Eu, locotenentul Kojak

Eu, locotenentul Kojak de Abby Mann

De câțiva ani buni, Kojak se mișcă dezinvolt printre personajele celebre ale literaturii polițiste.

Pătrunderea în această lume se datorează, în primul rând, serviciilor de bună calitate oferite de scriitorul american Abby Mann, pe parcursul mai multor microromane, cum este și cel de față. Să nu uităm nici aportul actorului Telly Savalas, care l-a „încarnat” pe Kojak cu atâta dăruire, pe micul și pe marele ecran, încât e la un pas (dacă între timp nu cumva l-a și făcut) de a-și pierde definitiv identitatea!

Să dăm, însă, cezarului ce este al cezarului: Kojak a ajuns să fie îndrăgit de milioane de cititori și telespectatori datorită felului în care contribuie, atât cât poate, la împlinirea eternului act de dreptate, la delimitarea și limitarea răului debordat din tenebrele minților convulsionate de împătimiri criminale.

Kojak nu e un superman. Ajunge, însă, la performanțe echivalente prin însușiri circumscrise în sfera normalului. E un îndrăgostit de meseria lui, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Duce întotdeauna treaba la capăt, cu strădanie și inteligență, cu bun simț și pricepere și, de cele mai multe ori, cu riscul vieții. Nu-l interesează avansările, gloria. Doar munca legată de profesia lui: pentru că îi place cu adevărat, e sensul vieții lui. Dacă îl lași fără ea, îi iei aproape totul, dacă nu cumva chiar totul.

Cine nu dorește să cunoască un asemenea personaj, să afle cât mai multe din isprăvile lui?

Așadar, legătura cu Manhattanul, cartierul cu rău renume al New-Yorkului, pentru a-l asculta „în direct” pe locotenentul Theo Kojak!

C. Manolache

1. EU, LOCOTENENTUL KOJAK…

E un sentiment tare neplăcut să ajungi totdeauna prea târziu. Și, de regulă, ori de câte ori sunt chemat la o crimă, este de fiecare dată cu adevărat prea târziu. Unui ins într-o asemenea stare nu-i mai poți veni nicicum în ajutor. Pentru el, nu știu cât mai contează dacă voi reuși sau nu să pun mâna pe asasin. Pentru noi, însă, pentru cei din poliție, asta este o chestiune de viață și de moarte.

Acum, tocmai îl privesc pe băiatul ăsta mort. Presupun că nu are mai mult de optsprezece ani. Două gloanțe în cap, cu un pistol de 9 mm. Două. Asasinul a vrut să nu dea greș,

Pentru unii oameni, sunt poate prea dur, fără prea mult sentiment, dar, în general, imaginea unui om mort îmi macină nervii. Mă obsedează o singură idee: eu, locotenentul Theo Kojak din poliția newyorkeză, nu-mi voi afla liniștea atâta vreme cât nu-l voi dovedi pe asasin. Este aceasta o datorie față de propria-mi persoană și față de acest băiat care zace fără viață în fața mea, întins pe asfalt.

2. ÎL EXAMINEZ ȘI…

Suntem în ziua de joi, 21 octombrie, orele 18.01. Polițiști, curioși, reporteri și oameni din medicina judiciară. Se plimba cu toții înfrigurați de ici-colo. Cei de la laborator caută urme și tremură și ei de frig. Din când în când, își bagă mâinile în buzunarele halatelor.

— Cine l-a găsit? îl întreb pe un sergent cu părul înspicat, aflat de serviciu împreună cu un alt coleg din cartierul de vest.

— Băieții ăștia, ’tenente, zice sergentul arătând spre doi băieți de culoare. Paisprezece, poate cincisprezece ani. Cadavrul zăcea…

— O clipa. Lasă-i pe ei să spună, îl întrerup, în timp ce mă îndrept spre cei doi. Nu mă pot vedea într-o oglindă, dar; sunt sigur că arăt ca un om din cale-afară de îndărătnic. Dar cum naiba aș putea arăta altfel, când sunt chemat la sfârșitul orelor de program să văd un băiat de optsprezece ani ciuruit? Cu o mutră ca a mea, nu i-aș putea întreba nimic pe martori. În niciun caz, pe cei doi băieți de culoare, care nu văd în mine decât un curcan alb, un copoi alb gata să le scarmene pielea.

— Noroc! îi salut ducând două degete la marginea pălăriei mele tiroleze. Sunt Kojak.

Ochii lor mari, negri mă privesc fix.

