Spionul ma privi surprins

PARTEA I

DETECTIV PARTICULAR CU FORȚA

1

Am ieșit în hol și am citit pentru a mia oară inscripția fixată la o înălțime rezonabilă, deasupra treptelor scării: „Atenție la coborârea scărilor!“ Litere galbene, pe fond negru. Până să apară inscripția aceea acolo, responsabilul cu asigurările sociale din comitetul sindicatului dormise liniștit. Ulterior, viața lui personală se îmbogățise cu o serie de vizite la domiciliul accidentaților: nu poți coborî în deplină siguranță o scară, dacă citești în același timp inscripții, e un adevăr demonstrat de practică, practica fiind, la rândul ei, criteriul adevărului.

M-am rezemat de zidul zgrunțuros, exact sub inscripția „Nu staționați pe hol“, mi-am ridicat privirile pătrunzătoare spre „Fumatul interzis“ și mi-am aprins o țigară. Atunci… atunci a apărut din spatele unui dulap „Fichet“ o doamnă foarte distinsă, care se îmbracă de obicei în vernil. Deși e nouă pe la noi, o cunoaște multă lume, așa că eu am să-i zic de aici înainte doamna S. M-a privit galeș câteva secunde și mi-a spus:

— Iar am primit o circulară.

— E, într-adevăr, un eveniment, am remarcat.

— Primim din ce în ce mai multe, oftă doamna S.

— Rabinul din Buhuși avea o vorbă, mi-am amintit: „Să-ți pară rău când dai, nu când primești“…

— Sunteți foarte glumeț, zâmbi ea. Aveți o fire optimistă!

Am tras adânc din țigară și am tușit. De când țigările „Snagov“ s-au prostit în halul în care știți, am trecut la „Amiral“ și mă cam ustură gâtul. Dar nu e decât vina mea, deoarece „Calitatea superioară a țigărilor Amiral satisface în cel mai înalt grad gusturile fumătorilor, prin finețea și îmbinarea armonioasă a tutunurilor folosite“.

— Dumneavoastră scrieți romane polițiste, spuse doamna S. deodată.

I-am privit visător cerceii ovali și bălănganitori, de un verde aprins.

— Alții fură din avutul obștesc, am suspinat.

Doamna S. trecu plină de bunăvoință peste observația mea și continuă:

— Când le faceți?

— În timpul liber, doamnă, vă asigur. Mai scriu și pe la birou, dar asta rămâne între noi. „Top secret“, cum zic capitaliștii. E o chestie de care au aflat până în prezent numai doi oameni.

— Cine? se arătă ea curioasă.

— Dumneavoastră și directorul general.

Atunci rămâne între noi, consimți doamna S. Am citit și eu unul și mi-a plăcut foarte mult.

— Serios?

Trebuia să mă arăt foarte flatat. Așa e jocul.

— Și pe care anume? m-am interesat.

— Pe ăla cu mătușica.

Nu am scris niciun roman „cu mătușica“, cel mult unul intitulat, destul de bizar, recunosc, Unchiul dumneavoastră e brunet? Probabil că „mătușica“ era „unchiul“. Sau invers.

— Și ce v-a plăcut acolo mai mult și mai mult? am întrebat-o, cu acea curiozitate care-l macină pe orice creator.

— Urmărirea din tren. Ați redat admirabil tensiunea…

— Tensiunea și pulsul îmi ies de minune totdeauna.

— Iar glumiți, mă amenință ea cu degetul, surâzând simultan foarte complice. Mereu glumiți…

— Și încă în timpul orelor de producție, doamnă. Sper să nu se afle.

— Știți ce? ma întrerupse ea. N-ați vrea să mă puneți în legătură cu căpitanul ăla?

— Care căpitan? am întrebat-o – ca s-o întreb, deși îmi dădeam seama unde bate.

Se gândi puțin, încruntându-și fruntea admirabil, boltită, apoi se destinse.

— Alexandru Adrian, eroul dumneavoastră. Care altul?

— Doamnă S., cred că am să vă dezamăgesc. Țineți-vă tare: căpitanul Adrian nu există.

— Cum să nu existe? se uimi ea. Doar nu l-ați inventat?!

— Nenorocirea e că l-am inventat, mă înnegurai eu. L-am inventat, doamnă, mă apucă uneori așa, un fel de amok, inventez, tot felul de lucruri, până și un bar complet automat și tranzistorizat am inventat. Tot într-un moment de-ăsta, de rătăcire, l-am inventat și pe căpitan…

— Atunci, el nu există?!

