Uriașul îngropat

Uriașul îngropat de Kazuo Ishiguro

PARTEA I

Capitolul unu

Dac-ai fi vrut să găsești un drum șerpuit sau o pajiște liniștită de felul celor ce aveau să aducă mai târziu faima Angliei, ai fi căutat mult și bine. În locul lor, erau kilometri întregi de pământ părăsit și necultivat; ici și colo, cărări aspre, tăiate cu greu peste dealuri abrupte și mlaștini mohorâte. La vremea aceea, majoritatea drumurilor lăsate de romani erau deja distruse sau năpădite de vegetație, adesea complet luate în stăpânire de natura sălbatică. Râurile și mlaștinile erau acoperite de cețuri înghețate, ce le conveneau de minune uriașilor care pe atunci încă mai trăiau în zonă. Se prea poate ca oamenii care locuiau în apropiere — nu poți să nu te întrebi ce disperare crâncenă i-a putut face să se așeze în asemenea locuri mohorâte — să se fi temut de aceste creaturi, a căror răsuflare icnită se auzea mult înainte să li se ivească din ceață siluetele diforme. Dar asemenea ființe nu erau motiv de uimire. Pe atunci, oamenii le priveau probabil ca pe niște întâmplări ale firii, iar pe atunci existau mult mai multe pricini de îngrijorare. Cum să obții hrana din pământul aspru, cum să nu rămâi fără lemne de foc, cum să oprești boala care îți putea ucide zece porci într-o zi și acoperea obrajii copiilor cu o spuzeală verzuie.

În orice caz, căpcăunii nu erau atât de răi, dacă nu-i provocai. Trebuia să accepți că din când în când, poate în urma vreunei gâlcevi nedeslușite cu fârtații lui, unul dintre ei năvălea orbit de furie în sat și, în ciuda strigătelor și a armelor care i se fluturau prin față, se năpustea ca turbat, rănind pe toți cei prea lenți, care nu apucau să se ferească din calea lui. Ori că, din când în când, un căpcăun ducea cu el în cețurile din care venise câte un copil. Oamenii de pe vremea aceea erau nevoiți să adopte o atitudine ceva mai filosofică în legătură cu astfel de nenorociri.

Într-o asemenea zonă, aflată la marginea unei bălți uriașe, la umbra unor dealuri abrupte, trăia o pereche în vârstă, Axl și Beatrice. Poate că acestea nu erau numele lor exacte sau complete, dar pentru ușurința relatării am să continui să-i numesc așa. Aș putea spune că acest cuplu ducea o viață izolată, însă pe vremea aceea puțini erau izolați în sensul pe care-l dăm noi astăzi cuvântului. Pentru a-și asigura căldura și protecția, sătenii locuiau în adăposturi, multe dintre ele săpate adânc în coasta dealului, legate unele de altele prin pasaje subterane și coridoare acoperite. Perechea noastră în vârstă locuia într-un astfel de labirint extins — „clădire” ar fi mult spus — cu vreo șaizeci de săteni. Dacă ieșeai din labirintul lor și mergeai cam douăzeci de minute în jurul dealului, ajungeai la următoarea așezare și, la prima vedere, aceasta ți s-ar fi părut identică cu prima. Dar pentru locuitorii lor ar fi existat multe diferențe între ele, de care ar fi fost mândri sau cu care s-ar fi rușinat.

Nu vreau să las cumva impresia că asta e tot ce s-ar putea spune despre Britania acelor timpuri; că, într-o vreme în care în alte colțuri ale lumii înfloreau civilizații pline de splendoare, noi, cei de aici, abia trecuserăm de Epoca Fierului. Dacă ai fi putut cutreiera în voie colinele, ai fi putut să descoperi la fel de bine și castele în care ai fi găsit muzică, mâncăruri rafinate, măiestrie la întreceri sportive; sau mânăstiri ai căror locuitori erau adânciți în învățătură. Însă n-are rost să ne ascundem după deget. Chiar și pe un cal puternic, pe vreme bună, ai fi putut goni zile întregi fără să zărești vreun castel sau vreo mânăstire ițindu-se din mijlocul vegetației. Ai fi dat în general peste comunități precum cea pe care tocmai am descris-o și, în afara cazului în care aveai cu tine daruri de mâncare sau veșminte, sau erai înarmat până-n dinți, nu puteai fi sigur că vei fi binevenit. Regret că sunt nevoit să prezint o asemenea imagine a țării noastre de pe vremea aceea, dar nu am încotro.

Să revenim însă la Axl și Beatrice. Cum am spus, acest cuplu în vârstă trăia la capătul îndepărtat al labirintului, unde adăpostul era mai puțin protejat de furia naturii, și nu prea puteau profita de focul din Sala Mare, unde se adunau cu toții noaptea. Poate că fusese o vreme când locuiseră aproape de foc; o vreme când trăiseră alături de copiii lor. Adevărul e că, în ceasurile pustii de dinaintea zorilor, când stătea întins în pat, iar soția lui dormea dusă alături, o idee de felul acesta se insinua în mintea lui Axl, și atunci sentimentul că a pierdut un lucru greu de definit îi rodea inima și nu îl mai lăsa să adoarmă.

Poate că din cauza asta, în dimineața despre care vorbim acum, Axl se dăduse jos din pat și se strecurase în liniște afară, așezându-se pe banca veche și strâmbă de lângă intrarea în labirint, în așteptarea primelor semne ale zorilor. Era primăvară, dar simțea aerul încă înțepător, deși avea pe el mantia lui Beatrice, pe care o înșfăcase din mers în drum spre ieșire, iar apoi se înfășurase în ea. Dar era atât de absorbit de gânduri încât, în clipa când și-a dat seama cât îi e de frig, stelele aproape dispăruseră deja, orizontul devenea incandescent, iar din întuneric se auzeau primele triluri de păsări.

S-a ridicat încet în picioare, regretând că stătuse atât de mult afară. Era sănătos, dar de ultimele friguri scăpase destul de greu și nu voia să aibă din nou parte de ele. Își simțea picioarele jilave, dar când s-a întors ca să intre în adăpost, era mulțumit: în această dimineață reușise să-și amintească mai multe lucruri care îi scăpau de o bună bucată de vreme. În plus, acum avea senzația că e pe cale să ia o decizie importantă — una mult prea mult amânată — și se simțea cuprins de o încântare pe care abia aștepta să i-o destăinuie și soției lui.