— Voi l-ați găsit pe băiatul ăsta? îi întreb făcând eforturi ca să zâmbesc.

Cei doi dau din cap. Deodată, îmi vine în minte acadeaua. Un polițist cu acadeaua în gură nu poate arăta tot, atât de fioros ca unul cu trabucul în colțul gurii! Scot, deci trabucul și strâng acadeaua între dinți, dar asta nu face asupra principalilor mei martori niciun fel de impresie.

— Mortul zăcea acolo… explică sergentul. Dar, voi, ce stați ca niște statui? Spuneți cum a fost! strigă el către cei doi negri.

Ochii lor sticliră. Dau amândoi din cap zicând:

— Da, domnule…

— Și voi ce-ați făcut?, întreb încercând să par cât mai răbdător. V-ați uitat la el sau ați anunțat poliția?

— Tocmai treceam pe aici, zice sergentul, și pentru că i-am văzut aplecându-se și uitându-se suspect în groapă, am coborât și am dat peste cadavrul băiatului.

— Ați observat ceva deosebit? mă întorc iarăși spre cei doi băiețandri, dar răspunsul lor – ridicară amândoi din umeri – nu-i de natură să mă ajute cu ceva. Stavros! strig deodată în lungul străzii.

Stavros stă rezemat de una din mașinile noastre și discută cu doctorul. Se uită la mine, apoi trece strada.

— Crețule, avem doi martori guralivi. Mai mult ca sigur că acum ei se gândesc ce să ne spună. Dacă, însă, nu vor să deschidă gura, ia-i cu mașina și du-i la secție!!

Pe drumul spre mașină, cei doi băieți încep să-i povestească lui Stavros. Mă uit cu invidie la Stavros. Să aibe el un mod special de a dezlega limbile oamenilor?…

Revin iarăși lângă cadavrul băiatului și îl bat pe umăr pe sergent.

— Explicați-mi și mie, îi zic cu aerul cel mai natural din lume, cum se face că băiatul a fost găsit în groapă, iar acum zace aici, pe trotuar?

Privirea mea nu-i place. Îmi ies din pepeni ori de câte ori ceva se modifică la locul crimei, al acțiunii, și asta se vede pe figura mea.

— Păi… am crezut… știți… Arăta ca și când ar fi avut nevoie de ajutorul cuiva… de aceea l-am scos din groapă, să vedem ce și cum…

Ridic din umeri a nedumerire. În general nu-mi place să le reproșez nimic polițiștilor. Mă uit din nou, gânditor, spre cadavrul băiatului.

— Cămașă cu mânecă scurtă și blugi… Cam sumar îmbrăcat pentru vremea asta, nu credeți?, îl întreb perseverent, privind cu ochii întredeschiși spre cerul întunecat. Peste Manhattan începe să se cearnă o ploaie măruntă. Nu-i chiar ploaie propriu zisă, dar e suficientă pentru ca orice urmă de bună dispoziție să-ți dispară.

— Nicio altă piesă de îmbrăcăminte n-am găsit, locotenente, zice aprins sergentul.

— Trebuie să examinăm foarte atent cadavrul, zic tare, făcând semn doctorului.

Cineva ar fi putut să-i închidă băiatului pleoapele. Dintr-o dată, acadeaua nu mai are niciun gust. O arunc la canal și mă aplec asupra cadavrului. Îl examinez și, brusc, chipul lui îmi pare cunoscut.

3. CE PARERE AVEȚI DE TREABA ASTA?

Stavros termină cu băieții și-i trimite acasă. După expresia feței lui îmi dau seama că n-a reușit să afle prea mare lucru de la ei.

— Uită-te bine la el, Crețule, îl îndemn. Nu-l cunoști? Stavros îngenunchează și întoarce puțin capul băiatului.

Fotografiile sunt făcute, băieții de la laborator au examinat deja totul cu multă atenție.

— Nu l-am văzut niciodată,. Zice Stavros. Trebuie cumva să-l cunosc?

— Nu știu, zic bălăbănindu-mă de pe un picior pe celălalt. Mi se pare că am mai văzut undeva figura asta, dar n-aș putea paria că lucrurile stau chiar așa…

— Cam sumar îmbrăcat, constată Stavros. S-ar putea să locuiască prin apropiere și să fi ieșit doar pentru câteva clipe în stradă…

— N-am găsit niciun fel de act asupra lui, de aceea nu avem idee cine ar putea fi. Cu o privire de rutină examinez brațele băiatului. Sunt curate. Așadar, nu-i morfinoman. Zic, apoi. Pe nepusă masă: Dă-mi lupa, repede! Haide odată!