— Nu, doamnă, așa cum nu există fericirea. Nici măcar în proporție de cincizeci la sută.

— Și atunci, ce facem?

Doamna S. arătă dintr-o dată foarte nenorocită. Expresia i se schimbă. N-aș băga mâna în foc – dar mi se păru că ochii îi înotau în lacrimi. Am o inimă tâmpită, moale ca plastilina cu care sigilăm dulapurile. Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. Cred că asta și aștepta. M-a invitat să trec după amiază pe la ea pe acasă, nu putea să-mi explice „totul”, „în incinta instituției”, dar voia să mă roage ceva, ceva foarte important pentru ea, de care atârnau multe și îndeosebi fericirea ei. Fericirea ei era un lucru deosebit de important pentru mine, așa încât am consimțit. Un singur impediment vedeam. Am întrebat-o:

— E o chestiune secretă, sau pot să-i telefonez și soției, s-o anunț că am să întârzii?

— E o chestiune deosebit de secretă, mă încredință doamna S. Strict secretă și confidențială.

— Spionaj economic?

— Mai rău.

Ma aflam într-o grea situație. Nu obișnuiesc să întârzii de acasă fără motiv și nici nu-mi trecea prin cap să-mi mint nevasta. N-o făcusem niciodată până atunci. În zece ani. Probabil că doamna S. intuise impasul în care mă aflam. Mă ajută:

— Spuneți-i că aveți o ședință.

Era o idee care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap.

— Așa am să fac.

— Atunci, la patru și un sfert vin să vă iau, se înveseli subit doamna S.

— Veniți.

Am intrat în birou și m-am apropiat de telefon cu pașii criminalului torturat de conștiință.

— Dacă am să-ți spun că după amiază am o ședință, ai să mă crezi? mi-am întrebat nevasta, când i-am auzit vocea în receptor.

— Tu ce zici? îmi replică ea.

— N-ai să mă crezi.

— Și pe la ce oră vii? se interesă.

— Naiba știe, cred că… habar n-am.

— Să nu țină mai mult de opt, că închide la „Legume și fructe” și nu poți să iei patru kilograme de cartofi.

— Ce naiba faci cu patru kilograme?!

— Eu te întreb ce naiba faci la ședință?

Avea dreptate. Ca întotdeauna.

După ce am terminat convorbirea, m-am așezat pe un scaun și am desenat pe mapa de lucrări urgente cranii și oase încrucișate până când soneria ne anunță că încă o zi de lucru luase sfârșit.

Bunul meu prieten Cristi G. își îmbrăcă haina, mătură hârtiile de pe birou în sertar și se îndreptă spre ușă.

— Patru și un sfert, îmi anunță el noutatea. E momentul. Apoi ieși, urându-ne o duminică plăcută. A doua zi era marți, dar asta nu mai avea nicio importanță: din ușă îmi zâmbea, ca însăși primăvara, doamna S., înveșmântată în vernil din cap până în picioare.

Mi-am trântit și eu terfeloagele în sertar, sfidând regulamentul de ordine interioară care decretează că locul lor e numai în dulap, am încuiat și m-am îndreptat spre pata verde.

2

Motorul n-a vrut să pornească vreo zece minute. Hotărât să văd care pe care, am pus contactul până ce ampermetrul sau voltmetrul sau cum naiba-i mai zice, îmi demonstră că ar fi cazul să mă las păgubaș. Se contura o victorie la puncte a mașinii asupra omului, când, fără niciun motiv evident, se produse miracolul și motorul porni, umplând strada cu păcănituri sinistre și fum albăstrui.

— S-o luăm din loc până nu se răzgândește, i-am spus doamnei S., care stătea cuminte lângă mine.

Am demarat puternic, hotărât să-i dau o mână de ajutor dinamului. Pe drum n-am scos nicio vorbă. Conduc atât de prost, încât mă mir zilnic că ajung teafăr acasă. Vă dați seama ce-ar ieși dacă m-aș pune pe trăncănit la volan…

Doamna S. tăcu și ea tot timpul drumului, asigurându-și astfel veșnica mea recunoștință.