Înăuntru, coridoarele labirintului erau încă scăldate în beznă, și fu obligat să parcurgă pe bâjbâite scurta distanță până la ușa odăii sale. Multe dintre „tocurile ușilor” din labirint erau de fapt niște simple arcade menite să marcheze pragul unei încăperi. Acest aranjament spațial deschis, care sătenilor nu le părea deloc un atac la nevoia lor de intimitate, permitea odăilor să se bucure de toată căldura adusă de coridoare dinspre focul cel mare sau orice alte focuri mai mici îngăduite în labirint. Însă cum camera lui Axl și Beatrice era mult prea departe de foc, avea ceva ce am putea numi o ușă în toată regula — un cadru impozant de lemn umplut cu rămurele, viță-de-vie și scaieți puse în cruciș, pe care cel care voia să intre sau să iasă trebuia de fiecare dată să le ridice într-o parte, dar care îi fereau de curentul înghețat. Axl s-ar fi lipsit bucuros de ușă, dacă ea n-ar fi devenit, în timp, un motiv de mare mândrie pentru Beatrice. Adeseori, când se întorcea în odaie, își găsea nevasta rupând bucăți veștejite din împletitura grosolană și înlocuindu-le cu ramuri proaspăt tăiate, adunate în timpul zilei.

În dimineața asta, Axl dădu la o parte îngrăditura doar atât cât să se strecoare înăuntru, având grijă să scoată cât mai puțin zgomot cu putință. Aici, lumina zorilor se strecura în odaie prin micile crăpături din zidul exterior. Își întrezărea vag mâna în fața lui și, pe patul de iarbă, desluși silueta lui Beatrice dormind dusă sub păturile groase.

Simți o pornire să-și trezească nevasta. Pentru că o parte din el era sigură că dacă ea ar fi trează și i-ar vorbi, orice bariere ar mai fi rămas între el și hotărârea lui s-ar prăbuși până la urmă. Dar mai era ceva timp până când membrii comunității aveau să se trezească și să înceapă muncile zilei, așa că se așeză pe scăunelul scund din colț, încă bine înfășurat în pelerina soției lui.

Se întrebă cât de groasă avea să fie ceața în dimineața aceea și dacă, atunci când întunericul avea să se împrăștie încet, o să vadă că aceasta s-a strecurat prin crăpături chiar în odaia lor. Dar apoi gândurile îi zburară de la asemenea chestiuni fără importanță, revenind la ceea ce-l preocupa cu adevărat Oare dintotdeauna locuiseră așa, doar ei doi, la marginea comunității? Sau poate altădată lucrurile stăteau cu totul altfel? Mai devreme, afară, îi veniseră în minte frânturi de amintiri: un scurt moment cu el străbătând lungul coridor central al labirintului, cu brațul în jurul umerilor unuia dintre copiii lui, mergând ușor aplecat nu din cauza vârstei, cum poate făcea acum, ci pur și simplu pentru că nu voia să se lovească cu capul de grinzi în lumina tulbure. Poate copilul tocmai îi vorbise, zisese ceva amuzant și râdeau amândoi. Însă acum, ca mai înainte afară, nimic nu-i apărea clar în minte și cu cât se concentra mai mult, cu atât mai încețoșate se făceau frânturile. Poate erau doar niște închipuiri ale minții unui om bătrân. Poate că Dumnezeu nu le dăduse niciodată copii.

V-ați putea întreba de ce nu a cerut Axl ajutor celorlalți săteni pentru a-și aminti trecutul, însă asta nu era chiar atât de ușor lucru cum vi s-ar putea părea. Căci în această comunitate trecutul era arareori discutat. Nu vreau să spun că era tabu. Vreau să spun că el se topise cumva într-o ceață la fel de densă precum cea care acoperea în permanență mlaștinile. Pur și simplu, acestor săteni nu le trecea niciodată prin minte să se gândească la trecut — nici măcar la cel recent.

Să luăm un exemplu, o idee ce de la o vreme nu-i dădea pace lui Axl: Era sigur că nu cu multă vreme în urmă, printre ei se aflase o femeie cu păr lung și roșu — o femeie considerată extrem de importantă în satul lor. Ori de câte ori cineva se rănea sau se îmbolnăvea, trimiteau imediat după această femeie cu păr lung și roșu, atât de pricepută în arta vindecării. Și totuși, acum nu mai putea fi găsită nicăieri și nimeni nu părea să se întrebe ce i s-a întâmplat sau măcar să-și exprime regretul față de absența ei. Într-o dimineață, când Axl adusese vorba despre asta în prezența a trei vecini, în timp ce lucra alături de ei la desțelenirea pământului înghețat, reacția lor i-a dat de înțeles că pur și simplu nu au habar despre ce vorbește. Unul dintre ei se oprise chiar din muncă și făcuse un efort să-și amintească, dar sfârșise prin a clătina din cap.

— Cred că a fost acum foarte mult timp, a zis.

— Nici eu nu-mi amintesc de o astfel de femeie, i-a spus Beatrice când el a adus vorba despre asta, într-o noapte. Poate ai visat-o dintr-o nevoie a ta, Axl, deși ai o soție chiar aici, lângă tine, cu un spate mult mai drept decât al tău.

Asta se întâmplase cândva toamna trecută, și stătuseră așa culcați unul lângă altul în pat, în bezna adâncă, ascultând ploaia ce le bătea în adăpost.

— E drept că anii au trecut peste tine aproape fără să lase urme, prințesă, zisese Axl. Dar femeia de care spun n-a fost vis și ți-ai aminti-o și tu, dacă te-ai strădui o clipă să te gândești la ea. Cu doar o lună în urmă se afla la ușa noastră, un suflet binevoitor ce ne întreba dacă avem nevoie să ne aducă ceva. Nu se poate să nu-ți amintești.

— Dar de ce voia să ne aducă ceva? Era rudă cu noi?

— Nu cred că era, prințesă. Era pur și simplu amabilă. Nu se poate să nu-ți amintești. Venea des la ușa noastră să ne întrebe dacă ne e frig sau foame.

— Ce te întreb eu, Axl, e de ce-a ales să-și reverse bunătatea asupra noastră?

— Și eu m-am întrebat la vremea aceea, prințesă. Îmi amintesc că m-am gândit: iată o femeie care se pricepe să-i îngrijească pe cei bolnavi, și iată-ne și pe noi doi, la fel de sănătoși ca oricare alți săteni. Oare a auzit că ar bântui ciuma și a venit să vegheze la starea noastră? Dar am aflat că nu era niciun pericol de ciumă, iar ea era doar amabilă. Acum, că vorbim despre ea, parcă încep să-mi amintesc mai multe. Stătea în picioare chiar aici și ne spunea să nu ne supărăm când copiii ne aruncă vorbe de ocară. Asta a fost tot. Pe urmă n-am mai văzut-o niciodată.

— Axl, femeia asta cu părul roșu nu e doar o închipuire a minții tale, e și o proastă dacă-și face griji pentru niște copii și jocurile lor.

