Cărți · Cărti polițiste Adăugat4 iun. 2019

Egreta Brancovenilor

de AnnaE
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Avertisment

Închipuiți-vă aceste povestiri ca pe niște aisberguri în derivă: ceea ce vedeți la suprafața apei nu-i decât o mică parte din ceea ce a vrut să spună povestitorul.

Olimpian Ungherea

Un tip foarte personal

Se scriu tot felul de povești despre hoți și criminali, despre corupție, trafic de influență și delapidări, se scriu pagini frumoase și muncite, se scrie cu inspirație și cu nerv despre această lume interlopă, vorace și periferică, se construiește uneori o poveste palpitantă. Și povestea asta, dragă prietene, circulă din gură în gură și se întinde cu un spor diabolic: ai citit despre hoțul ăla prins la Vaslui? Ai auzit despre omorul din Brașov? Știi ceva despre afacerea aia cu lapte, cică s-a scris și la ziare, tu ai citit? Toată lumea vorbește despre cazul „Cutare”, evenimentul este forfecat și mărunțit până în cele mai mici amănunte, se comentează cu împătimire și avânt, se clevetește cu simț de răspundere, sunt colportate tot soiul de teorii și versiuni, este reținut cu precizie numele infractorului, toți știu câte ceva inedit despre locul faptei, dacă se fură milioane cota de interes crește brusc, când se povestește o crimă, avortonul social devine personaj public… Dorești un test? Poftim. Cine nu-și amintește de Râmaru? Și astăzi, la atâția ani de când a fost exccutat, i-a uitat careva numele? Dar despre vreunul din ofițerii de miliție care l-au descoperit și prins, despre unul măcar dintre ci cine mai știe?! Hai să fim serioși, bătrâne, dintr-o sută de cetățeni, luați la întâmplare pe stradă, pun rămășag pe ce vrei tu, că niciunul, absolut niciunul nu mai știe nimic. Și aici nu-i vorba doar de memorie, nu despre memorie e vorba. Iată și mai recent. Până mai ieri-alaltăieri, cazul „Ștefănescu” era în vogă, s-au publicat articole, știri, anchete, ei bine, te rog să-mi spui, insist să-mi spui tu, acum, numele unui milițian, atât, numele unui singur milițian din afacerea ”Ștefănescu”! Păi, vezi!…

Cam aceste gânduri mi le mărturisea – nu fără o umbră de amărăciune în priviri – prietenul meu, căpitanul de miliție Marin Manu, parcurgând împreună drumul către Calafat. Căpitanul arc o „Dacie”-1100 cenușie, sensibilă și capricioasă, trecută zdravăn de întâile ei tinereți, dar dacă îi cânți în strună și o iei cu binișorul, și o măgulești, toarce cuminte și, cum-necum, te scoate la liman. A botezat-o „Lenuța”. Are multă personalitate căpitanul Marin Manu.

Plecasem din București, aveam treabă la Calafat, urma să mă întâlnesc cu cineva, să-i iau un interviu, trebuia să fac lucrul acesta repede, foarte repede, de când mă știu eu toți redactorii șefi sunt extrem de zgârcit. Cu timpul, abia am avut vreme să-l anunț pe Marin că am sosit în Craiova, că vreau să-l văel. Că trebuie să mă duc la Calafat și că… Într-un sfert de oră, a sosit cu „Lenuța”, ne-am îmbrățișat, ne-am privit, am vorbit, aveam ce ne povesti. Ne leagă o veche prietenie și vechi amintiri.

A doua zi, în zori, ne-am reîntâlnit în piața Unirii. Ani plecat împreună. De fapt, nutream po ascuns gândul de a subtiliza de la el un caz, o problemă, o chichiță captivantă, era dorința mea secretă și neîndeplinită până acum de a povesti un fapt de senzație din muma lui. Căpitanul nu se lăsase însă niciodată abordat din acest punct de vedere.