Locuia la Șosea, într-o vilișoară vernil. Salonul în care m-a introdus sclipea de curățenie ca vesela de la Lido. Mi-a indicat un fotoliu destul de rococo, dar n-am dat curs invitației sale, ci m-am refugiat pe o canapea mai robustă, plasată în dreptul ferestrei. Gazda mea a dispărut într-o încăpere alăturată și n-a mai apărut o lungă perioadă de timp. În jur era liniște, dacă făceam abstracție de miorlăitul depărtat și cuprins de o adâncă desperare al unei pisici care își jelea, de secole parcă, toate iluziile spulberate. Mă simțeam singur și părăsit ca Robinson Crusoe în primele sale zece zile pe insulă. Doamna S. dispăruse și aveam senzația că nu va mai reapare niciodată. M-am ridicat, hotărât s-o șterg englezește în direcția celor patru kilograme de cartofi conjugali, dar ea se ivi în cadrul unei uși, ținând un gong în mâna stângă și un ciocănel în dreapta. Lovi ciocănelul de tipsie și anunță pe fondul metalico-muzical:

— Masa e servită!

Am urmat-o în sufragerie, așțeptându-mă să găsesc acolo o masă lungă pe care să pâlpâie șase luminări în două sfeșnice de argint masiv, luminând un prânz demn de cele patruzeci și cinci de minute în care fusese pregătit. Dar ne așteptau trei sandvișuri cu brânză, două porții de salată de boeuf și o sticlă cu gin autentic, plasate deasupra unei mese cu trei picioare valide.

În sufragerie totul era vernil, chiar și fața de masă pe care zburdau mici purceluși brodați.

Am înghițit fiecare câte un sandviș, m-am înfruptat individual din gin, în măsura în care se poate înfrupta posesorul unui permis de conducere auto, care are de trecut în drum prin cel puțin șase intersecții dirijate, am aprins o țigară și am așteptat.

— Doriți o cafea?

Experiența de curând câștigată mă îndreptățea să cred că prepararea unei cafele urma să dureze între cincizeci și șaizeci de minute, așa că am declarat că nu doresc. Cafeaua atacă inima rapid și cu o agresivitate blamabilă.

— De ce v-am invitat? începu doamna S.

Mă întrebam și eu.

— Chiar, de ce? mi-am dat frâu liber curiozității.

— Ca să vă rog ceva, continuă ea.

Această noutate îmi calmă nervii ca un balsam. Am tăcut chitic, așteptând urmarea.

— Inițial am crezut că acel căpitan Alexandru Adrian există.

— Dar nu există.

— Dacă el nu există, înseamnă că l-ați inventat dumneavoastră, deduse ea.

Logica doamnei S. se arăta a fi o logică de fier.

— Dacă l-ați inventat dumneavoastră, pentru mine e clar că tot ceea ce face el în roman, puteți face dumneavoastră în realitate, conchise doamna S.

Dacă pentru ea acest lucru era clar, pentru mine, jur cu mâna pe conștiință, nu era. Am întrebat-o cu interes:

— Credeți că aș putea sări dintr-o mașină care zboară cu o sută de kilometri pe oră direct în apa unui râu plasat la aproximativ doisprezece metri sub un pod de metal?

— Oh, nu…

Ceva mai liniștit am continuat:

— Credeți atunci ca aș nimeri cu pistolul o carte de joc așezată pe pervazul unei ferestre, fără să deteriorez acea fereastră și nici eventualii trecători?

— Oh, nu…

Complet liniștit, am insistat:

— Credeți atunci că pot asista la o disecție?

— Oh, nu…

Dacă așa stăteau lucrurile, situația nu părea prea desperată Am suspinat ușurat și mi-am aprins o nouă țigară.

— Nu mă refeream la acțiunile căpitanului care vizează forță și îndemânare, ci la acele acțiuni ce demonstrează inteligență. Inteligența căpitanului e, de fapt, inteligența dumneavoastră.

Am privit-o zdrobit. Dacă facem abstracție de propria mea soție, doamna S. era prima persoană care gândea astfel cu voce tare.

— Așa că, mai zise doamna S., sunteți singurul om care mă poate ajuta într-o anumită problemă.

Trebuia să mă aștept la asta. Când o femeie te flatează, primejdia e la o azvârlitură de băț.

— Să trecem la concret, doamnă S. La acea anumită problemă, adică.

— Dați-mi însă cuvântul de onoare că tot ce vă voi spune rămâne între noi.

Doamna S. Mă privea intens. Când o femeie mă privește intens, nu mă aștept la nimic bun. Am ezitat:

— Presupun că nu-mi veți spune că ați omorât pe cineva și, în havuzul din grădină, cadavrul așteaptă să fie cărat de inteligența mea.

