Să nu mă părăsești

Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL UNU

Numele meu este Kathy H. Am treizeci și unu de ani și sunt îngrijitoare de peste unsprezece ani. Pare destul de mult, o știu, dar adevărul este că am fost rugată să mai continui încă opt luni, adică până la sfârșitul anului. Așadar, în total vor fi exact doispre­zece ani. Știu, faptul că sunt îngrijitoare de atâta timp nu se datorează neapărat extraordinarelor cali­tăți pe care se spune că le-aș avea. Cunosc cazuri de îngrijitori excelenți la serviciile cărora s-a renunțat după doar doi sau trei ani. Pe de altă parte, știu cel puțin un îngrijitor care a continuat vreme de paispre­zece ani, în ciuda faptului că era o persoană care pur și simplu nu-și avea locul în profesia asta. Nu mă înțelegeți greșit, n-o spun ca să mă laud, însă știu sigur că sunt foarte încântați de treaba pe care o fac, așa că, încet-încet, am început să fiu și eu. Donatorii mei s-au comportat întotdeauna mai bine decât era de așteptat. S-au recuperat uimitor de repede și aproape niciunul dintre ei nu a fost cata­logat drept „agitat”, nici măcar înainte de a patra donație. În sfârșit, poate că acum chiar mă laud. Dar pentru mine e foarte important să-mi fac treaba cât se poate de bine – și în primul rând partea în care trebuie să-i ajut pe donatori să rămână „calmi”. Mi-am dezvoltat un fel de instinct care intră automat în funcțiune atunci când mă aflu în preajma dona­torilor. Știu și când să stau cu ei și să-i alin, și când să-i las singuri; și când să ascult tot ce-mi spun, și când să ridic din umeri și să le zic să termine cu prostiile.

În fine, n-are niciun rost să mă laud singură. Cunosc îngrijitori care lucrează și astăzi și care sunt cel puțin la fel de buni ca mine, fără a se bucura măcar de jumătate din aprecierea de care am parte eu. Dacă sunteți cumva unii dintre ei, vă înțeleg foarte bine frustrarea – legată de camera în care stau, de faptul că am mașină și, mai presus de toate, legată de faptul că am voie să mi-i aleg singură pe cei de care să am grijă. În plus, mai sunt și fostă elevă la Hailsham, ceea ce e suficient pentru a stârni antipatia pe loc. Lui Kathy H., se spune, i se dă voie să-și aleagă singură pacientul pe care să-l îngri­jească și mereu și-i alege pe-ai ei: persoane de la Hailsham sau din alte locuri privilegiate de genul ăsta. Nu-i de mirare că are o rată așa mare de succes. Am auzit-o de mii de ori, deci sunt sigură că o voi mai auzi și de acum încolo și e posibil să existe un grăunte de adevăr în afirmația asta. Dar nu sunt cea dintâi căreia i s-a îngăduit să-și aleagă pacientul pe care să-l îngrijească și mă îndoiesc că voi fi cea din urmă. Și, oricum, mi-am făcut norma și am îngrijit donatori veniți din toate părțile. Nu uitați, atunci când voi termina, voi fi făcut deja asta vreme de doisprezece ani, însă doar în ultimii șase mi-au permis să aleg.

Și de ce să n-o facă? Îngrijitorii nu sunt mașini. Încerci să faci tot ce poți pentru fiecare donator, dar până la urmă obosești. Nu poți avea răbdare și energie la nesfârșit. Așa că, firește, atunci când ți se oferă șansa de a alege, ți-i alegi pe ai tăi. E normal. Mi-ar fi fost absolut imposibil să fac asta atât de mult timp dacă aș fi încetat să țin în fiecare secundă la donatorii mei. Și, în orice caz, dacă nu mi-ar fi fost dată posibilitatea de a alege, cum m-aș mai fi apropiat iar de Ruth și de Tommy după toți acești ani?

Însă, desigur, există din ce în ce mai puțini dona­tori de care îmi amintesc, așa că, practic vorbind, alegerile mele sunt destul de limitate. Cum am mai spus, e mult mai greu atunci când nu ai acea legătură profundă cu donatorul și chiar dacă o să-mi fie dor de zilele când eram îngrijitoare, mi se pare absolut firesc ca totul să se termine la finele acestui an.