— Întocmai așa m-am gândit și eu la vremea aceea, prințesă. Ce rău ne pot face copiii? Își fac și ei de lucru cum pot când vremea de-afară e prea urâtă. I-am spus că nu ne-am gândit nicio clipă la asta, dar ea a rămas la fel de amabilă. Iar pe urmă îmi amintesc că ne-a zis că e păcat că ne petrecem nopțile așa, fără o lumânare.

— Dacă ființa asta ne-a compătimit pentru că n-avem lumânare, a zis Beatrice, măcar aici a nimerit-o. E o insultă să ne fie interzisă lumânarea în nopți cum e asta, mai ales că nouă nici nu ne tremură mâinile. În timp ce alții au în odaia lor lumânări, amorțiți seară de seară de la cidru, sau cu copiii alergând bezmetic în jur. Și totuși, lumânarea noastră au luat-o, iar acum abia dacă-ți văd conturul, Axl, deși te afli chiar lângă mine.

— Nimeni nu și-a pus în gând să ne insulte, prințesă. Pur și simplu, așa s-au făcut mereu lucrurile și cu asta, basta.

— Ei bine, nu doar femeia asta din visele tale găsește că e ciudat că ni s-a luat lumânarea. Ieri sau poate alaltăieri, eram la râu și treceam pe lângă niște femei și sunt sigură că le-am auzit spunând, când credeau că nu le pot auzi, că ce nenorocire pe un cuplu așa cinstit ca noi să trebuiască să stea pe întuneric în fiecare noapte. Așa că femeia din visele tale nu e singura de părerea asta.

— Dar cea de care-ți tot vorbesc eu, prințesă, nu e o femeie din visele mele. Toți cei de aici o cunoșteau în urmă cu o lună și aveau o vorbă bună de spus despre ea. Oare ce vă face pe toți, inclusiv pe tine, să uitați că a trăit vreodată?

Acum, amintindu-și conversația în această dimineață de primăvară, Axl se simți aproape gata să accepte că se înșelase în privința femeii cu păr roșu. Era, la urma urmei, un bărbat nu tocmai tânăr, care uneori mai putea face și confuzii. Dar cazul femeii cu păr roșu fusese doar unul dintre nenumăratele episoade bulversante ce-i veneau în minte. Era frustrant, dar în acest moment nu se putea gândi la prea multe exemple, cu toate că existaseră o mulțime, de asta nu se îndoia. Era, de pildă, incidentul legat de Marta.

E vorba despre o fetiță de nouă sau zece ani, care fusese mereu renumită pentru curajul ei. După câte se pare, toate poveștile ce-ți ridicau părul din cap despre ce li s-ar putea întâmpla copiilor care rătăceau aiurea nu-i astâmpăraseră câtuși de puțin simțul aventurii. Așa că într-o seară, când mai era cel mult o oră de lumină, ceața începea să se pogoare și dinspre dealuri se auzeau lupii, se răspândise vestea că Marta nu e de găsit nicăieri, și toată lumea se oprise alarmată din ce făcea. Curând, vocile au început să-i strige numele prin întregul labirint, pașii alergau grăbiți în susul și-n josul coridoarelor, iar sătenii căutau în fiece odaie de dormit, în fiece adăpost cu provizii, în scobiturile de sub căpriori, în orice ascunziș în care s-ar fi putut băga un copil ca să se amuze.

Apoi, în toiul panicii, doi păstori care se întorceau de la muncă, de pe dealuri, au intrat în Sala Mare și s-au pus să se încălzească lângă foc. În timp ce făceau asta, unul din ei a povestit cum în ziua de dinainte se uitaseră la un uliu vrăbier dând roată deasupra capului lor, o dată, de două ori, apoi a treia oară. Nu era nicio greșeală la mijloc, a zis el, fusese un uliu vrăbier. Vestea s-a răspândit rapid în labirint și curând în jurul focului se adunase o mulțime care-i asculta pe păstori. Până și Axl se grăbise să li se alăture, pentru că apariția unui uliu vrăbier în ținutul lor era o veste într-adevăr importantă. Printre multele puteri atribuite uliului vrăbier se număra și aceea de a pune pe fugă lupii, iar peste tot în restul ținutului, se spunea, lupii dispăruseră cu desăvârșire datorită acestor păsări.

La început, lumea a tăbărât nerăbdătoare cu întrebări asupra ciobanilor și i-a pus să-și repete povestea iar și iar. Apoi, în rândul ascultătorilor s-a răspândit încet-încet scepticismul. Se mai spuseseră multe asemenea povești, precizase cineva, și de fiecare dată ele se dovedeau neîntemeiate. Altcineva susținea că aceiași doi păstori mai veniseră primăvara trecută cu o poveste identică și care totuși nu se adeverise. Ciobanii, furioși, au negat că ar mai fi venit și altădată cu o asemenea poveste și curând mulțimea s-a împărțit între cei care le luau partea și cei care ziceau că-și amintesc pretinsul episod de anul trecut.

Pe când cearta se întețea, Axl se simțea tot mai copleșit de un sentiment familiar și sâcâitor, care-i spunea că ceva nu e cum trebuie, și, hotărând să scape de strigătele și îmbulzeala dinăuntru, se duse afară să se uite la cerul care se întuneca și la ceața ce se lăsa în vălătuci groși pe pământ. Și, după un timp, crâmpeiele începură să se adune în mintea lui, despre Marta cea de negăsit, despre pericol, despre cum, nu cu multă vreme în urmă, o căutase toată lumea. Dar aceste amintiri deveneau tot mai confuze, cam ca un vis la câteva secunde după trezire, și doar cu un efort supraomenesc de concentrare reuși Axl să se agațe cât de cât de gândul la micuța Marta în vreme ce vocile din spatele lui continuau să se certe pentru uliul vrăbier. Apoi, stând el așa acolo, auzi vocea unei fete care cânta pentru sine, și o văzu pe Marta ieșind din ceață.

— Ești o ființă tare ciudată, copila mea, a spus Axl când ea venea țopăind către el. Nu ți-e frică de întuneric? De lupi sau căpcăuni?

— A, ba mă tem de ei, domnule, a zis ea cu un zâmbet. Dar știu cum să mă ascund de ei. Sper că părinții mei nu au întrebat de mine. Săptămâna trecută am luat-o zdravăn pe cocoașă.

— Dac-au întrebat de tine? Sigur c-au întrebat. Nu te caută tot satul? Ascultă și tu vacarmul dinăuntru. Tu ești pricina lui, copila mea.

Marta a râs și a spus:

— Vai, încetați, domnule! Știu că nu mi-au dus deloc dorul. Și aud foarte bine că nu pentru mine se ceartă.