— Nu-i vorba de nicio crimă.

— O răpire, cumva?

— Nu.

— Bani falși?

— Glumiți ca întotdeauna.

— Un furt banal?

— Ceva în felul ăsta. Acum dați-vă cuvântul de onoare că ceea ce vom discuta rămâne între noi.

Insistență în privire, insistență în voce. Ba chiar o umbră de enervare bine disimulată. M-am retras în carapace.

— Doamnă, regret, nu cred că vă pot ajuta. Furturile, fie ele și banale, depășesc cu mult capacitatea mea. A, dați-mi un plan de investiții și vi-l aranjez cât ai zice pește, deși nu cu prea mare plăcere. Și acum, mulțumindu-vă pentru masă, dați-mi voie să mă retrag. Patru kilograme de cartofi așteaptă neliniștite de câtăva vreme să ajungă la mine acasă. Nu le pot lăsa să aștepte prea mult. Ar fi o nepolitețe din partea mea. La revedere.

M-am îndreptat către ușă, întorcându-i spatele.

— Sus mâinile, i-am auzit vocea. Și repede!

„Iată gluma serii”, mi-am zis, și mi-am continuat drumul.

— Sus mâinile! Vocea doamnei S. nu mai era vocea doamnei S. Am auzit un țăcănit suspect. Pe spinare mi se prelinse ceva rece și umed. M-am întors; în mâna ei dreaptă sclipea un revolver.

3

Paradoxal, revolverul nu era vernil, cum ar fi fost normal. Era negru, ca orice armă care se respectă. Mărturisesc că era primul revolver pe care-l vedeam îndreptat spre mine în ultimii treizeci de ani. Am ridicat mâinile. Nu e o poziție prea comodă. Uneori am silit personajele mele să adopte o astfel de poziție. Mi-am jurat ca pe viitor – dacă voi mai avea ocazia – să fiu mai milostiv cu ele. Măcar cu cele pozitive.

— Aruncați armele dumneavoastră pe canapea, mă somă doamna S. Și fără șiretlicuri!

— Vin de la birou, doamnă. De fapt, dacă vă mai amintiți, am venit împreună. Arsenalul meu e depozitat acasă, într-o debara… Ah! Uitam… Am băgat încet mâna în buzunar, urmărit de gura neagră a revolverului, am extras briceagul, și l-am lăsat să cada pe covor.

— Așezați-vă pe fotoliu și să discutăm serios. Vremea glumelor a trecut!

M-am așezat în reprezentantul stilului rococo, decis să-mi port crucea până la capăt.

— Sunt sigur că vremea glumelor a trecut, stimată doamnă. Dar sunt curios să aflu cum se va sfârși această farsă.

— Cu happy-end, dacă vă cunoașteți interesul. Îmi venea să râd. Situația părea copiată dintr-un film naiv de aventuri pentru uzul junilor arierați. Interesul meu, pe care-l cunoșteam foarte bine, era să ajung acasă cu cele patru kilograme de cartofi. Asta era tot ce-mi mai doream de la viață, iar doamna S. Îmi băga bețe în roate.

— Îmi cunosc interesul, am declarat. Ce trebuie să fac pentru a-mi apăra acest interes?

Doamna S. se așeză comod în spatele mesei acoperită cu purceluși verzulii, așeză revolverul deasupra unuia dintre ei și-mi zâmbi.

— Aveți o mașină nouă. Nu prea mă pricep la mașini, dar pare nouă.

— Într-adevăr, e nouă.

— Cât va costat?

— Nu intenționez s-o vând. De-abia s-a obișnuit cu mine.

— Nici nu vreau s-o cumpăr.

— Cadou nu v-o fac, să știți. Dacă asta urmăriți, ei bine, aflați că n-o să fie niciun happy-end. O să fie un fiasco de toată frumusețea și galeria va fluiera. Eu unul poate că aș fi fericit să scap de ea, dar nevastă-mea nu are aceleași sentimente. Vă spun sincer, decât s-o dau cadou, mai bine moartea! M-am ridicat în picioare și, ca piesa să fie perfectă, mi-am dezvelit cu un gest plin de eroism și bărbăție pieptul. Poftim, trageți! Nu-mi speram niciodată o moarte atât de frumoasă…

Femeia vernil din spatele armei de foc nu aprecie gestul. Păru că nici nu l-a observat. Mă întrebă cu un aer absent:

— Cât v-a costat?