Și de astă dată mi-a deslușit numaidecât gândurile, m-a pipăit din priviri și mi-a ținut „lecția” de mai sus, sugerându-mi că poate n-ar fi rău să fac săpături în altă parte, adăugând apoi cu un zâmbet subțire și cu ochi dați dracului că, la urmaul mei, n-are niciun interes să-și divulge clientela, „știi, secretul profesional…”, conchise el tranșant și acceleră brusc, smulgând un vaier sinistru din pieptul „Lenuței”, nedeprinsă cu asemenea gesturi de tandrețe năvalnică.

Marin Manu e profesor de fiiosofie, adică a fost, acum e căpitan de miliție, și încă un căpitan reputat, o celebritate locală în materie. Unii zic că ar avea toate motivele să fie mulțumit, să fie fericit, să fie și el mai vesel și mai sociabil, cu toate acestea nimeni nu l-a văzut vreodată râzând în hohote, așa cum râdem fiecare de o trăsnaie, de un banc bun, de o întâmplare hazlie. Marin Manu poartă cu el mereu o tristețe calmă, un aer distant, rece și trist, nu e îndârjire și nici răutate în tristețea lui, ci mai degrabă o înțelegere, o acceptate a condiției umane aflată sub semnul tragicului. A suferit mult căpitanul, a suferit mai ales pe vremea când nu era căpitan, ci profesor de filosofic la Cluj. I-a murit nevasta într-un accident, n-a fost accident, a fost crimă, o poveste halucinantă pe care el singur a rezolvat-o, a descâlcit-o și a dus-o plocon la miliție: poftim, astea sunt probele, ăsta e asasinul, n-a fost accident, ci crimă, aplicați legea… Și a dispărut din oraș pentru totdeauna. Și-a părăsit catedră, a trecut munții, s-a oprit în București, a ajuns milițian. Dar n-a rămas nici în Capitală. A cerut să fie trimis oriunde, în provincie, numai la Cluj nu. Și astfel s-a stabilit într-un județ din… Dar parcă jucicțul ne interesează pe noi? S-a recăsătorit târziu, foarte târziu, nevasta i-a născut la opt luni, copilul a murit după câteva zile, ea s-a îmbolnăvit grav, a rămas suferindă pentru tot restul zilelor, nu mai poate avea niciodată copii. Despre toate necazurile acestea, Marin Manu n-ar sufla o vorbă nimănui, e trist, își închide durerile în el, și dacă cu povestesc acum câte ceva despre acest admirabil om, o fac cu sentimentul că-mi apăr prietenul în fața celor care nu știu de ce nu râde niciodată în hohote Marin Manu, de ce e cam însingurat, și tăcut, și cu privirea veșnic împâclită de gânduri. Pentru că, atunci când nu se cunoaște adevărul, o anumită atitudine care țâșnește afară poate declanșa, prin insolitul ei, cele mai ciudate și mincinoase reacții din partea semenilor noștri…

Încă de ieri, îi spusesem căpitanului că am treabă la Calafat, că mă duc acolo la un învățător bătrân, pensionar, să-i iau un interviu, și dacă nu cumva are și el drum prin părțile alea. Și a avut. Sau poate că, de dragul meu, și-a făcut. Nu știu. Cert este că, a doua zi, ne aflăm deja cu „Lenuța” pe drumul Calafatului…

Socoteam, poate meschin, că, în sfârșit, mă pricopsesc și eu cu un caz, încropesc o poveste captivantă, palpitantă și mă prezint la șeful redacției care se dă teribil în vânt după chestii din astea. Se poartă! Și apoi gloria unui gazetar e atât de perisabilă…

Am tatonat terenul, am adus vorba pe departe, Marin Manu m-a simțit și mi-a dat cu tifla, mai în glumă, mai în serios, nu însă fără picul ăla de amărăciune, strecurat colo și colo, printre vorbele lui calme și grele, reamintindu-mi adevăruri eterne despre muncă, recunoștința și uitarea oamenilor.