Întâmplarea face ca Ruth să fi fost doar al treilea sau al patrulea donator pe care l-am ales de când mi s-a permis să o fac. În momentul respectiv i se repartizase deja un îngrijitor și îmi amintesc că mi-a trebuit ceva curaj pentru a cere așa ceva. Dar până la urmă am reușit și, în clipa în care am dat ochii cu ea la centrul acela de recuperare din Dover, toate vechile noastre divergențe, chiar dacă nu pot spune că s-au evaporat cu desăvârșire, au părut brusc mult mai puțin importante ca restul – cum ar fi faptul că am crescut împreună la Hailsham sau că știam și ne aminteam lucruri de care nimeni altcineva nu avea habar. Bănuiesc că din clipa aceea am început să caut donatori exclusiv printre cei din trecutul meu și, în măsura în care era posibil, am ales să am de-a face doar cu persoane de la Hailsham.

În decursul anilor au fost mai multe momente în care am încercat să las Hailshamul în urma mea, în care mi-am spus că n-ar trebui să mă întorc atâta spre trecut. Dar apoi a venit o clipă când pur și simplu am încetat să mai opun rezistență. Acest lucru a avut legătură cu un anume donator de odi­nioară, din al treilea an de când eram îngrijitoare, și cu reacția lui din momentul în care am pomenit că am crescut la Hailsham. Era după a treia donație, care nu decursese chiar foarte bine, și probabil știa că n-o va mai duce prea mult. Abia respira, dar s-a uitat la mine și mi-a zis:

— Hailsham. Pun pariu că era un loc foarte frumos.

Apoi, a doua zi dimineața, în timp ce făceam conversație pentru a-i abate atenția de la situația lui, când l-am întrebat unde-a crescut, mi-a spus de nu știu care loc din Dorset și, în spatele pustulelor, chipul i s-a schimonosit într-o nouă grimasă. Și mi-am dat seama cu câtă disperare își dorea să nu-și amin­tească. În loc de asta, voia să afle despre Hailsham. Așa că pe parcursul următoarelor cinci sau șase zile i-am spus tot ce dorea să știe, iar el a stat întins în pat, conectat la aparate, cu un zâmbet blând pe față. Mă întreba și despre lucrurile importante, și despre cele mai puțin însemnate. Despre paznicii noștri, despre cum fiecare dintre noi avea propriul cufăr cu colecții personale sub pat, despre fotbal, despre rounders[i], despre poteca ce înconjura clădirea principală și despre toate ascunzișurile de pe traseu, despre iazul cu rațe, despre mâncare, despre prive­liștea ce se vedea pe fereastra Clasei de Artă, peste câmpuri, într-o dimineață cețoasă. Uneori mă făcea să repet iar și iar aceleași lucruri, lucruri pe care i le spusesem cu doar o zi în urmă, de parcă nu i-aș fi vorbit niciodată despre ele. „Aveați sală de sport?” „Cine era paznicul tău preferat?” La început am crezut că e din cauza medicamentelor, apoi însă mi-am dat seama că mintea îi era suficient de lim­pede. El nu voia doar să audă despre Hailsham, ci să-și amintească despre Hailsham, ca și cum și-ar fi petrecut acolo și propria copilărie. Știa că suntem aproape de final, așa că asta făcea: mă punea să-i descriu lucrurile ca să și le fixeze cât mai bine în minte, probabil pentru ca în timpul acelor nopți fără somn, datorate amestecului de medicamente, durere și epuizare fizică, granița dintre amintirile mele și ale lui să se șteargă încet. Abia atunci am înțeles pentru prima dată cu adevărat cât de norocoși am fost noi – Tommy, Ruth, eu și toți ceilalți.

Și azi, șofând de-a lungul și de-a latul țării, văd lucruri care încă mi-amintesc de Hailsham. Atunci când trec pe lângă marginea încețoșată a unui câmp ori când, în timp ce cobor într-o vale, văd de departe anumite părți ale unei case imense sau chiar și un anume aranjament de plopi pe un deal, mă gândesc „Poate că aici e! L-am găsit! Ăsta e Hailsham!” După care îmi dau seama că e imposibil și pornesc mai departe la volan și gândurile îmi zboară aiurea. E vorba mai ales de acele pavilioane. Le văd peste tot prin țară, la capătul îndepărtat al terenurilor de joacă: mici clădiri din prefabricate, cu un șir de ferestre nefiresc de înalte, aproape lipite de streașină. Cred că au construit foarte multe pavilioane de felul acesta în anii '50 și '60, de când probabil că data și al nostru. Când trec pe lângă vreunul, mă uit la el îndelung și într-o zi o să mă izbesc de un pom sau de altceva, însă nu mă pot abține nicidecum. Nu cu mult timp în urmă treceam pe o stradă pustie din Worcestershire și am văzut de partea cealaltă a unui teren de crichet unul care semăna într-atâta cu al nostru, din Hailsham, încât pur și simplu am întors mașina și m-am dus să mă uit mai bine la el.