Când ea a zis asta, Axl și-a dat seama că, într-adevăr, fata avea dreptate: glasurile de dinăuntru nu se sfădeau în legătură cu ea, ci pentru cu totul altceva. Se aplecă ușor spre ușă pentru a auzi mai bine, și când prinse din zbor câte un cuvânt printre glasurile ridicate, începu să-și amintească de păstori și uliul vrăbier. Tocmai se întreba dacă n-ar trebui să-i explice Martei ceva legat de asta, când ea trecu brusc pe lângă el și se duse înăuntru.

El o urmă, imaginându-și ușurarea și bucuria pe care le vor isca apariția ei. Și, la drept vorbind, își dăduse seama că, intrând odată cu ea, va putea să-și asume și el puțin din meritul întoarcerii ei în siguranță. Însă când intrară în Sala cea Mare, sătenii erau atât de înfierbântați de cearta lor legată de păstori, încât doar vreo câțiva s-au obosit să se uite înspre ei. Mama Martei a ieșit din mulțime doar cât să-i spună copilului: „Deci ai apărut! Să nu mai pleci niciodată așa, de capul tău! De câte ori trebuie să-ți spun?”, după care și-a îndreptat iar atenția asupra discuțiilor aprinse din jurul focului. Văzând asta, Marta i-a zâmbit larg lui Axl, ca pentru a zice:

„Vezi ce-am vrut să spun?” apoi s-a lăsat înghițită de umbre, plecând în căutarea prietenilor ei.

Camera se luminase vizibil. Odaia lor, aflată chiar la marginea labirintului, avea o mică fereastră ce dădea în afară, deși era prea înaltă ca să te poți uita prin ea fără să te urci pe un taburet. Momentan era acoperită cu o pânză, însă o rază timpurie de soare pătrundea acum dintr-un colț, aruncând un fascicul de lumină asupra locului în care dormea Beatrice. Și, prins în această rază, Axl văzu ceva ce aducea cu o insectă atârnând în aer chiar deasupra capului soției sale. Apoi își dădu seama că era un păianjen suspendat de pânza lui verticală invizibilă, și care chiar în timp ce se uita și-a început coborârea lină. Ridicându-se fără zgomot, Axl traversă mica odaie și mătură cu degetele aerul de deasupra nevestei sale cufundate în somn, prinzând păianjenul cu mâna. Apoi rămase așa o clipă, uitându-se la ea. Pe chipul ei adormit se citea o pace pe care rareori o mai vedea când era trează, și valul subit de fericire în care îl înfășură priveliștea îl surprinse. Știu atunci că s-a hotărât, că vrea s-o trezească să-i dea vestea. Însă își dădu seama de egoismul unei asemenea fapte — și, în plus, cum putea să fie sigur de reacția ei? În cele din urmă, se duse fără zgomot înapoi la scăunelul lui și se așeză la loc, își aminti de păianjen și desfăcu palma cu blândețe.

Mai devreme, când stătuse pe banca de afară așteptând primele raze de lumină, încercase să-și aducă aminte cum ajunseseră el și Beatrice să aducă în discuție ideea călătoriei lor. Crezuse atunci că reușise să identifice o anume conversație pe care o avuseseră într-o noapte, în aceeași odaie, însă acum, în timp ce urmărea păianjenul fugind dincolo de marginea palmei lui și apoi pe podeaua de lut, avu revelația cât se poate de clară că prima dată când se deschisese subiectul fusese în ziua când prin satul lor trecuse străina aceea îmbrăcată în zdrențe cernite.

Era o dimineață cenușie — oare chiar atât de mult era de atunci, să fi fost în noiembrie trecut? — și Axl se plimbase pe lângă râu, de-a lungul unei poteci umbrite de sălcii. Se întorcea grăbit de la câmp în labirint, poate ca să ia vreo unealtă sau să primească instrucțiuni de la un șef de echipă. În orice caz, l-a țintuit locului o izbucnire de glasuri ridicate venind dinspre tufișurile din dreapta sa. Primul lui gând a fost că e vorba de căpcăuni și s-a uitat repede în jur după o piatră sau un băț. Apoi și-a dat seama că vocile — toate de femei deși mânioase și înfierbântate, nu aveau în ele nimic din panica aceea care însoțește atacurile căpcăunilor. Cu toate astea, și-a croit cu hotărâre drum printr-un gard viu de tufișuri de ienupăr și a ajuns într-un luminiș, unde a văzut cinci femei — nu la prima tinerețe, dar încă la o vârstă rodnică — stând în picioare una lângă alta. Erau cu spatele la el și strigau către ceva din depărtare. Aproape ajunsese lângă ele când, tresărind, una dintre femei l-a observat, iar apoi celelalte s-au întors și l-au privit aproape cu insolență.

— Măi, măi! a zis una dintre ele. Poate e vorba de noroc, poate-i ceva mai mult. Dar iată-l pe bărbatul ei, așa că să sperăm că-i bagă el mințile în cap.

Femeia care îl văzuse prima a zis:

— I-am spus nevestei tale să nu se ducă, dar ea n-a vrut să asculte. Tot insistă să-i ducă de mâncare străinei, chiar dacă mai mult ca sigur e vreo diavoliță sau cine știe ce soi de duh deghizat.

— E în primejdie soția mea? Doamnelor, puteți să mă lămuriți?

— E o femeie străină care ne-a dat târcoale toată dimineața, spuse o alta. Are părul vraiște și o mantie din zdrențe negre. Zice că e saxonă, dar nu e îmbrăcată ca saxonii pe care i-am întâlnit noi. A încercat să se strecoare înapoia noastră pe malul râului, unde ne vedeam de spălat rufele, dar am văzut-o la timp și am gonit-o. Dar ea se tot întorcea, purtându-se ca și cum ar fi fost foarte afectată de ceva, alteori cerându-ne de mâncare. Părerea noastră e că în toată vremea asta își îndrepta farmecele chiar spre soția dumitale, domnule, fiindcă în dimineața asta a trebuit deja s-o tragem de două ori de mâini înapoi pe Beatrice, atât de pornită era să se ducă după demon. Până la urmă a reușit să scape de noi și s-a dus la gherghinul cel bătrân, unde și-acum o așteaptă diavolița. Am ținut-o cât am putut, domnule, dar pesemne că puterile diavolești au început deja să-i curgă prin vine, fiindcă avea o forță nefirească pentru o femeie cu oase așa de subțiri, și atât de în vârstă.

— Gherghinul cel bătrân...

— A pornit chiar acum o clipă, domnule. Dar femeia aia sigur e un diavol, așa că dacă te duci după ea, să ai grijă să nu te împiedici sau să nu te tai în vreun ghimpe otrăvit, de să nu te mai vindeci niciodată.