Stavros dă fuga la mașina laboratorului și revine cu o lupă. Mă aplec deasupra cadavrului și examinez cu grijă ambele brațe. Îl chem apoi repede pe doctor. E galben la față, parcă ar avea hepatită, Și se poartă întocmai. Am mai lucrat o dată sau de două ori cu el, dar nu l-am văzut niciodată zâmbind sau râzând. E-adevărat că nici meseria noastră nu ne oferă, totuși, prea multe motive pentru a zâmbi. Vine lângă mine, apoi se apleacă peste cadavru.

— Am venit, zice cu glas de parcă, era gata să adoarmă.

— Privește, doctore, zic întinzându-i lupa și arătându-i două puncte la încheietura brațului. Ce părere aveți de treaba asta?

Când tocmai credeam că a adormit de-a binelea, vine și răspunsul lui:

— Două împunsături… injecții… Foarte vizibile, zice ridicând spre mine ochii lui obosiți. Totul va fi clarificat la autopsie.

Îmi stau pe limbă încă o grămadă de întrebări, dar doctorul s-a făcut deja nevăzut. În această situație, îl caut pe șeful grupului tehnic și-i spun că tânărul a fost împușcat pe șantier, într-o groapă unde a și fost găsit de doi băieți. Plec în clipa când își face apariția mașina mortuară. Apăs puternic pe accelerație, pentru a nu fi de față când îl ridică pe tânărul necunoscut.

4. CRED CĂ DRACUL NU-I CHIAR ATÎT DE NEGRU…

Ziua următoare, vinerea, nu începe mai bine decât se terminase joia. A plouat tot drumul de acasă până la secție. Am văzut și două accidente de circulație, de aceea, buna dispoziție mi-a scăzut și mai mult. Intrând pe poarta secției Manhattan Sud, nu mă uit nici în dreapta nici în stingă. Mormăi un „bună ziua” și mă afund în spatele biroului meu. Aud deodată glasul lui Stavros:

— Groaznic! Caraghios!!

— Cred că dracul nu-i chiar atât de negru, zice Weaver. Saperstein, tu ce crezi? întreabă Bobby Crocker,

— Despre ce este vorba? se trezi în mine curiozitatea.

— Vreau să-mi cumpăr o pălărie nouă și nu știu cum să fie. Mă informează Crocker.

— Dar ai probleme! zic arătând spre vraful de hârtii de pe biroul lui. De părerea mea te poți lipsi, eu am alte treburi decât să-mi bat capul cu fel de fel de pălării.

Trântesc ușa în urma mea și mă afund în marea de hârtii. În câteva minute, mi-e foarte clar că nici azi nu-mi ajunge timpul să le rezolv pe toate. Inventatorul hârtiilor ar trebui tradus în fața tribunalului.

— Kojak, strig în receptor, după ce am ridicat telefonul.

— Doctorul Abramowich, aud în aparat o voce adormită. Sun în legătură cu Cadavrul acela din strada Marton. Am trimis ceva către dv., se află pe drum…

— Mii de mulțumiri, dar…

— …în legătură cu cele două înțepături, continuă doctorul fără să mă lase să mai scot o vorbă, mai mult ca sigur că una din ele este de la heroină. O cantitate mică, însă. Băiatul nu era morfinoman. Mi-am zis că poate doriți să aflați cât mai repede…

— Ceea ce nu-i deloc departe de adevăr, doctore, zic în receptor. Ce altceva ați mai aflat în legătură cu cadavrul?

Mai mult ca sigur că n-are chef să stea la taifas cu mine.

— E trecut totul în procesul verbal, locotenente, mormăi el și închise.

N-am timp să mă enervez. În ușa biroului meu, își face apariția Saperstein și agită un plic galben.

— E pentru dumneata, locotenente… Tocmai acum a venit, strigă el la mine, în timp ce puse plicul pe birou. Face apoi stânga-mprejur și-i predă locul căpitanului McNeil.

— Bună dimineața, Theo! Căpitanul arată odihnit și e bărbierit proaspăt. Asta îmi aduce aminte că m-am sculat târziu și că nu am lichidat miriștea din barbă. Ai avut neplăceri aseară?

— Toate trec, Frank, îi răspund, în vreme ce mă uit la automatul pentru cafea. Am hotărât ca în dimineața asta să abandonez poșirca pe care noi o numim cafea. Un cadou la sfârșitul programului: în cartierul de vest a fost împușcat un tânăr.

