Adevarata invatatura a lui Hristos

Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivanhov

Cap. 1 – Tatăl nostru care ești în ceruri…

Tatăl nostru Care ești în ceruri,

sfințească-se numele Tău;

Vie Împărăția Ta;

facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci.

Amin!

Iisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de atunci de toți creștinii, și numită „Tatăl nostru” sau rugăciunea de duminică. EI a ascuns în această rugăciune o știință străveche ce exista cu mult înainte de venirea sa, și pe care el a primit-o după datină; dar el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este foarte greu să îi înțelegem întreaga profunzime.

Un Inițiat se comportă asemenea naturii. Priviți: natura reușește să concentreze într-un mod desăvârșit, ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, cu ramurile, cu frunzele, cu florile și fructele sale, într-un mic sâmbure, într-o mică sămânță, într-un mic bob. întreaga minune reprezentată de arbore cu posibilitățile sale de a produce fructe, de a trăi mult timp și a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o sămânță sădită în pământ. Ei bine, Iisus a procedat la fel: întreaga știință ce o poseda, a dorit să o rezume în „Tatăl nostru” cu speranța că oamenii care ar pronunța-o și ar medita asupra ei, ar planta această sămânță în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva-o, ca să descopere acest imens arbore al Științei Inițiatice pe care l-a lăsat.

Toți creștinii: catolicii, protestanții, ortodocșii pronunță această rugăciune, dar fără să îi fi înțeles întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au inventat altele impresionante, poetice, complete... interminabile, de care sunt foarte satisfăcuți! Dar oare ce conțin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să înțelegem care este semnificația acestei rugăciuni, deși nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul este grandios.

„Tatăl nostru Care ești în ceruri”. Există un Creator, Stăpân al cerului și al pământului și al întreg universului. Și fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, înseamnă că în spațiu există mai multe regiuni. Tradiția iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Nețah, Iesod, Hot, Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulțimi de creaturi: sunt toate ierarhiile îngerești de la îngeri până la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numește cei 10 Sefiroți) locuiește acest Dumnezeu pe care Moise și profeții din Vechiul Testament l-au descris ca un foc devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit și în fața căruia trebuia chiar să tremuri de frică, deoarece „teama de Domnul este începutul înțelepciunii”. Apoi a venit Iisus care ni l-a prezentat ca Tatăl nostru.

Iisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un tată. Această iubire, această tandrețe față de Dumnezeu ca față de un Tată pentru care toate ființele umane sunt fii și fiice, este ceea ce Iisus a adus nou. „Tatăl Nostru Care ești în ceruri”... și dacă El se află în ceruri, aceasta înseamnă că și noi ne putem găsi acolo; fiindcă acolo unde se găsește tatăl, va fi și fiul într-o bună zi. O întreagă speranță se ascunde în aceste cuvinte, speranța unui viitor măreț. Dumnezeu ne-a creat după chipul său, El este Tatăl nostru și noi îi suntem urmași; El ne va da împărății, El ne va da planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea Colecția Izvor, nr. 215, capitolele II: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” și III: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” care dezvoltă toate consecințele acestei idei a omului, fiu al Domnului).

„Sfințească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci un nume ce trebuie să îl cunoaștem pentru a-l putea sfinți. Creștinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar Iisus care era moștenitorul unei lungi tradiții, știa că Dumnezeu are un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe an Marele Preot pronunța acest nume în sanctuarul Templului din Ierusalim, vocea sa trebuia să fie acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca poporul adunat în fața Templului să nu îl audă. Acest nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris Yahve sau Iehova, știm numai că este format din patru litere, Iod He Vau He : יחוה.

Tradiția cabalistică ne învață că Numele Domnului este el însuși compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să înțelegeți mai bine, aș mai adăuga încă câteva cuvinte despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din literele alfabetului ebraic are un număr, și fiindcă י= 10, ה= 5, ו= 6, ח= 5, suma celor patru litere face 26. Atunci când cabaliștii înscriu Numele Domnului într-un triunghi, ei îl prezintă astfel (De menționat că limba ebraică se citește de la dreapta la stânga):

sau astfel:

Numele scris astfel posedă24 de noduri care îi reprezintăpe cei 24 de Bătrâni despre care vorbește Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă3 inflorescențe, ceea ce face 72.