Ne plăcea foarte mult sala noastră de sport, poate fiindcă ne amintea de căsuțele acelea atât de drăguțe în care stăteau odinioară oamenii și pe care le vedeam în cărțile cu poze când eram copii. Mi-aduc aminte cum, atunci când eram Juniori, ne rugam de paznici să ne lase să ținem ora următoare în pavilion, nu în sala de clasă obișnuită. Apoi, când eram în Senior 2 – și aveam doisprezece spre treisprezece ani –, pavilionul devenise locul ideal în care să te ascunzi cu cei mai buni prieteni dacă voiai să scapi de restul celor de la Hailsham.

Pavilionul era destul de mare ca să încapă în el două grupuri separate fără să se deranjeze unul pe celălalt, iar în timpul verii pe verandă putea să stea chiar și un al treilea grup. Însă, evident, fiecare își dorea locul doar pentru el și prietenii lui, așa că întotdeauna ne dondăneam și ne certam din cauza asta. Paznicii ne spuneau mereu să ne purtăm civi­lizat, dar în practică trebuia să ai niște personalități foarte puternice în grup pentru a izbuti să pui stăpânire pe pavilion în timpul unei pauze sau al unei ferestre. Bine, nici eu nu eram chiar lipsită de vlagă, dar cred că Ruth era cea datorită căreia reușeam să prindem locul ăsta atât de des cum o făceam.

De obicei ne mulțumeam să ne lăfăim pe scaune și pe bănci – eram cinci, șase dacă venea și Jenny B. – și să tragem o porție zdravănă de bârfă. Era genul de conversație care nu putea avea loc decât dacă erai ascuns în pavilion. Discutam despre un lucru care ne îngrijora sau sfârșeam într-un râs isteric ori într-o ceartă aprinsă. În principiu, era o cale de a ne descărca un pic în compania celor mai buni prieteni.

În după-amiaza la care mă gândesc stăteam în picioare pe taburete și pe bănci, înghesuite la feres­trele înalte. Acestea ne ofereau o panoramă limpede asupra terenului de joacă, unde vreo doisprezece băieți din anul nostru și din Senior 3 se adunaseră să joace fotbal. Soarele strălucea intens și probabil că puțin mai devreme plouase, fiindcă îmi amintesc perfect cum lumina lui se reflecta în suprafețele de iarbă noroioase.

Cineva a spus că ar trebui să avem grijă să nu ne vadă, dar niciuna dintre noi nu s-a clintit din loc. Apoi Ruth a zis:

— Nu bănuiește absolut nimic. Uite la el! Chiar nu bănuiește absolut nimic.

Când a spus asta, m-am uitat la Ruth, așteptând să observ pe fața ei vreun semn cât de mic de dezapro­bare față de lucrurile pe care băieții aveau de gând să i le facă lui Tommy. Însă în clipa următoare Ruth a pufnit în râs și a zis:

— Ce idiot!

Și mi-am dat seama că pentru Ruth și celelalte, indiferent ce aveau de gând să facă băieții, era un lucru extrem de îndepărtat, iar faptul că aprobam sau nu acțiunile lor nu avea nici cea mai mică importanță. În acel moment eram strânse în fața ferestrelor nu pentru că am fi așteptat cu nerăbdare să-l vedem pe Tommy umilit din nou, ci fiindcă auziserăm despre ultimul lui plan de răzbunare și eram ușor curioase să îl vedem desfășurându-se. Pe vremea aia nu cred că băieții se gândeau prea mult la ce-și făceau unul altuia. Ruth, ca și celelalte, privea totul cu detașare și e destul de posibil ca și eu să fi făcut la fel.

Sau poate că nu-mi amintesc cum trebuie. Poate că până și atunci, când l-am văzut pe Tommy străbătând în fugă terenul, cu încântarea de a fi fost acceptat din nou în rândul celorlalți vizibilă pe chipul lui, gata să joace iar jocul la care excela, voi fi simțit o mică împunsătură dureroasă. Ce-mi aduc sigur aminte e că am observat că Tommy are pe el tricoul bleu, cu guler, pe care și-l luase de la Solduri cu o lună în urmă și de care era extrem de mândru. Îmi amintesc că m-am gândit: „Doamne, ce tâmpit e să și-l ia la fotbal! O să și-l strice și pe urmă să te ții!” Am zis cu voce tare, fără să mă adresez cuiva anume:

— Tommy are pe el tricoul cel nou. Tricoul lui preferat, cu guleraș.