Sunt e iudățeniile noastre, ale oamenilor, reținem mai degrabă partea întunecată a lucrurilor, a faptelor, partea lor cea mai urâtă. Vorbă lui Marin Manu: „Din această lume vorace și periferică se construiesc, uneori, cele mai palpitante povești”. Și a încheiat definitiv discuția la acest capitol. Am tăcut. Știam până unde pot merge pe o linie unde scrie clar: „sens interzis”.

La Calafat ne-am despărțit, eu m-am dus la pensionarul meu, el la miliție, am convenit unde și când să ne întâlnim, am plecat fiecare cu treburile lui.

Interviul a mers repede, bătrânul era simpatic, vorbăreț, sprinten, mi-a arătat colecția lui de măști populare, ne-am fotografiat împreună, ne-am luat la revedere, m-a condus până la colțul străzii.

În Calafat n-ai cum să te rătăcești, m-am fâțâit încolo și-ncoace, câteva minute mai târziu intram în clădirea miliției. Am întrebat de căpitan, Marin Manu se afla într-un birou și asculta răbdător explicațiile lungi, întortocheate și cam ațoase ale unui cetățean. Eram încă în pragul ușii, ezitam, Marin mi-a zâmbit o clipă și mi-a făcut semn să intru. Cetățeanul, un tip bondoc, butucănos, cu barba nerasă de câteva zile, nici nu m-a luat în seamă, vârât în cele ce relata cu toată ființa lui. M-am așezat pe un scaun, mai către fereastră, lângă o măsuță cu niște reviste. Nu, n-am răsfoit revistele, am avut doar această intenție, am renunțat însă numaidecât, ciulind urechea la necazurile cetățeanului.

Era șofer pe un autocamion la întreprinderea „Vinalcool”, tată a trei copii, din care unul așezat la casa lui, aici în oraș, restul familiei se află în comună Maglavit, este un om serios și respectat în comună, arc gospodărie de se uită și soarele cu invidie la ea, nu numai vecinii, că… precis este o pâră la mijloc… că așa-s unii oameni, îi crezi cinstiți și cumsecade, dar cmd le vine lor bine te toarnă că ai făcut și ai dres, le sticlesc ochii la averea pe care ai agonisit-o, trudind o viață întreagă, pe când ei băteau cârciumile și se țineau după muieri, fir-ar ei ai dracu’ de puturoși, că pute pământul de turnători și pârâcioși, zicea grav și rar, dar fără patimă, cetățeanul din Maglavit. De ce, tovarășe căpitan, căscați gura la ei, de ce vă plecați urechea la palavrele lor, de ce m-ați pus pe drumuri? Credeți că eu am timp de pierdut? Uite, acum trebuia să-mi pregătesc o cursă la Slatina. Eu din cursele astea îmi câștig pâinea, nu ca alții… Și-apoi, mai este și onoarea mea în joc, am înțeles că ancheta s-a terminat în ceea ce mă privește, chiar așa mi s-a spus de aici, de la miliție, că sunt nevinovat, nevinovat știam și eu că sunt, nu trebuia să mi-o spună mie cineva, doar s-au lămurit încurcăturile, am spus atunci tot ce aveam de spus, ce mai aveți cu mine?!… Era convingător cetățeanul din Maglavit, nu era furios, vorbele lui nu aveau ton de ofensă, nici măcar de reproș la adresa lui Marin Manu, ci se desprindea mai degrabă din atitudinea lui un soi de demnitate, de mândrie bine închegată, de siguranță că lucrurile sunt atât de clare încât mai că îl compătimește po căpitan că nu este bine informat și că răscolește încă lucruri clare și limpezite de mult…