Frank arată cu bărbia spre plicul galben și se așază pe scaun.

— E rezultatul de la laborator? întrebă el plin de interes.

Scot fără o vorbă din plicul galben câteva fotografii și un proces verbal voluminos. Examinăm amândoi cu atenție fotografiile.

— Nu l-am văzut noi pe băiatul ăsta pe undeva? întrebă Frank gânditor. Cum se numește tânărul?

— Încă nu a fost identificat, răspund. Răsfoiesc procesul verbal. Amprentele lui digitale nu figurează în cartotecile noastre. Fii atent, împușcăturile alea sunt exact în frunte. Una lângă alta. Băiatul a fost împușcat pe șantier. În zonă nu se află decât niște șoproane și depozitele unor firme. Loc ideal pentru o crimă. Mă întreb: de ce s-a dus el acolo?

Dar până a nu apuca Frank să-mi răspundă, se deschide ușa și, în cadrul ei, apare Crocker. Îmi întinde fără să deschidă măcar gura un plic maron.

— Procesul verbal al cadavrului de la șantiere, zice în cele din urmă apropiindu-se de căpitan și uitându-se peste umărul acestuia. Dar ăsta-i… ăsta-i…

Îi smulge lui Frank fotografia din mână și se duce cu ea la fereastră. Dă din cap ca și când nu i-ar fi venit să creadă.

— Asta-i băiatul împușcat ieri?

— Da, răspund. Îl cunoști cumva? Chipul lui ne pare și nouă cunoscut de undeva.

— O clipă, zice Crocker, și o zbughește în biroul lui. Îl văd căutând cu înfrigurare prin birou, apoi întorcându-se cu un biblioraft voluminos în mână. Mi-l pune în față. Frunzărește, apoi, cu degete sprintene prin el, printre formulare, însemnări și fotografii, până găsește ce căuta. Arată apoi cu aer triumfător fotografia unui tânăr zâmbitor.

— Asta-i!, strigă el în același timp cu Frank.

— Jim Finch, zice Crocker. Unul dintre dispăruți.

— Lasă-mă în pace cu toate astea, zic răutăcios lovind atât de tare cu pumnul în masă încât căpitanul tresări. De dispăruții ăia nici nu vreau să mai aud!

— Dar victima dumitale face parte din aceeași serie, locotenente, intervine Crocker. A dispărut acum osăptămână de acasă. Părinții lui au fost aici și au anunțat dispariția lui.

— De aia-mi părea mie o figură cunoscută, zice Frank. Dar, oare, cazul lui Finch este identic cu al celorlalți dispăruți?

— Bine-nțeles, răspunse Crocker apăsat.

— Adu-mi adresa părinților băiatului, zic deschizând plicul cu procesul verbal al autopsiei. Îl parcurg cu privirea. Crocker mă întrerupe.

— Ai lui Finch locuiesc pe strada Hudson.

— Pe Hudson, pe Hudson, dar unde? întreb aplecându-mă și uitându-mă la numărul casei. Mda, păi asta-i aproape de șantierul unde a fost împușcat băiatul.

— Ciudată treabă, zice căpitanul dând din cap. Dispărutul Jim Finch apare pe nepusă masă foarte aproape de casa părinților săi. Și tocmai acolo este împușcat.

— Poate or să ne explice ai lui Finch ce și cum, răspund în timp ce-mi iau pălăria din cuier. Vino cu mine, Crocker. Chestia cu dispăruții și cu crima o să le rezolvăm împreună. Când o să știm de ce au dispărut cei șaptesprezece bărbați, o să știm și pentru ce a trebuit să moară Jim Finch!

5. EU NU VÂND „ZĂPADĂ”, LOCOTENENTE!

Membrilor familiei lui Finch le-am comunicat cât am putut mai cu menajamente moartea fiului lor. S-au stăpânit teribil, dar, cu toate acestea, le-a fost foarte greu să nu-și piardă capul. Domnul Finch este un bărbat de vreo șaizeci de ani. Soția lui este substanțial mai tânără și este casnică. Asta o știm din spusele lui Crocker. În realitate, nu are nicio importanță câți ani au și cu ce se ocupă. Important este faptul că au pierdut unicul lor copil, pe care-l caută de o săptămână.

— Nu, n-am idee pentru ce a venit aici, zice domnul Finch. La șantier, ați spus, nu-i așa, locotenente?