Nu cred că m-a auzit cineva, pentru că toate erau ocupate să râdă de Laura – marele măscărici din grupul nostru –, care reproducea pe rând toate expresiile de pe fața lui Tommy în timp ce alerga, făcea semne, striga și ataca. Ceilalți băieți fugeau pe teren în ritmul ăla leneș pe care îl adoptă atunci când se încălzesc, dar Tommy era atât de înnebunit de încântare, că părea gata să se avânte în orice clipă în joc. Am zis, de data asta mai tare:

— O să sufere groaznic dacă își strică tricoul.

Acum Ruth m-a auzit, dar probabil că mi-a inter­pretat vorbele ca pe un soi de glumă, fiindcă a început să râdă destul de tare, apoi a comentat și ea ceva.

După aceea băieții au încetat să mai dea în minge și au rămas într-un grup compact în noroi, cu piepturile ridicându-li-se și coborându-le încet, în timp ce așteptau să înceapă alegerea jucătorilor. Cei doi căpitani aleși erau amândoi din Senior 3, deși toată lumea știa că Tommy e cel mai bun jucător din an. Au dat cu banul pentru prima alegere, apoi cel care a câștigat s-a uitat lung la grup.

— Uită-te la el, a zis cineva din spatele meu. E absolut convins că el o să fie primul ales! Uitați-vă la el!

Adevărul e că Tommy chiar arăta destul de comic în momentul ăla, iar asta te făcea să-ți spui în gând, ei bine, da, dacă e chiar atât de tembel, atunci merită să i se întâmple toate astea. Ceilalți băieți se prefă­ceau că nu sunt deloc atenți la procesul selecției, că nu le pasă absolut deloc în ce ordine sunt aleși. Unii vorbeau în șoaptă între ei, alții își legau mai bine șireturile, iar alții se mulțumeau să se uite în jos, la picioarele care bătuceau noroiul. Dar Tommy avea privirea pironită asupra băiatului din Senior 3, de parcă acesta i-ar fi strigat deja numele.

Laura și-a continuat reprezentația tot timpul cât a durat alegerea jucătorilor, imitând fiecare expresie de pe chipul lui Tommy: cea intens fericită de la început; cea de îngrijorare nedumerită din clipa în care deja fuseseră aleși patru băieți, dar el nu se număra printre ei; durerea și panica din momentul în care începuse să își dea seama ce se întâmplă de fapt. Nu o priveam întruna pe Laura, pentru că mă uitam la Tommy. Știam însă ce face, fiindcă toate celelalte continuau să râdă și s-o încurajeze să con­tinue. Apoi, când Tommy a rămas complet singur și toți băieții din jurul lui au început să râdă batjocoritor, am auzit-o pe Ruth:

— Începe. Stați așa! Șapte secunde. Șapte, șase, cinci...

Dar n-a mai continuat. Tommy a izbucnit în zbierete și urlete, iar băieții, acum râzând fățiș, au luat-o la fugă spre Terenul de Sud. Tommy a pornit cu pași mari pe urma lor. Era greu de spus dacă instinctul îl îndemna să pornească după ei furios, pentru a-i pedepsi, sau dacă era doar speriat să nu rămână în urmă. În orice caz, după puțin timp s-a oprit și a rămas pe loc, stacojiu, uitându-se după ei. Apoi a început să țipe și să strige un talmeș-balmeș fără sens, compus din înjurături și insulte.

Până la ora respectivă avuseserăm ocazia să asistăm la multe izbucniri violente de-ale lui Tommy, așa că ne-am dat jos de pe taburete și ne-am împrăștiat prin cameră. Am încercat să încropim o conversație despre altceva, dar în fundal Tommy continua să vocifereze, apucat de pandalii, și, cu toate că la început ne-am mulțumit să dăm ochii peste cap și să-l ignorăm, în cele din urmă – probabil la cel puțin zece minute de când ne dăduserăm jos – am urcat iar la fereastră.

Acum nu se mai vedea niciunul dintre ceilalți băieți, iar Tommy nu mai încerca să comenteze către cineva anume. Pur și simplu urla isteric, dând din mâini spre cer, spre vânt, spre cel mai apropiat par al gardului. Laura a zis că poate „repetă din Shakespeare”. Altcineva a remarcat cum, de fiecare dată când striga ceva, ridica un picior de la pământ și și-l întindea, „ca un câine care face pipi”. Adevărul e că și eu remarcasem mișcarea asta a lui, dar ceea ce mă izbise fusese faptul că de fiecare dată când bătea din picior cu obidă, împroșca bucățele de noroi, care îi acopereau gleznele. M-am gândit iar la tricoul la care ținea atât de mult, dar era prea departe ca să văd dacă aruncase noroi și pe el.