Axl se strădui din răsputeri să-și ascundă iritarea față de aceste femei, spunând politicos:

— Vă sunt recunoscător, doamnelor. Mă duc să văd ce face soția mea. Vă rog să mă scuzați.

Pentru săteni, „gherghinul cel bătrân” era și un motiv de mândrie locală, dincolo de faptul că se referea la arbustul ce părea să crească chiar din stânca de pe marginea promontoriului, la o aruncătură de băț de labirint. În zilele însorite, dacă vântul nu bătea prea puternic, era un loc plăcut în care să-ți petreci timpul. Aveai o bună priveliște asupra pământului până jos la apă, asupra cotului râului și a mlaștinilor de dincolo de e. Copiii se jucau adeseori duminica în jurul rădăcinilor lui noduroase, uneori îndrăznind să sară de pe marginea promontoriului, care era suficient de puțin abruptă încât niciunul să nu se poată răni, rostogolindu-se pur și simplu pe panta ierboasă, ca un butoi dat de-a dura. Însă într-o dimineață ca aceea, când și adulții și copiii erau ocupați cu treburi, locul era probabil pustiu, așa că Axl, apărând pe versant dintre cețuri, nu a fost deloc surprins să vadă că cele două femei erau singure, iar siluetele lor, abia vizibile pe fundalul cerului alb. Și într-adevăr, străina, așezată cu spatele la stâncă, era îmbrăcată straniu. De la distanță cel puțin, mantia ei părea făcută din mai multe bucăți de pânză cusute laolaltă, iar acum flutura în vânt, dându-i celei ce o purta înfățișarea unei păsări mari, pe cale să-și ia zborul. Lângă ea, Beatrice — încă în picioare, deși cu capul aplecat către însoțitoarea ei — părea fragilă și vulnerabilă. Cele două femei erau adâncite în conversație, dar când l-au zărit pe Axl apropiindu-se, s-au oprit din vorbă și au început să se uite înspre el. Apoi Beatrice a venit la marginea promontoriului și a strigat în jos, către el:

— Oprește-te acolo, bărbate! Nu mai face niciun pas! Vin eu la tine. Nu urca aici și nu deranja liniștea acestei biete femei, acum că în sfârșit poate și ea să-și odihnească picioarele și să mănânce puțină pâine de ieri.

Axl așteptă, conform instrucțiunilor ei, și la puțină vreme își văzu soția coborând pe lunga potecă ce tăia câmpul spre locul în care se afla el. Veni chiar lângă el și, fără îndoială îngrijindu-se ca vântul să nu-i poarte vorbele spre urechea străinei, zise în șoaptă:

— Femeile alea proaste te-au trimis după mine, bărbate? Când eram de vârsta lor, bătrânele erau cele pline de frică și de credințe prostești, convinse că orice piatră e blestemată și orice pisică, un duh rău. Dar acum am îmbătrânit eu însămi și, ce să vezi, taman cele tinere au mintea înțesată de superstiții, de parcă n-ar cunoaște promisiunea Domnului că va fi alături de noi în fiece clipă. Uită-te la biata străină și vezi cu ochii tăi: e istovită și singură, și a rătăcit patru zile prin pădure și pe câmpuri, sat după sat, de unde a fost mereu izgonită. A străbătut o țară creștină, dar a fost luată drept diavol sau o leproasă, deși nu are niciun semn pe piele. Așa că, bărbate, sper că n-ai venit aici ca să-mi spui să nu-i ofer acestei femei alinare și bruma de mâncare pe care o am la mine.

— Nu ți-aș cere așa ceva, prințesă, pentru că văd și singur că e adevărat ce spui. Înainte să vin aici, mă gândeam ce păcat e că nu mai putem primi cu bunăvoință un străin.

— Atunci vezi-ți de treaba ta, bărbate, fiindcă sunt sigură că iar o să se plângă că abia te miști când e vorba de muncă și, cât ai clipi, o să-i pună din nou pe copii să se ia de noi.

— N-a zis nimeni că abia mă mișc când e vorba de muncă, prințesă. De unde-ai auzit așa ceva? Eu n-am auzit pe nimeni să se plângă de asta și sunt în stare să duc o povară la fel de grea precum orice bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr.

— Te necăjeam și eu, bărbate. Așa e, nu s-a plâns nimeni de munca ta.

— Dacă ne mai scot vorbe copiii, ele n-au legătură cu faptul că eu mă mișc mai iute sau mai greoi la munca mea, ci cu părinții lor prea proști sau mai degrabă prea beți ca să-i mai învețe ce înseamnă buna purtare și respectul.

— Potolește-te, bărbate. Ți-am spus că doar te necăjeam și n-am s-o mai fac. Străina îmi spunea ceva care mă interesează foarte tare și poate că la un moment dat te va interesa și pe tine. Dar trebuie să termine de povestit, așa că te rog din nou să te grăbești cu ce ai venit să faci și să mă lași s-o ascult și să-i ofer câtă alinare pot.

— Îmi pare rău, prințesă, dacă adineaori ți-am vorbit prea aspru.

Însă Beatrice îi întorsese deja spatele și acum urca înapoi pe poteca ce ducea spre gherghin și spre silueta înfășurată în mantia fluturândă.

Puțin mai târziu, după ce-și încheiase misiunea, Axl se întorcea la câmp și, cu riscul de a pune la încercare răbdarea colegilor săi, se abătu din drum pentru a trece iar pe lângă vechiul arbust. Căci adevărul era că deși împărtășea pe deplin disprețul soției sale față de instinctele bănuitoare ale femeilor, nu reușise să scape de gândul că străina aducea cu sine un soi de amenințare și nu avea inima împăcată la gândul că o lăsase pe Beatrice singură cu ea. Prin urmare, se simți ușurat când zări silueta soției sale, singură pe promontoriul din fața stâncii, uitându-se către cer. Părea adâncită în gânduri și nu îl observă până ce n-o strigă eL Când o privi coborând poteca, mai încet ca înainte, își dădu seama, nu pentru prima oară, că de la o vreme era ceva schimbat în mersul ei. Nu era chiar un șchiopătat, dar ceva ca și cum ar fi avut o durere tainică, pe care încerca s-o ascundă. Când o întrebă, în timp ce se apropia, ce s-a întâmplat cu strania ei însoțitoare, Beatrice zise simplu:

— Și-a văzut de drumul ei.

— Cred că ți-a fost recunoscătoare pentru bunăvoință, prințesă. Ai vorbit mult cu ea?

— Da, și a avut multe de spus.

— Văd că a zis ceva care te-a tulburat, prințesă. Poate că aveau dreptate femeile alea și era mai bine s-o eviți.

— Nu m-a tulburat, Axl. Dar m-a pus pe gânduri.