Acum, ce semnificație are „a sfinți numele Domnului?” Sănu vămirați dacă, pentru a clarifica aceastăproblemă, voi începe prin a face apel la cele patru elemente: pământul, apa, aerul și focul, cu ajutorul cărora a fost creatălumea. Corpul nostru, inima noastră, intelectul nostru, sufletul și spiritul nostru sunt în legăturăcu

forțele și calitățile celor patru elemente. Un înger guverneazăfiecare din aceste elemente. De aceea, atunci când un Inițiat dorește săse purifice, el cere îngerului pământului să înghităimpuritățile din corpul său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului aerului să îi purifice intelectul, și îngerului focului să îi sfințeascăsufletul și spiritul. Sfințirea este deci legatăde lumea cea mai înaltăa sufletului și a spiritului, care este lumea focului, a luminii.

Sfințenia este însoțitămereu de ideea de lumină. Este de altfel ceea ce ne aratălimba bulgară. în bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are aceeași rădăcinăca svetlina, lumina. Sfântul (svetia) este o ființăcare posedălumina (svetlina). totul este aprins în sinea sa, el strălucește, el sclipește. De altfel, nu-i așa căun sfânt este reprezentat mereu cu capul aureolat de lumină? Sfințenia este o calitate a luminii, a luminii pure care strălucește în spirit.

Numai ce este pur poate purifica, numai ce este sfânt poate sfinți. Deci, numai lumina singurăpoate sfinți fiindcăea însăși este sfințenie. Noi trebuie săsfințim numele Domnului în cea mai purăluminăa spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conține entitatea care îl poartă, iar acela care pronunțăNumele Domnului impregnându-se de sfințenia luminii este capabil să îl atragă, să îl facăsăcoboare în fiecare lucru, săsfințeascătoate obiectele, toate creaturile, toate existențele. Nu trebuie săne mulțumim sămergem în biserici sau temple și săpronunțăm: „Sfințească-se numele Tău!”ci să îl sfințim cu adevărat în noi înșine, pentru a trăi în bucuria extraordinarăde a putea în sfârșit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, tot ce privim.

Da, cea mai mare bucurie care existăîn lume este săajungi la înțelegerea acestei practici zilnice și, peste tot unde mergi, săbinecuvântezi, săluminezi, săsfințești. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfințească-se numele Tău”fărăa face nimic ca să îl sfințim până în faptele noastre, înseamnăcănu am înțeles nimic. Pronunțând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagădeja de forțele divine, și poate săle facăsăcoboare până în planul fizic. Dar aceastălucrare începe în mintea sa. „Sfințească-se numele Tău”se referăla spirit, la gând.

„Vie împărăția Ta”... Aceasta înseamnăcăexistăo împărăție a Domnului cu legile sale, organizarea sa, armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! Avem însăuneori o viziune fugitivăa ei în clipele cele mai spirituale ale vieții noastre, fiindcănumai în acele stări minunate începem să înțelegem ce reprezintă împărăția lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui săne-o închipuim după împărățiile pământene cu dezordinile, certurile și nebuniile lor!... Și totuși, împărăția lui Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcăexistăun întreg învățământ și niște metode pentru a o face săvină. Nu este suficient numai săcerem. De douămii de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu facem nimic ca săvină.

Cu aceastăa doua cerere: „Vie împărăția Ta”, coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie săfie sfințit în inteligența noastră, dar împărăția Sa trebuie săvinăsăse instaleze în inima noastră. Această împărăție nu este un loc, ci o stare interioară în care se reflectătot ce este bun, generos și dezinteresat. Despre această împărăție spunea Ii sus acum douămii de ani: „Ea este aproape”, și era adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încăpentru majoritatea și nu va veni nici în douăzeci de mii de ani dacăne vom mulțumi săașteptăm venirea ei în exterior, fărăa face nimic în sinea noastră. în realitate, această împărăție a venit deja pentru unii; pentru alții ea vine, iar pentru o altăcategorie va veni... dar nu se știe când! (A se vedea Colecția Izvor nr. 215, Cap. 4: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui”).

Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai puțin înțeleasă și totuși cea mai importantă. întreaga ȘtiințăInițiaticăse găsește condensată în ea: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”. în Cer, voința Domnului este mereu executatăfărăvreo replică, creaturile din înalt acționează în acord și în armonie totalăcu ea. Dar nu este la fel și în cazul oamenilor. De aceea Iisus a formulat aceastăcerere, astfel ca noi sălucrăm săne armonizăm voința cu voința Cerului. Pentru a exprima aceastăidee se pot găsi tot felul de imagini: oglinda ce reflectăun obiect, sau orice aparat de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit dintr-un principiu emițător și un principiu receptor care trebuie săse acordeze, săse adapteze, săse potriveascăprincipiului emițător. Postul care emite este Cerul; iar receptorul este pământul, adicăplanul fizic care trebuie săse sincronizeze cu acești curenți ai Cerului, săse adapteze dupăformele Cerului, dupăvirtuțile și calitățile Cerului, pentru a putea împlini întreaga splendoare din înalt.

Oamenii au ca misiune sălucreze pe pământ pentru a-l transforma într-o grădinăplinăde flori și fructe unde Dumnezeu va veni sălocuiască, dar oare ce fac ei? Cineva va spune: „Să știți cămie pământul nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcănu ați înțeles învățătura lui Hristos! Și totuși este limpede, iatăcăse spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci săcoborâm, dar săcoborâm într-un mod conștient, îndrăzneț, spre materie pentru a o domina, a o însufleți, a o spiritualiza, fiindcăviața Spiritului trebuie săse realizeze pe pământ identicăcu aceea din înalt.

Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos săne înhămăm la aceastămisiune. Nu este suficient săpronunțăm rugăciunea, și apoi, prin viața pe care o ducem, să împiedicăm realizarea celor cerute. Procedăm adesea la fel ca acela care văspune: „Intrați, intrați!” și vătrântește apoi ușa în nas. Noi ne rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi trântim ușa! Este extraordinar cât putem fi de inconștienți în acest caz! Și apoi ne lăudăm căsuntem creștini.

„Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”: eu văd înscrisă în aceastăfrază întreaga magie teurgică. Dacădiscipolul va înțelege importanța extraordinarăa acestei cereri a lui Iisus, dacăva reuși săo împlinească, va deveni într-o bunăzi un transmițător, o oglindăa Cerului. Va fi el însuși un Cer. Este scris și este ce se așteaptăde la noi.

Prima cerere: „Sfințească-se numele Tău” - se referăla gândul nostru. Pentru a sfinți numele Domnului trebuie săstudiem, sămedităm, săne luminăm conștiința. A doua: „Vie împărăția Ta”se referăla inima noastră, deoarece împărăția lui Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de iubire. A treia cerere se referăla voința noastră: „Facă-se voia ta, precum în cer și pe pământ”subînțelege lucrări, lupte, constrângeri, victorii, I iar pentru aceasta ne trebuie forță și tenacitate. De aceea trebuie săne exersăm și săposedăm metode de lucru care ne ajutăsăne armonizăm cu Cerul, săvibrăm în acord cu el. De ce credeți cădimineața asistăm la răsăritul soarelui? Ca sădevenim asemănători lui, pentru ca pământul, corpul nostru fizic, sădobândeascăcalitățile soarelui. Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul devine luminos, plin de căldură, însuflețitor asemenea soarelui! Aceasta este deci o metodăpentru a împlini indicația: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”, dar există încămulte altele.

Nimic nu este mai important pentru om decât să-și dea osteneala să îndeplineascăvoința Domnului. Fiindcăacesta este un act magic. în momentul în care vădecideți să îndepliniți voința Domnului, ființa voastrăeste rezervată, reținută, închisăfațăde alte influențe, și dacă în acel moment voințele contrare vor săse foloseascăde voi, nu vor putea, iar voi văpăstrați astfel puritatea, forța, libertatea. Dacănu văveți afla în slujba Domnului, fiți siguri căalții văvor stăpâni, și vor sluji apoi cele mai interesate și mai anarhice voințe ce văvor duce la pieire.

„Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care posedăo înțelegere profundăa lucrurilor. Atunci când arheologii studiazăanumite manuscrise, anumite obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în funcție de texte, de scheme sau de amplasarea construcțiilor, sădescifreze mentalitatea poporului și a epocii respective, și datorităacestor indicii, să-și reconfirme căutările și săghiceascăceea ce doreau săexprime. Și noi înșine putem considera aceastărugăciune lăsatăde Iisus ca un fel de monument, de mărturie asupra căreia trebuie săfacem cercetări, și vom descoperi un întreg învățământ ascuns.

Aceste trei cereri din „Tatăl nostru”corespund celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al gândului, care trebuie săfie luminos, pentru a limpezi și a sfinți totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care este centrul tuturor energiilor și unde trebuie săse instaleze împărăția lui Dumnezeu, adică împărăția păcii și bunătății pentru toate creaturile. în sfârșit, lumea voinței, adică'planul fizic unde trebuie săexprimăm și sărepetăm prin faptele noastre tot ceea ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când vom îndeplini aceastălucrare, Dumnezeu se va ocupa de noi, de ceea ce El trebuie săne dea. De altfel, ce ar mai putea săne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când împlinești conținutul acestor trei cereri, posezi totul: lumina, fiindcă înțelegi totul; fericirea, fiindcăpoți iubi; sănătatea și forța, fiindcălucrezi și împlinești. Ce doriți mai mult?

„Pâinea noastrăcea spre ființă, dă-ne-o nouăastăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuși. Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna trebuie să începem cu Domnul): a cunoaște și a sfinți numele său, a dori împărăția Sa, a îndeplini voința Sa, iar acum omul cere ceva pentru el însuși. Ceea ce cere mai întâi, (A se vedea Colecția Izvor nr. 215, Cap. 5: „Precum în cer și pe pământ”). este pâinea. De ce pâinea? Deoarece ea reprezintăsimbolul hranei indispensabile subzistenței sale.

Dar pâinea despre care vorbește Iisus nu este numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult mai des la nutriție într-un sens spiritual decât într-un sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde Diavolului care îi cere sătransforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când spune: „Fericiți cei ce flămânzesc și înseteazăde dreptate, căaceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulțit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni o întreagămulțime, dar apoi a spus aceleiași mulțimi: „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică”.Aceastăsemnificație spiritualăa hranei este și mai clară în momentul Cinei, atunci când Iisus binecuvânteazăpâinea și vinul și le-o dădiscipolilor săi spunând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu... Beți dintru acesta cu toții, căacesta este sângele meu... Cel ce mănâncătrupul Meu și bea sângele Meu are viațăveșnică”.

Prima cerere pe care omul o face pentru sine se referăla pâinea zilnicăfărăde care el nu poate trăi, dar acest lucru este și mai adevărat în planul spiritual: omul care nu se hrănește spiritual zi de-zi moare.

„Și ne iartănouăgreșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Traducerea cea mai exactăa textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne datoriile, așa cum amânăm și noi datoriile debitorilor noștri”. Orice încălcare de lege este comparabilăcu o faptănecinstităpentru care trebuie săplătim. De exemplu, acela care abuzeazăde încrederea sau de iubirea unei ființe, este ca un hoțcare va trebui sărestituie într-un fel sau altul ce și-a însușit pe nedrept. Noțiunea de karma se bazeazăpe acest adevăr conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a ne plăti greșelile comise în încarnările anterioare. Acela care și-a plătit toate datoriile poate sănu se mai încarneze.

Acum, când spunem: „Și ne iartănouăgreșealele noastre”sau „Amână-ne datoriile”, ideea principalăeste de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanității a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre răzbunare și exterminare: vinovații erau pedepsiți fărămilă. Și A se vedea Colecția Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel ce mănâncătrupul Meu și bea sângele Meu are viațăveșnică”.

Chiar dacăunii zei din alte religii aveau un caracter mai puțin vindicativ, niciodatănu s-a insistat, așa cum a făcut Iisus, asupra milosteniei divine. Aceastăidee a unui Dumnezeu care iartădecurge logic din cele douăcuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... Dumnezeu ne iartă, pentru căun tată își iartămereu copiii.

