuziaste când intram în vreo încăpere. Nu‑i de mirare că‑mi pier-dusem puțin capul.

Oricum, în acea după‑amiază, la Waldorf, m‑am trezit că mă ridic și‑mi croiesc drum spre balcon. Nu sunt sigur ce așteptam. Faptul că nu am chibzuit dacă domnișoarei Hemmings i‑ar fi făcut într‑adevăr plăcere să mă cunoască este încă o dovadă a vanității mele din acea vreme. Proba-bil că un grăunte de îndoială mi s‑a strecurat în minte când am trecut de pianist și m‑am apropiat de masa la care stătea și citea. Dar îmi amintesc că am fost mulțumit de tonul meu urban și amuzat când i‑am zis:

— Scuzați‑mă, dar cred că a sosit timpul să mă prezint. Avem mulți prieteni comuni. Mă numesc Christopher Banks.

Am reușit să‑mi pronunț numele cu o anume modulație a vocii, dar deja în acel moment siguranța mea începea să se topească, pentru că dom-nișoara Hemmings își ridicase privirea rece și întrebătoare, iar în tăcerea care s‑a lăsat și‑a aruncat din nou ochii în carte, de parcă aceasta ar fi scos un geamăt revendicativ. În cele din urmă a răspuns, pe un ton nedu-merit:

— O, da? Ce mai faceți?

— Cazul Mannering, am continuat eu prostește. Probabil că ați citit despre el.

— Da, dumneavoastră l‑ați investigat.

Tocmai această frază, formulată atât de concret, m‑a dat peste cap, pentru că vorbise fără nici o urmă de înțelegere. Era pur și simplu o propo-ziție seacă, prin care dorea să spună că fusese tot timpul conștientă de i-dentitatea mea și nu era nici pe departe lămurită de ce stăteam acolo, lân-gă masa ei. Brusc, am simțit cum bucuria amețitoare a ultimelor săptă-mâni se evaporă. Și cred că în acel moment, când am lăsat să‑mi scape un râs nervos, mi‑am dat seama că acel caz Mannering, cu toată investigația mea strălucită, cu toate laudele prietenilor, nu era atât de important pen-tru restul lumii, așa cum mi se părea mie.

Poate că am schimbat câteva replici politicoase înainte de a mă pre-găti să mă retrag spre masa mea. Azi mi se pare că domnișoara Hemmings a fost mai mult decât îndreptățită să reacționeze în acel mod. Ce absurd să‑mi imaginez că un caz ca Mannering ar fi putut s‑o impresioneze! Dar îmi amintesc că, după ce am revenit la locul meu, eram furios și descura-jat. Mă gândeam că făcusem o figură de cretin, nu numai în fața domni-șoarei Hemmings, dar și toată luna precedentă, în fața prietenilor mei, ca-re, cu toate felicitările lor, râseseră de mine.

Până a doua zi am ajuns să accept că meritasem din plin lovitura pe care o primisem. Dar presupun că acest episod de la Waldorf a născut în mine resentimente față de domnișoara Hemmings, care nu mi s‑au șters cu totul și care au contribuit, indubitabil, la evenimentele nefericite de a-seară. La acea vreme am încercat totuși să consider incidentul ca pe ceva providențial. La urma urmelor, m‑a făcut să‑mi vin în fire și să înțeleg cât de ușor este să te abați de la țelurile cele mai scumpe. Intenția mea era să combat răul — în special răul acela insidios, ascuns — și acest lucru nu prea avea legătură cu dorința mea de a fi popular.

Drept urmare, am început să ies mai puțin, cufundându‑mă tot mai intens în muncă. Am studiat cazuri de renume din trecut și am asimilat noi cunoștințe, care se puteau dovedi utile într‑o bună zi. În acea perioadă am început să cercetez cariera diverșilor detectivi de marcă și mi‑am dat seama că pot descifra o linie de demarcație între cei a căror reputație se baza pe realizări solide și cei a căror reputație se datora în primul rând po-ziției într‑un grup influent. Am ajuns să pricep că există o cale adevărată și una falsă prin care detectivii își pot câștiga renumele. Pe scurt, oricât de incitat aș fi fost de ofertele de prietenie care au apărut după cazul Manner-ing, în urma acelei întâlniri de la Waldorf mi‑am amintit de exemplul pă-rinților mei și m‑am hotărât să nu permit preocupărilor frivole să mă abată din drum.