— Cât, cât! Am răspuns la întrebarea asta de o mie de ori! Cincizeci și patru de mii cinci sute, atâta m-a costat. Și ce-i cu asta?

— Cincizeci și patru de mii cinci sute, repeta visătoare doamna S. Cincizeci și patru de mii cinci sute… Când ați depus banii?

— Data asta are vreo legătură cu interesul pe care trebuie să mi-l cunosc?

— O foarte strânsă legătură. Ei bine, când?

— În august 1968. 7 august 1968, orele 11 dimineața, fiind învoit de la serviciu în interes personal, cu bilet de voie în regulă, semnat de șeful serviciului și contrasemnat de un director adjunct. Totul a fost cât se poate de legal. Se pot consulta documente existente în diverse arhive.

— Știu, astfel de documente au o durată de păstrare de zece ani, spuse doamna S. Sunt de puțină vreme funcționară, dar asta am aflat din primele zile…

— E și normal. E o problemă importantă.

— Da, foarte importantă… Și acum, după ce i-am apreciat importanța, să trecem la fapte!

Am profitat de ocazie și m-am întors către ușă.

— Perfect. Eu trebuie să mă duc să cumpăr niște cartofi…

— Ceva mai târziu…

— Nu, acum. Mai târziu închide la „Legume și fructe”.

— Câte kilograme? fu curioasă să afle doamna S.

— Patru, doamnă. Patru. Aveți boala cifrelor, observ.

— Atunci e perfect. Nu vreau să aveți neplăceri acasă din cauza mea. Am în bucătărie cinci kilograme de cartofi. Îi puteți lua după ce terminăm.

Orice portiță de scăpare îmi fusese închisă. M-am reașezat în fotoliu.

— Aveți acolo pe birou o foaie de hârtie și un stilou.

M-am uitat în direcția indicată de revolver. Într-adevăr, pe biroul din colț se aflau cele două ustensile.

— Ce trebuie să fac cu ele? m-am resemnat eu.

— Să scrieți ceva.

M-am așezat în spatele biroului, decis să scriu orice, chiar caligrafic. Mi se făcuse lehamite de tot circul. Am desfăcut capacul stiloului.

— Dictez, mă anunță doamna S. „Chitanță. Subsemnatul – cum vă cheamă, domiciliat – strada pe care stați, am primit de la doamna Virginia S. suma de lei cincizeci de mii – cifre și litere – pe care mă oblig să i-o restitui la cerere, dar nu mai devreme de șase august 1970”. Ați semnat?

— Nu.

— Atunci semnați.

— Nici măcar n-am scris…

— V-am spus că nu vă cunoașteți interesul…

— Ba mi-l cunosc foarte bine. Dar cincizeci de mii n-o să obțineți de la mine. În primul rând, nu-i am și în al doilea rând, nu mă las escrocat.

— Nici n-am de gând să vă escrochez. Chitanța îmi trebuie ca o garanție.

— Ce fel de garanție?

— Că veți proceda discret în afacerea pe care vreau să v-o încredințez. Că totul va rămâne între noi. Că veți acționa în interesul meu. Și, în concluzie, că vă veți ține de treabă. După ce veți duce la bun sfârșit însărcinarea pe care v-o dau, primiți chitanța înapoi. Aveți cuvântul meu de onoare. Și chiar ceva în plus.

N-aveam niciun motiv să nu mă încred orbește în cuvântul de onoare al doamnei S., așa că am pus mâna pe stilou și am scris chitanța, semnând-o în regulă.

— Ați pus data? mă întrebă?

— N-am pus-o. Bănuiesc că vreți s-o antedatez.

— Exact. Nu degeaba spuneam că aveți logică. Antedatați-o, deci.

— Douăzeci și nouă februarie e bine?

— Iar vă țineți de glume… Nu e frumos ce faceți, mă dojeni ea ca pe un bebeluș care a făcut pipi în pat. Datați-o cincisprezece iulie, 1968.

Am scris data în colțul din dreapta, jos, și i-am întins chitanța. A luat-o cu delicateță și a ascuns-o în corsaj. Bănuia probabil că de acolo n-am să încerc să i-o iau. Cel puțin, nu cu forța.

— Și acum, având această garanție, nu văd de ce nu v-aș istorisi viața mea…

Am făcut un gest de nerăbdare. Era deja prea mult. Rabd amenințarea unui revolver, dar biografia vernil, probabil, a doamnei S…

— Nu vă impacientați, cartofii sunt pregătiți în bucătărie… De fapt, n-am să vă povestesc întreaga mea viață, ci numai ceea ce consider strict necesar să cunoașteți pentru a vă duce la bun sfârșit misiunea încredințată.