Numai căIisus precizează: „Amână-ne datoriile, așa cum amânăm și noi datoriile debitorilor noștri”. Din păcate, cum noi nu amânăm datoriile, și cum nu iertăm jignirile, Dumnezeu nu ne amânădatoriile, El nu ne iartăjignirile. Dacădorim săfim iertați, trebuie mai întâi ca noi săiertăm. Aceastăidee a iertării este primordială în religia creștină. Iisus a adus un învățământ al iubirii, în timp ce alți fondatori de religii au pus mai degrabăaccentul pe dreptate, înțelepciune, cunoaștere, putere. Bineînțeles, îmi veți spune căBuddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o precum Iisus, cu o asemenea anvergură, cu o asemenea claritate; în acest domeniu Iisus era cu adevărat excepțional. Și de aceea el a fost crucificat.

Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli și chiar pe criminali și prostituate, el a dat peste (A se vedea Colecția Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, cănu știu ce fac” și Cap. 8 - „Celui ce te lovește peste obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodatăașa ceva: el mânca împreunăcu oamenii în care trebuia săse arunce cu pietre, îi vizita și primea invitația lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când au observat căel a îndrăznit sădezvăluie cele mai sfinte adevăruri oamenilor obișnuiți, ei s-au decis să îl omoare. Iisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau interes, s-au străduit săle menținăde veacuri.

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”... Veți rămâne desigur șocați dacăvămărturisesc căeu nu sunt sigur căaceste cuvinte pronunțate de Iisus au existat cu adevărat: nu ne duce pe noi în ispită. Văvoi explica imediat de ce.

Pentru moment, săne mulțumim săconstatăm că în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiți și chiar Iisus a fost. în Evanghelia dupăMatei se spune: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca săfie ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt însuși l-a condus în deșert pentru a fi ispitit, înseamnăcătentațiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a provocat pe Iisus spunându-i: „De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea săse facă în pâini”. Apoi, așezându-l pe aripa templului: „DacăTu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căscris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva săizbești de piatrăpiciorul Tău”. în sfârșit, dupăce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate împărățiile lumii și i-a spus: „Acestea toate Ți le voi da Ție, dacăvei cădea înaintea mea și Te vei închina mie”.

Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui Iisus au un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele se referăla cele trei planuri fizic, astral și mental. Dar ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de Iisus. Ele ne revelăcă, pentru a nu cădea pradăispitei, trebuie să știm cum sărăspundem, săgăsim deci argumentele pe care săle prezentăm celui care ne ademenește. Atunci când acesta vede căomul i se opune prin niște argumente definitive, el înțelege cănu îl va putea seduce și va pleca.

Trebuie să știți: numai de voi va depinde mereu dacăacceptați o influență. Nici chiar spiritele infernale nu văpot forța. Evident, dacănu (A se vedea Vol. IV din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveți discernământ, dacănu sunteți precauți, ele văpot influența. Ele știu că, pentru a văduce la marginea prăpastiei, trebuie săvăispiteascăprin tot felul de momeli; atunci, dacăați înghițit momeala, ați căzut în plasă și apoi, încet-încet, ele văduc la pieire. Dumnezeu le-a dat aceastăputere, dar numai dacăsunteți slabi, dacănu sunteți luminați. Atunci când sunteți atrași în direcția unde doresc săvăconducă, ele posedăniște puteri formidabile, văpot face praf și pulbere, și voi sunteți cei vinovați; ele sunt ceea ce sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, dar de ce sunteți atât de proști săle cădeți în capcană?

Da, dacăforțele răului reușesc să îl distrugăpe om, înseamnăcăacesta le oferăposibilitatea. Totul depinde de el; dacănu le lasăsăpătrundă în sinea sa, ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul căele ajung să îl seducăfăcându-l să-și închipuie că, înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai bogat, mai fericit. Dacăomul cedează, ele îl pot înhăța și distruge. Dar dacănu cedează, ele nu îi pot face nimic. De aceea se poate afirma căomul are aceleași puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, se opune unei influențe. Pentru a-și impune voința, pentru a obține ce-și dorește, este mult mai greu, posibilitățile omenești sunt foarte limitate și este nevoie de mult timp și muncă. Dar pentru a refuza, pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. Dacăse lasăinfluențat, înseamnăcăel este neștiutor, nu știe unde se aflăadevărata sa putere.