— Ai o stare ciudată. Ești sigură că nu ți-a făcut vreo vrajă înainte să dispară ca prin farmec?

— Du-te până la gherghin, bărbate, și o s-o vezi pe cărare, pentru că abia ce-a plecat. Speră ca oamenii de dincolo de deal să fie mai inimoși cu ea.

— Bine, prințesă, atunci te las, căci văd că n-ai pățit nimic. Dumnezeu va fi mulțumit că ai dat încă o dată dovadă de bunătate, așa cum ți-e firea.

Dar de această dată soția sa nu părea dornică să-l lase să plece. Îl prinse de braț de parcă ar fi vrut să-și recapete echilibrul, apoi își lăsă capul pe pieptul lui. Ca animată de o voință proprie, mâna lui se ridică pentru a-i mângâia părul încurcat de vânt și, când el se uită în jos la ea, fu surprins să vadă că Beatrice avea încă ochii larg deschiși.

— E limpede, ești într-o stare ciudată, zise el. Ce ți-a spus străina?

Ea își mai ținu o clipă capul la pieptul lui. Apoi se îndreptă și își dădu drumul.

— Acum că stau să mă gândesc, Axl, poate că e ceva în vorbele astea ale tale, pe care le spui mereu. E bizar cum lumea tot uită de oameni și de lucruri de ieri și de alaltăieri. E ca boală care a pogorât asupra noastră, a tuturor.

— Întocmai ce spuneam și eu, prințesă. De pildă, femeia cu păr roșu...

— Las-o pe femeia cu păr roșu, Axl. E vorba de toate celelalte pe care nu ni le amintim.

O spusese în timp ce privea spre orizontul acoperit de straturi groase de ceață, însă acum îl fixa intens și el îi văzu ochii plini de tristețe și de jind. Și chiar atunci — era sigur de asta — ea i-a zis:

— Inima ta a hotărât demult împotrivă, Axl, știu asta. Dar e momentul acum să te gândești din nou. Trebuie să plecăm într-o călătorie, și asta fără-ntârziere.

— O călătorie, prințesă? Ce fel de călătorie?

— O călătorie spre satul fiului nostru. Nu e departe, bărbate, o știm amândoi. Chiar și așa încet cum mergem noi, e un drum de cel mult câteva zile spre răsărit, dincolo de Câmpia cea Mare. Iar în curând vine și primăvara.

— Am putea să plecăm într-o astfel de călătorie. Sigur că da, prințesă. Ceva din ce ți-a spus străina aceea te-a făcut să te gândești la asta?

— Mă gândesc la asta de ceva vreme, Axl, deși ceea ce mi-a spus sărmana femeie adineaori mă face să-mi doresc să nu mai întârzii nicio clipă. Fiul nostru ne așteaptă în satul lui. Cât să-l mai lăsăm să aștepte?

— Când vine primăvara, prințesă, o să ne gândim sigur la o astfel de călătorie. Dar de ce spui că m-am împotrivit mereu?

— Nu-mi amintesc acum, Axl, tot ce s-a întâmplat între noi legat de asta. Doar că inima ta s-a opus întotdeauna, deși eu tânjeam după asta.

— Ei bine, prințesă, hai să ne continuăm discuția când terminăm cu treaba, ca să nu le dăm apă la moară vecinilor, să zică iar că suntem înceți Acum lasă-mă să-mi văd de drum. Vorbim din nou despre asta curând.

Însă în zilele ce urmară, chiar dacă au făcut aluzii la ideea de-a călători, nu au vorbit niciodată serios despre ea. Căci au descoperit că deveneau ciudat de stânjeniți ori de câte ori atingeau subiectul, și n-a durat mult până să se instaleze între ei o înțelegere tacită, așa cum apar între un soț și o soție ce au petrecut mulți ani împreună, de a evita subiectul pe cât posibil. Spun „pe cât posibil”, pentru că uneori se ivea o nevoie — o dorință greu de stăpânit, s-ar putea spune — în fața căreia unul sau celălalt avea să cedeze. Dar orice discuție ar fi avut în asemenea împrejurări, ea sfârșea inevitabil rapid, în câteva vorbe evazive sau în răbufniri de furie. Și, în singura ocazie când Axl își întrebase soția drept în față ce-i spusese femeia în ziua aceea lângă gherghin, chipul lui Beatrice se întunecase brusc și, preț de o clipă, fusese pe punctul de a izbucni în lacrimi. După asta, Axl avusese grijă să evite orice referire la străină.

După un timp, Axl nu își mai putea aminti cum începuse discuția despre călătorie sau ce însemnase vreodată pentru el. Însă în această dimineață, stând afară în orele reci de dinaintea zorilor, amintirea păru să se limpezească, sau cel puțin crâmpeie din ea, și îi reveniră în minte multe lucruri: femeia cu păr roșu, Marta, străina în zdrențe negre și alte amintiri cu care nu e nevoie să ne batem capul acum. Și își amintise destul de viu ce se petrecuse cu doar câteva duminici în urmă, atunci când îi luaseră lumânarea lui Beatrice.

Duminica era zi de odihnă pentru săteni, căci cel puțin nu lucrau la câmp. Însă tot trebuiau să aibă grijă de animale și, cu atâtea alte treburi ce-și așteptau rândul, pastorul acceptase că practic nu le poate interzice nimic din ce putea fi considerat muncă. Așa se face că, atunci când Axl a ieșit în soarele primăverii din acea duminică, după ce-și petrecuse dimineața reparându-și cizmele, a fost întâmpinat de priveliștea vecinilor săi răsfirați pe tot terenul din fața labirintului, unii așezați pe peticele de iarbă, alții pe scăunele fără spătar sau pe bușteni, vorbind, râzând și muncind. Copiii se jucau peste tot și un grup se adunase în jurul a doi bărbați ce construiau pe iarbă o roată pentru o căruță. Era prima duminică din an în care vremea permitea asemenea activități în aer liber și atmosfera era aproape festivă. Cu toate astea, cum stătea așa la intrarea în labirint și se uita dincolo de săteni, spre locul în care pământul cobora în pantă către mlaștini, Axl vedea ceața ridicându-se din nou și își spunea că după-masă aveau să fie iar scufundați în burniță cenușie.

Stătea acolo de ceva timp când deveni conștient de agitația crescândă de lângă gardurile terenurilor de pășunat. La început nu îi acordă prea mare atenție, însă apoi adierea aduse cu ea ceva ce-i atrase atenția și-l făcu să se îndrepte de șale. Căci deși privirea îi devenise supărător de încețoșată odată cu trecerea anilor, auzul îi rămăsese încă intact și Axl desluși, în harababura strigătelor mulțimii de lângă gard, glasul supărat al lui Beatrice.