— Care misiune? Și, de fapt, nici n-am acceptat…

— Ați semnat chitanța. Și misiunea o veți afla. Dar nu doriți totuși o cafea?

Cu un gest resemnat, i-am dat să înțeleagă că doresc totuși. A ieșit din cameră plutind parcă, cu direcția bucătărie. I-am strigat în urmă:

— Să nu dispară cartofii!

N-am auzit niciun răspuns, deși ea poate replicase ceva: zărisem în aceeași clipă revolverul uitat pe masă. Am făcut un salt demn de acel cascador celebru al cărui nume l-am uitat și am înșfăcat obiectul. Ținându-l cu mare atenție, m-am retras în fotoliul meu. Rolurile urmau să se schimbe și de dragul loviturii de teatru eram dispus să aștept cele cincizeci de minute necesare pregătirii cafelei.

Spre uimirea mea, doamna S. reveni cu ceștile plăcut mirositoare în foarte scurt timp. Am lăsat-o să le depună peste purceluși și apoi am îndreptat arma către ea, rugându-mă în gând domnului să nu facă opoziție; nu prea eram sigur că voi ști să manevrez drăcia aia:

— Și acum. Doamnă Virginia S., chitanța. Și fără șiretlicuri!

Spre stupefacția mea, în loc să-mi arunce în plină figură cafeaua – truc întâlnit în toate romanele polițiste proaste – vernila doamnă izbucni într-un râs homeric. Dacă aș scrie cândva o comedie, așa mi-aș dori să râdă spectatorii în sală.

Râsul dură cam cât durase prepararea cafelei, apoi conteni brusc:

— Domnule, dar zău că nu te credeam atât de naiv! Dumneata, un om atât de inteligent… Dar bine, mă consideri complet idioată? Lăsam eu o armă de foc la îndemâna dumitale? Formidabil, păcat că nu voi putea povesti scena asta decât peste câțiva ani! Dar, domnule, e un simplu pistol de alarmă! Și nici măcar nu funcționează!

Nu m-am simțit în viața mea atât de ridicol. Îmi venea să-mi zbor creierii. Cuprins deodată de o furie dementă, de taur excitat cu o basma roșie, am îndreptat arma către pieptul doamnei S., cu speranța secretă că afirmațiile ei sunt false, și am apărat pe trăgaci. S-a auzit un fel de fâsâit.

Am aruncat arma într-o oglindă care se transformă în sumedenie de cioburi.

— Imitație de sticlă venețiană, remarcă doamna S. Printre hohote. Nu zău, sunteți de tot hazul…

— Doamnă, dați-mi imediat chitanța și cartofii, altfel nu știu de ce sunt în stare! am amenințat-o eu, deși începusem să mă calmez.

— Chitanța am ascuns-o, iar cartofii sunt în plasă, gata pregătiți să ia drumul pribegiei, continuă ea să râdă. Puteți căuta chitanța mult și bine, n-o veți descoperi. Și veți întârzia și de acasă, mă luă ea peste picior. Mai bine dați dovadă că înțelegeți o glumă, calmați-vă, ascultați ce am de spus și apoi plecați liniștit. Nu durează mai mult de o jumătate de oră…

M-am resemnat. Am sorbit din cafea, mi-am aprins o țigară și m-am arătat dispus să ascult ce avea de spus.

— Ați auzit de Miron S.? începu ea.

— Am auzit.

— Știți că a murit acum patru luni?

— Am citit.

— Aflați că a fost soțul meu.

M-am ridicat și m-am înclinat.

— Condoleanțele mele.

— Mulțumesc, moartea lui nu m-a afectat. Decât pe plan material, poate…

Auzisem și citisem câte ceva despre profesorul doctor Miron S. Membru al mai multor academii din străinătate, fusese unul dintre cei mai mari specialiști în arhivistică ai secolului. Un om ciudat, de o rară inteligență și putere de muncă, dar bizar în comportament, după cum se bârfea prin oraș. Și mare afemeiat.

— Pe plan material? Mi se pare imposibil, doamnă. Vila aceasta, economiile pe care le bănuiesc substanțiale, v-au rămas probabil moștenire. Nu văd de ce v-ați plânge. Sau a donat totul, prin testament, Academiei?