În anumite țări, precum Turcia, se practicăo formăde luptăfoarte originală: adversarii sunt aproape dezbrăcați și pielea lor este unsă în întregime cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare săreușeascăsă îl apuce pe celălalt, mâinile le devin alunecoase, parcăar prinde niște țipari. Ei bine, același lucru trebuie făcut și cu spiritele negative. Atunci când văopuneți acestor spirite, sunteți „unși” și ele nu văpot înhăța. Dar dacălăsați săzacăniște fire, niște corzi în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se agațăde ele și nu veți mai putea scăpa, sunteți legați și doborâți la pământ. Nu trebuie deci sălăsați nimic în dezordine, ci sădeveniți netezi, lucioși, astfel ca nepoftiții sănu văpoatăapuca; iar a fi neted, lucios, înseamnăa ști săspui nu. (A se vedea Colecția Izvor, nr.215, cap. IX: „Privegheați și vărugați”).

Atunci când văapare o ispită, spuneți-vă: „Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este pentru mine. Eu vreau sădevin un înțelept, un fiu al Domnului, nu măvoi lăsa antrenat, voi învinge aceastătentație, voi fi mai puternic”. Și nu trebuie săconsiderați ispitele ca niște inconveniente, niște obstacole în calea voastră, ci dimpotrivăsăle luați ca niște stimulente, fiindcăele văajutăsăvă întăriți. Un înțelept, un Inițiat nu evitătentațiile, el chiar și le creeazăpentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite ajunge mai devreme sau mai târziu săcedeze. Nu rezolvăm problemele fugind de ele.

De aceea eu văspuneam cănu sunt sigur căIisus a spus cu adevărat: „Și nu ne duce pe noi în ispită”, fiindcătrebuie săfim ispitiți pentru a ne cunoaște adevăratele posibilități și a ne întări. Ispita este ca o problemăde rezolvat, un examen de trecut: arătați de ce sunteți în stare. Nu trebuie săcerem Domnului săne scuteascăde tentații, ci numai săne ajute sănu cedăm în fața acestora. Răul există, forțele negative există, și este inutil să îi cerem Domnului săle anihileze, fiindcăEl nu o va face. Este scris în Apocalipsăcăla sfârșitul veacurilor Diavolul va fi izgonit într-un iezer de foc și de pucioasă. Dar pânăatunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, și este deci mai bine să învățăm cum să îl considerăm și săacționăm cu el.

Săstudiem acum ultimul verset: „Căa Ta este împărăția și puterea și slava în veci”. Pentru a înțelege aceastăfrază, trebuie sărevenim la alte regiuni ale spațiului spiritual despre care văvorbeam la început, regiuni pe care Iisus le-a numit „ceruri”, și care corespund la ceea ce Cabala numește sefiroți. Ansamblul acestor zece sefiroți formeazăArborele Sefirotic sau Pomul Vieții. Numele fiecărui sefirot exprimăo calitate, un atribut al Domnului: Kether, coroana; Hohmah, înțelepciunea; Binah, inteligența; Hased, mila; Gheburah, forța; Tiferet, frumusețea; Nețah, victoria; Hot, slava; Iesod, baza; Malkut, împărăția. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăția, îi reflectează și condenseazăpe toți ceilalți sefiroți.

Iisus a spus: „împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar”. Grăuntele reprezintămereu un început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar trebuie să înțelegeți că, dacă în planul fizic începutul se găsește jos, în planul spiritual unde procesele se desfășoarăinvers ca în planul fizic, începutul se găsește în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic creșterea se produce de jos în sus, în planul spiritual ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori și fructe; iar fructul, la rândul său, conține semințele. Grăuntele plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin toți ceilalți sefiroți pânăla Malkut. Fructul copt, fructul care dăviața, pulpa pe care o mâncăm, este Iesod, și el poartăsămânța. Observați deci căla sfârșitul creșterii sale, sămânța plantatădevine sămânță în fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul și sfârșitul lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare nu este nimic altceva decât o etapădintr-o dezvoltare anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început și un sfârșit dar nu existăun început veritabil. Fiecare cauzăproduce un efect, iar acest efect este cauza unui nou efect.