Și alții se opreau din ce făceau și se întorceau să se uite. Însă acum Axl se grăbea să-și croiască drum printre ei, reușind în ultima clipă să se ferească de copiii ce umblau brambura și de lucrurile lăsate prin iarbă. Cu toate astea, înainte ca el să poată ajunge la micul ghem de oameni care se înghionteau, acesta s-a dispersat, iar din mijlocul lui a apărut Beatrice, ținând ceva la piept cu ambele mâini. Cele mai multe dintre fețele din jur o priveau amuzate, dar femeia care se ivi din senin lângă umărul soției lui — văduva unui fierar care murise de friguri în anul ce trecuse — avea trăsăturile schimonosite de furie. Beatrice reuși să scape de torționara sa, în vreme ce propriul chip devenea sobru, aproape o mască lipsită de expresie, dar când îl zări pe Axl apropiindu-se de ea gravitatea aceea se preschimbă în emoție puternică.

Acum când se gândea la toate astea, lui Axl i se părea că expresia din acel moment de pe chipul soției sale fusese, mai mult decât orice altceva, una de imensă ușurare. Nu era vorba că Beatrice crezuse că totul va fi bine odată cu venirea lui; dar prezența lui contase foarte mult pentru ea. Îl privi lung, nu doar cu ușurare, ci în egală măsură cu un soi de implorare, și-i întinse obiectul pe care îl păzise cu strășnicie.

— E-a noastră, Axl! N-o să mai stăm pe întuneric. Ia-o repede, bărbate, e-a noastră!

Îi întindea o lumânare cam turtită, aproape fără nicio formă. Văduva fierarului încercă din nou să i-o înșface, însă Beatrice o lovi peste mâna agresivă.

— Ia-o, bărbate! Copilul ăla de acolo, micuța Nora, ea mi-a adus-o azi-dimineață. A făcut-o cu mâna ei, zicându-și că om fi obosit să ne petrecem nopțile cum facem acum.

Vorbele acestea stârniră un nou val de strigăte și, pe ici, pe colo, de râsete. Însă Beatrice continuă să se uite lung la Axl, cu o expresie stăruitoare și plină de încredere, și imaginea chipului ei din momentul acela era cea care îi venise prima oară în minte în dimineața asta, pe banca din fața labirintului, stând și așteptând să se crape de ziuă. Oare cum de uitase acest episod, când el se petrecuse cu doar trei săptămâni în urmă? Cum de nu se mai gândise deloc la el până azi?

Deși întinsese mâna, nu reușise să ia lumânarea — mulțimea nu-l lăsase să ajungă la ea —, așa că spusese tare și cu destul de multă convingere:

— Nu-ți face griji, prințesă. Nu-ți face griji

Chiar în timp ce rostea aceste vorbe, deveni conștient de cât erau de goale, așa că fu surprins când mulțimea se potoli și până și văduva fierarului făcu un pas înapoi. Abia atunci își dădu seama că reacția lor nu avea legătură cu vorbele lui ci cu faptul că din spatele lui se apropia pastorul.

— Ce purtări sunt acestea pentru sfânta zi a Domnului? Pastorul trecu pe lângă Axl și se uită cu ochii scânteind de furie la adunarea acum tăcută. Aud?

— E vorba de conița Beatrice, domnule, spuse văduva fierarului A primit o lumânare.

Chipul lui Beatrice era din nou o mască imobilă, dar ea nu evită privirea pastorului, atunci când aceasta zăbovi asupră-i.

— Văd și eu că e adevărat, coniță Beatrice, spuse pastorul. Sper că nu ai uitat hotărârea consiliului nostru că dumneata și soțul dumitale nu aveți voie să aprindeți lumânări în odaie.

— Niciunul din noi n-a răsturnat vreodată o lumânare, domnule. N-o să ne petrecem noapte după noapte pe întuneric.

— Decizia a fost luată și trebuie s-o respectați până când consiliul hotărăște altfel.

Axl văzu furia arzând în ochii ei.

— Asta nu-i decât o răutate. Atâta tot, spuse încetișor, aproape în șoaptă, dar privindu-l pe pastor drept în față.

— Luați-i lumânarea, spuse pastorul. Faceți cum am spus. Luați-i-o.

În timp ce mai multe mâini se întindeau către ea, lui Axl i se păru că ea nu a înțeles exact ce a spus pastorul. Căci rămăsese în mijlocul îmbulzelii cu o mină bulversată, continuând să țină strâns lumânarea, ca dintr-un soi de instinct demult uitat. Păru cuprinsă de panică și întinse iar lumânarea către Axl, chiar și când, împinsă, își pierdu echilibrul. Dar n-a căzut și, când s-a redresat, a mai îndreptat o dată lumânarea către el. El încercă s-o ia, dar altă mână i-o înșfacă, după care vocea pastorului răsună cu putere:

— Destul! Lăsați-o pe conița Beatrice în pace și nimeni dintre voi să nu-i vorbească urât. E o femeie bătrână, care nu înțelege tot ce face. Destul, am zis! Asta nu-i o purtare potrivită pentru ziua Domnului!

Când în cele din urmă ajunse lângă ea, Axl o luă în brațe, iar mulțimea se risipi. Amintindu-și acest moment, i se păru că au stat așa vreme îndelungată, lipiți unul de altul, ea cu capul odihnindu-se la pieptul lui, întocmai cum făcuse în ziua când sosise femeia aceea stranie, de parcă era doar istovită și voia să-și tragă sufletul. El continuă să o țină așa, în timp ce pastorul striga iar la cei din jur să se împrăștie. Când în cele din urmă se desprinseră din îmbrățișare și se uitară în jurul lor, descoperiră că erau singuri lângă câmpul vitelor, cu poarta lui din șipci de lemn.

— Ce contează, prințesă? zise el. Ce nevoie avem de lumânare? Suntem obișnuiți să ne mișcăm prin odaie fără ea. Și nu ne-ajung discuțiile noastre, cu sau fără lumânare?

O privi cu atenție. Ea părea visătoare și nu din cale-afară de supărată.

— Îmi pare rău, Axl, zise. Lumânarea s-a dus. Ar fi trebuit s-o păstrez în taină, doar pentru noi. Însă am fost peste măsură de fericită când mi-a adus-o fata și mi-a spus că a făcut-o special pentru noi. Acum s-a dus. Nu mai contează.

— Nu contează deloc, prințesă.

— Ei ne cred o pereche de oameni fără minte, Axl.