— Dacă domnișoara Râureanu se poate numi Academie, atunci presupunerea dumneavoastră pare a avea un suport real…

Auzisem și de domnișoara Râureanu. O și văzusem, pe scenă bineînțeles. După umila mea părere, domnișoara Râureanu putea fi numită o academie: de arte frumoase. Era o bijuterie de femeie, de o rara frumusețe, un exemplar care friza perfecțiunea. Nu știam că fusese amanta lui Miron S…

— A lăsat un testament în favoarea ei?

— Exact. Un testament care mă deposedează de orice bun material. Casa în întregime, banii depuși la CEC în totalitate. Asta a făcut profesorul doctor Miron S., după douăzeci de ani de căsnicie…

— Și ați atacat testamentul?

— Pe ce motiv?

— Știu eu? Alienare mintală, de exemplu. Toată lumea știe că era puțin… ciudat. Un avocat bun vă putea sfătui…

— Nu era nebun deloc, ăsta-i adevărul. N-aș fi putut aduce nicio dovadă în sensul ăsta…

— Și atunci, cum se explică faptul ca locuiți încă în vilă? Sau domnișoara Râureanu vă mai tolerează o vreme?

— Aia?! Nu m-ar tolera nicio secundă!

În ochii doamnei S. se aprinseră niște luminițe periculoase. N-am văzut niciodată un lup în momentul în care atacă, dar probabil că așa sclipesc și ochii acestei pașnice vietăți.

— Atunci?! Nu găsesc nicio explicație…

— Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face. Știam unde își păstrează hârtiile de valoare. Știam și ce-i poate pielea. La zece secunde după ce m-am convins că-i într-adevăr mort, am sustras testamentul. În lipsa testamentului, moștenirea îmi revine integral.

— Atunci, din punctul dumneavoastră de vedere, problema e ca și rezolvată. Nu știu însă dacă justiția n-are o altă optică…

— Puțin îmi pasă mie de justiție, izbucni doamna S. Auziți? Puțin îmi pasă. Justiția trebuie să facă întâi dovada că acel testament există și apoi să-l găsească. Dacă poate!

— L-ați distrus?

— Asta a fost greșeala mea, că nu l-am distrus. Dacă-l distrugeam, acum nu mă durea capul…

— De ce vă doare acum capul? am întrebat-o suav.

Ea nu remarcă tonul meu. Se dezlănțuise.

— Pentru că „Academia” dumitale știe de testament. Pentru că îl caută. Și pentru că testamentul nu mai e la mine!

— Dar unde?

— Aș vrea să știu și eu!… De trei zile nu-l mai găsesc…

— Poate că la rândul ei, domnișoara Râureanu v-a sustras testamentul.

— Nu. Îl caută și ea. Vrea să pună mâna pe el.

— De unde știți că îl caută?

Doamna S. se ridică brusc, trase un sertar al biroului, răscoli puțin înăuntru, apoi reveni cu un plic. L-am deschis și din el căzu un bilețel: „Dacă nu scoți la iveală ceea ce știi foarte bine, o să-ți pară rău. O să pierzi mai mult decât vrei să pierzi. Dacă ții la viață, scoate-l la iveală până luni.” Bilețelul nu era semnat. M-am întors către doamna S.

— Când l-ați primit?

— Vinerea trecută.

Am examinat plicul. Era unul obișnuit, putea fi cumpărat cu zece bani la orice tutungerie. Hârtia ordinară fusese procurată odată cu plicul. N-am zărit nici ștampile, nici numele destinatarului.

— L-ați găsit în cutia poștală?

— Da. Când m-am înapoiat acasă de la serviciu.

— Cunoașteți scrisul? E cumva al domnișoarei Râureanu?

— Nu-i al ei. Îi cunosc scrisul.

— Sunteți sigură? Poate și l-a prefăcut…

— Nu-i scrisul ei. Am găsit odată o scrisoare în buzunarul lui Miron. Ea scrie mai lăbărțat, un scris de analfabet…

— N-ați dat niciun răspuns, nu-i așa?

— Bineînțeles. Duminică am primit un telefon. O voce baritonală. „Ai primit plicul?” m-a întrebat. I-am trântit telefonul. A sunat iar. Din nou am închis. De vreo șapte-opt ori a sunat. Ultima oară, agasată, l-am întrebat ce vrea. Mi-a răspuns că luni dimineața mă sună, să-i dau răspunsul.

— Și v-a sunat azi dimineață?

— Bineînțeles.