— E un pic cam crud din partea lor că își bat mereu joc de el în felul ăsta, a spus Ruth. Dar e vina lui. Dacă ar învăța să-și păstreze cumpătul, l-ar lăsa în pace.

— Ba nu l-ar lăsa deloc în pace, a spus Hannah. Și Graham K. face urât, dar din cauza asta cu toții sunt extrem de grijulii în preajma lui. Motivul pentru care se iau în halul ăsta de Tommy e că e prea lasă-mă-să-te-las.

Apoi toată lumea a început să vorbească simultan despre cum Tommy nu a încercat niciodată să fie creativ și cum nu avea nimic de dat la Schimbul de Primăvară. Cred că adevărul era că în acel moment ne doream toate din suflet să vină un paznic și să-l ia în casă. Și, deși noi nu avuseserăm nicio legătură cu această nouă scenă de umilire a lui Tommy, stătuserăm toate cu ochii lipiți de geam și începeam să ne simțim un pic vinovate. Dar nu se vedea nici urmă de paznic, așa că am continuat să căutăm motive pentru care Tommy merita să pățească așa ceva. Apoi, când Ruth s-a uitat la ceas și a zis că, în ciuda faptului că mai avem timp, ar trebui să ne întoarcem în casă, nimeni nu s-a opus.

Când am ieșit din pavilion, Tommy încă nu se potolise. Casa se afla în stânga noastră și, pentru că Tommy stătea în picioare pe terenul din față, nu era nevoie să trecem pe lângă el. În orice caz, el privea în cealaltă direcție și părea că nici nu ne-a văzut. Și totuși, în timp ce prietenele mele au luat-o de-a lungul marginii terenului, eu am pornit spre el. Știam că asta le va nedumeri, dar am continuat să merg în direcția respectivă chiar și după ce am auzit șoaptele insistente ale lui Ruth, care mă îndem­nau să mă întorc.

Bănuiesc că Tommy nu era obișnuit să fie întrerupt în timpul acceselor sale de violență, fiindcă prima lui reacție atunci când am ajuns lângă el a fost să se holbeze la mine preț de o clipă, după care a continuat să vocifereze. Era ca și cum el interpreta Shakespeare, iar eu intrasem pe scenă în mijlocul reprezentației. Nici măcar când i-am spus „Tommy, tricoul tău cel frumos. O să ți-l strici”, nu mi-a dat nici cel mai mic semn că m-ar fi auzit.

Așa că m-am apropiat și i-am pus o palmă pe braț. Ulterior celelalte au crezut că a făcut-o dinadins, dar eu sunt sigură că a fost ceva neintenționat. Continua să dea din mâini în toate părțile și n-avea de unde să știe că eu am de gând să întind palma spre el. Oricum, în clipa în care și-a ridicat brațul cu putere, mi-a aruncat mâna în lateral și m-a lovit în obraz. Nu m-a durut deloc, dar am icnit instinctiv, odată cu aproape toate fetele din spatele meu.

Abia atunci Tommy a devenit conștient de prezența mea, a celorlalte, de sine, de faptul că se află în mijlocul terenului, cuprins de năbădăi, și m-a privit cu un aer ușor tâmp.

— Tommy, am zis destul de aspru. Ți-ai dat cu noroi pe tricou.

— Și ce? a murmurat el.

Dar chiar în clipa în care a rostit aceste cuvinte s-a uitat în jos, a remarcat petele maronii și s-a abținut cu greu să nu înceapă să țipe îngrozit. Apoi am văzut surpriza de pe chipul lui în momentul în care și-a dat seama că sunt la curent cu sentimentele lui față de tricoul cu guleraș.

— Nu-ți face griji, am spus înainte ca tăcerea să devină umilitoare pentru el. O să se ducă la spălat. Dacă nu reușești singur, du-i-l lui Miss Jody.

El a continuat să-și examineze tricoul cu atenție, după care a spus posomorât:

— Oricum, nu te privește pe tine.

Apoi, imediat, a părut să regrete această ultimă remarcă și mi-a aruncat o privire timidă, de parcă se aștepta să-i spun ceva care să-l îmbărbăteze. Însă avusesem parte de destul Tommy pe ziua res­pectivă, mai ales că fetele continuau să se uite la noi – și, eram sigură, o făceau și destul de mulți alți copii de la ferestrele casei. Așa că m-am întors pe călcâie, ridicând din umeri, și m-am alăturat prietenelor mele.

Ruth mi-a înconjurat umerii cu brațul și am pornit mai departe.

— Cel puțin l-ai calmat, a zis ea. Te simți bine? Ce animal nebun!