Făcu un pas în față și-și puse iar capul pe pieptul lui. Și atunci spuse, cu vocea înăbușită, așa încât la început el crezu că n-a auzit bine:

— Fiul nostru, Axl. Ți-l mai amintești pe fiul nostru? Adineaori, când mă împingeau, de el mi-am amintit. Un bărbat bun, puternic și drept. De ce mai rămânem în locul ăsta? Hai să mergem în satul fiului nostru. El o să ne protejeze și o să aibă grijă să nu se poarte nimeni urât cu noi. Nu vrei să te răzgândești, Axl, acum, după toți anii ăștia care au trecut? Tot mai spui că nu putem să mergem la el?

În timp ce ea rostea încetișor la pieptul lui aceste cuvinte, nenumărate crâmpeie de amintiri începură să-i asalteze mintea lui Axl, atât de multe, că aproape simți cum îl ia cu leșin. O slăbi din strânsoare și se dădu un pas în spate, temându-se să nu se clatine și si o facă și pe ea să-și piardă echilibrul.

— Ce spui, prințesă? Te-am împiedicat eu vreodată să plecăm spre satul fiului nostru?

— Sigur că da, Axl, sigur că da.

— Când m-am împotrivit eu unei asemenea călătorii, prințesă?

— Întotdeauna am crezut că ai făcut-o, bărbate. Dar, vai, Axl, acum că mă întrebi, nu-mi mai amintesc limpede. Și de ce stăm aici, afară, chiar dacă e o zi frumoasă?

Beatrice păru din nou nedumerită. Se uită la chipul lui, apoi peste tot în jur, la soarele plăcut, la vecinii care acum își vedeau iar de treburile lor.

— Hai să mergem să stăm în odaia noastră, spuse ea după un timp. Hai să fim doar noi doi o vreme. E o zi frumoasă, într-adevăr, dar sunt foarte obosită. Hai să intrăm.

— Ai dreptate, prințesă. Să stăm jos și să ne odihnim o vreme, feriți de soarele ăsta. Curând, o să te simți mai bine.

Mai erau și alții treji acum în labirint, peste tot în jurul lor. Probabil că păstorii plecaseră de o bună bucată de vreme, dar el fusese atât de adâncit în gânduri, că nici nu-i auzise. În celălalt capăt al încăperii, Beatrice scoase un murmur, de parcă s-ar fi pregătit să cânte, după care se întoarse sub pături. Recunoscând aceste semnale, Axl își croi în tăcere drum spre pat, se așeză cu grijă pe marginea lui și așteptă.

Beatrice se întoarse pe spate, întredeschise ochii și se uită la Axl.

— Bună dimineața, bărbate! spuse în cele din urmă. Mă bucur să văd că spiritele au ales să nu te răpească în timp ce eu dormeam.

— Prințesă, vreau să vorbim ceva.

Beatrice continuă să îl fixeze, cu ochii încă doar pe jumătate deschiși. Apoi se ridică în capul oaselor, iar chipul ei intră în raza de soare ce mai devreme lumina păianjenul. Claia ei căruntă de păr, despletită și încurcată, atârna aspră până mai jos de umeri, însă Axl încă mai simțea cum îl cuprinde fericirea când o vedea așa, în lumina dimineții.

— Ce vrei să-mi spui, Axl, chiar înainte să apuc să deschid bine ochii?

— Am mai vorbit, prințesă, de o călătorie pe care am putea s-o facem. Ei bine, a venit primăvara peste noi, așa că poate e vremea să pornim.

— Să pornim, Axl? Când să pornim?

— Îndată ce-om putea. N-o să lipsim decât câteva zile. N-o să ne ducă nimeni lipsa în sat. Vorbim cu pastorul.

— Și ne ducem să ne vedem fiul, Axl?

— Acolo mergem. Să ne vedem fiul.

Afară, păsările cântau acum în cor. Beatrice își întoarse privirea spre fereastră și soarele care se strecura de dincolo de pânză adăstă asupra ei.

— În unele zile mi-l amintesc foarte limpede, zise. Apoi, a doua zi, e ca și cum mi s-ar fi pus un văl peste amintiri. Dar fiul nostru e un bărbat bun și drept, sunt sigură de asta.

— De ce nu e aici cu noi, prințesă?

— Nu știu, Axl. Poate că s-a certat cu bătrânii și a trebuit să plece. Am întrebat în stânga și-n dreapta și nimeni de-aici nu și-l amintește. Dar el n-ar fi făcut nimic care să-l dezonoreze, sunt sigură de asta. Tu nu-ți amintești nimic de el, Axl?

— Adineaori, când eram afară și mă străduiam să-mi amintesc tot ce pot în liniște, mi-au venit în minte multe lucruri. Dar nu mi-l pot aduce deloc aminte pe fiul nostru, nici chipul și nici vocea lui, deși uneori parcă-l văd când era un băiețel, și-l conduc de mână pe malul râului, sau într-o zi când plângea și eu îl mângâiam ca să-l alin. Însă nu țin minte deloc cum arată astăzi, unde locuiește, dacă are și el un fiu. Speram ca tu să-ți amintești mai multe, prințesă.

— E fiul nostru, spuse Beatrice. Așa că pot să simt lucruri legate de el, chiar dacă nu mi-l amintesc clar. Și știu că își dorește să părăsim locul ăsta și să locuim cu el, să ne protejeze.

— E sânge din sângele nostru. De ce nu și-ar dori să stăm cu el?

— Chiar și așa, Axl, o să-mi fie dor de locul ăsta. De odăița asta a noastră și de satul ăsta. Nu e ușor să părăsești un loc pe care îl știi de-o viață.

— Dar nu zice nimeni să ne purtăm necugetat, prințesă. Mai înainte, când așteptam să răsară soarele, mă gândeam că va trebui să facem călătoria asta până în satul fiului nostru și să vorbim cu el. Pentru că, deși suntem mama și tatăl lui, nu se cuvine să ajungem într-o bună zi acolo și să cerem să trăim în satul lui.

— Ai dreptate, bărbate.

— Mai e un lucru care mă neliniștește, prințesă. Poate că satul ăsta e la o depărtare de doar câteva zile, așa cum spui. Dar de unde o să știm cum să-l găsim?

Beatrice rămase tăcută, privind drept în față, în vreme ce umerii i se mișcau ușor în ritmul răsuflării.

— Cred că o să ne găsim noi drumul, Axl, zise în cele din urmă. Chiar dacă încă nu știm precis care e satul lui, am călătorit suficient de des spre cele din apropiere cu celelalte femei, pe vremea când vindeam miere și vase cositorite. Mi-aș putea croi drum chiar și legată la ochi până la Câmpia cea Mare și la satul saxon de dincolo de ea, unde ne-am odihnit adesea. Satul fiului nostru nu poate fi mult mai departe, așa că n-o să ne vină greu să-l găsim. Axl, chiar suntem gata să plecăm curând?

— Da, prințesă. Azi începem să ne pregătim.