— Ce i-ați răspuns?

— Că nu-l mai am.

— V-a crezut?

— Nu știu. A râs în receptor, apoi a închis.

Câteva minute am tăcut amândoi. Tocmai când deschideam gura s-o întreb ce are de gând, a țârâit soneria. Doamna S. a ieșit și a revenit cu un plic albastru în mână. Avea fața descompusă, dar se ținea totuși bine. Mi-a întins plicul, pe care l-am examinat fugitiv: frate geamăn cu celălalt.

— L-am găsit pe treptele de la intrare…

— Era cineva pe stradă?

— Nimeni suspect. Probabil că aducătorul a fugit…

Am scos hârtia din plic și am citit: „Nu vrei să fii femeie de înțeles. E ultimul avertisment. Dacă joi dimineață nu mi-l predai, sâmbătă seara te ajut să treci Stixul. La ora nouă.”

Am comparat cele două bilete. Scrisul era identic.

— Ce-i de făcut? mă întrebă doamna S.

— Nimic. Anunțați Miliția.

Mă privi ca pe un dement.

— Glumiți? Va trebui să le spun întreaga poveste. N-am înnebunit peste noapte… Asta mi-ar mai lipsi, Miliția… Să rămân și cu buza umflată după bani și casă și condamnată, probabil, pentru sustragerea testamentului… Nu, domnule, nici nu mă gândesc!

— Bine, dar azi dimineață nu mi-ați cerut dumneavoastră să vă pun în legătură cu căpitanul Alexandru Adrian?!

Doamna S. mă țintui cu privirea provincialului care s-a trezit față în față cu hotelul Intercontinental.

— Doamne, asta n-aș fi crezut, exclamă ea. Bine, domnule, dar cum poți fi în halul ăsta de naiv?! Și dumneata mă consideri o gâsculiță oarecare, dispusă să apeleze la eroi de roman? Și dumneata? Numai pe Miron îl credeam în stare… Toți bărbații sunt la fel, o apă și-un pământ… Căutam un pretext, stimate domn, numai un pretext! Fantastic!

Doamna S. își frângea mâinile de uimire. Poate că avea dreptate. Naivul, ca întotdeauna, eram eu…

— Ei bine, conteni ea să se mire, revenind la cele ce-o frământau, ei bine, n-am să mă sperii! Nu va avea curajul, lepra aia! Știu să mă apăr!

Eram sigur că va ști să se apere, totuși n-am demobilizat.

— Cum credeți… Părerea mea, la care rămân, e să anunțați Miliția. Viața dumneavoastră e totuși în pericol. Nu vă jucați cu focul. Scuzați-mi indiscreția, ce sumă e în joc? Vreau să spun, la cât se cifrează valoarea casei și banii de la CEC?

— Am să vă spun: ceva peste o jumătate de milion. Miron câștiga bine.

— Vedeți? Un argument în plus să mă ascultați. Cunosc cazuri în care s-au produs victime pentru sume mult mai mici…

— Nu v-am chemat ca să-mi dați sfaturi, ci ca să acționați. Îmi trebuie testamentul.

— Ce să faceți cu el?

— Să-l distrug. Să-i dau foc și să-l arunc în cele patru vânturi. Miliția nu are ce căuta aici. Dumneavoastră aduceți-mi testamentul, asta-i tot ce vă cer. Restul lăsați pe mine!

Mi-am aprins o țigară și am meditat puțin. Doamna S. jucase necinstit în partida începută cu mine. Juca necinstit și în cealaltă partidă, cea mare…

— Ei bine, îmi întrerupse ea firul gândurilor, când începeți cercetările?

— Mâine după-amiază, i-am răspuns. Începând de la ora patru și un sfert. Zilnic, până la acea oră, sunt economist…

— Eram sigură că veți accepta…

Pe buzele doamnei S. încolți un zâmbet vernil. Am întins mâna și am luat cele două scrisori.

— Am nevoie de ele, am răspuns privirii ei interogative. Vreau să consult un prieten, grafolog.

— Le puteți lua, își dădu ea asentimentul. Ne vedem mâine după patru și un sfert?

— Ne vedem chiar mai înainte, la șapte treizeci. Semnăm condica de prezență pe același palier, nu?

M-am îndreptat către ieșire.

— Cartofii, îmi reaminti doamna S.

Am luat plasa, mi-am luat și rămas bun și am descuiat portiera mașinii. Duceam cu mine cinci kilograme de cartofi și o taină.