Dau afirmativ din cap fără să scot o vorbă. De altfel, nici nu știu ce i-aș putea spune acestui om disperat.

Ieri seară, am auzit sirena poliției și am văzut câteva mașini de patrulare, zice domnul Finch. Se ridică scuturând din cap și se îndreaptă spre fereastra care dă spre strada Hudson. Nici prin cap nu mi-a trecut că Jim… Dar cum s-a întâmplat?

— L-au împușcat, răspunse Crocker. Noi amândoi am mai stat de vorbă, nu-i așa, domnule Finch?

— Da, când am fost la secție pentru a vă anunța că a dispărut… Vocea domnului Finch este slabă, se frânge.

— Atunci mi-ați spus că nu știți din ce cauză a dispărut fiul dvs., continuă Crocker. A mai intervenit ceva de atunci?

Nu mai au idee de nimic. Sunt disperați.

Nu este acesta primul caz când trebuie să discutăm cu părinți ai căror fii sau fiice au fost asasinați sau răpiți, iar ei nici măcar nu au idee pentru care motiv.

— Jim consuma din când în când stupefiante?

— Nu știm nimic despre așa ceva, răspunde grăbită doamna Finch.

— Cred că nu, adaugă grav domnul Finch. Odată, ne-am distrat consumând droguri. Jim și cu mine. Ne-am înțeles bine, locotenente, zice zâmbind. Jim nici nu voia să audă de droguri. Nu era nici măcar curios.

Îmi vin în minte cele două înțepături, dintre care una era de la heroină. Tac însă. La ce bun să distrug iluziile celor doi părinți?

— Dacă o să aflați ceva, sunați-mă, zic și mă ridic. Crocker se ridică și el repede. Cei doi părinți rămân în scaune în: timp ce noi plecăm. Ajunși în coridor, tragem adânc aer în piept. Întotdeauna respir ușurat când las în urma mea un astfel de drum.

— Oamenii aceștia dispăruți au ceva comun? îl întreb pe Crocker pe drumul spre secție. Niște puncte comune, niște…

— Nu au, locotenente. Nici măcar nu sunt de aceeași vârstă. Cel mai tânăr are șaisprezece ani iar cel mai bătrân treizeci…

Opresc la semafor. Îl ascult pe Crocker și, în acest timp, îmi plimb ochii de-a lungul trotuarului. Deodată, tresar. Laverne! strig șuierând mai mult printre dinți și arăt spre un individ între două vârste. Acesta se furișa de-a lungul zidului unei case. Urmărește-l, Bobby! Crocker coboară, iar eu trag mașina pe dreapta. Opresc motorul. Crocker se apropie de Laverne. Acesta se face mic și privește bănuitor în toate părțile. Pentru a-i tăia pofta de fugă apăs brusc pe claxon. Mă observă și face o grimasă.

— Bună ziua, locotenente Kojak, mă salută el. Asta-i o adevărată surpriză pentru mine…

— Ești fals ca o bancnotă de șapte dolari, îi răspund zâmbind larg și arătându-i dinții. Te sfătuiesc să nu încerci să ma potcovești. Crocker, zic, arată-i fotografia lui Jim Finch.

Laverne o ia cu vârful degetelor de parcă ar fi pus mâna pe un șarpe veninos.

— Nu-l cunoști? îl întreabă Crocker. N-a cumpărat niciodată „zăpadă” de la tine?

— Eu nu vând niciun fel de „zăpadă”, răspunde Laverne. Eu sunt curat ca lacrima, puteți să mă buzunăriți…

— Se știe cât ești tu de curat, îi răspund zâmbindu-i ca mai înainte. Doar n-ai fi fost prost să umbli cu drogurile după tine. Chiar atât de prost nu ești…

— Putem să te pipăim puțin? întrebă Crocker plin de amabilitate.

Laverne înțelege cum stau lucrurile! Se uită încordat! a fotografie apoi se întoarce spre mine.

— Îmi pare foarte rău, dar pe ăsta chiar că nu l-am văzut niciodată. Cine-i tipul?

— Gândește-te serios și adu-ți aminte figura lui. Chiar nu l-ai văzut deloc în ultimele săptămâni?

Îi fac lui Crocker semn cu capul să urce în mașină. Laverne se apleacă în dreptul geamului, spre mine:

— O să te ajut, locotenente, mă asigură el plin de înfocare.

Îl măsor din cap până-n picioare apăs puternic pe accelerație și mă întorc la secție.