Discuția nu s-a încheiat aci, Marin Manu solicita imperturbabil niște precizări, niște amănunte, confrunta ceva în hârtiile răvășite pe birou, asculta atent-atent reluările, sublinierile cetățeanului, nu-și nota nimic, asculta și frunzărea niște hârtii, apoi spuse, bătând ușurel cu degetul într-una din hârtiile acelea, că e acolo o declarație care vorbește despre un tip cu pantofi ortopedici, niște pantofi din ăia curioși, cu talpă din cauciuc, groasă de câteva degete, sunt unii cărora le plac așa ceva, și cel care dă declarația susține că era noapte și Că numai pantofii ăștia i-a reținut, că autocamionul avea aprinse doar lanternele de poziție și atât a putut el. Observa, ortopedicii ăia, atât, altceva habar n-are… Cine o fi. Fost tipul acela și ce căuta el acolo? murmură înciudat Marin Manu. La ce naiba mai luăm declarații din astea, la ce ne trebuie, dacă nu cumva o fi vreo aiureală toată chestia asta, unii martori vor să pară cât mai interesanți, mai nu știu cum, și fabulează, auzi „ortopedici”, bombănea mai mult pentru sine căpitanul, avea aerul că nu e convins, aerul specific al îndoielii, al plictiselii, și deodată se ridică luminos în picioare, zâmbi concesiv, un pui de zâmbet abia crestat în colțul gurii, ca întotdeauna zâmbetul îi înflorea mai pregnant în priviri, se apropie de cetățeanul din Maglavit, îi întinse mâna, își ceru scuze, adăugând ceva despre riscurile meseriei, despre adevăr, îi mulțumi și-l conduse îndatortor până la ușă…

Nu l-am întrebat pe Marin Manu despre ce e vorba, am tăcut, oricum o explicație tot îmi datora. Și, întradevăr, după ce m-a chestionat scurt dară am servit sau nu o cafea pe unde am fost, i-am răspuns că nu, a dispărut iute ca un prâsnel, a revenit și mi-a explicat așa, în doi peri, că e o poveste banală, cu un depozit de materiale de unde s-au furat niște saci cu ciment, niște sârmă și niște tablă. Gestionarul a intrat la apă, a recunoscut că a delapidat, că a vândut pe sub mână ciment, sârmă și tablă, a falsificat unele bonuri, i s-a făcut inventarul, când i s-a comunicat cifra a înghețat: aproape o jumătate de milion de lei lipsă în gestiune.

S-a zbătut, a urlat, a negat că el ar fi furat atâta, că e o eroare. Inventarul a fost repetat, lipsa era aceeași.

Hoții de soiul ăsta au cele mai imprevizibile reacții. Nu poți fi sigur niciodată pe declarațiile lor, pe izbucnirile lor. Sunt mai multe persoane implicate în istoria aceasta, tăinuitori, cumpărători, chilipirgii, dar cantitățile și sumele ce li se impută sunt mici, neverosimil de mici. Unde dispăruseră celelalte materiale? Nu cumva gestionarul avea dreptate și că probabil din depozit mai furaseră și alții, nu numai el?! Întrebări și îndoieli care se puteau răstălmăci așa și așa. Multă lume de pe aici susține că gestionarul e un șarlatan, uns cu toate alifiile, și că o să scape, dacă nu basma curată-curată, în cel mai rău caz cu o condamnare cu suspendare. S-a făcut vâlvă, sămânța neîncrederii a fost aruncată, a încolțit și, ca să nu iasă cine știe ce vorbe, dosarul a fost trimis la județ și astfel a ajuns pe biroul căpitanului de miliție Marin Manii. O afacere urâtă… Încheie căpitanul, adăugând că, dacă vreau, putem da o fugă să văd și eu cum arată un depozit de materiale la Calafat.

O duduie nostimă, cu ochii vii, luminoși și foarte iscoditori, ne-a adus două cafele, le-am savurat în liniște, căpitanul s-a ridicat, a deschis ușa și a întrebat pe cineva din altă încăpere dacă a venit comandantul.

I s-a răspuns că nu. Apoi a intrat un subofițer, Marin Manu a strâns hârtiile de pe birou într-un dosar, i le-a dat, i-a zis că noi, eu și ol, dăm o fugă până la depozit, subofițerul a spus „am înțeles” și am plecat.

Pe drum. Marin Manu mi-a mai zis că asupra șoferului ăla bondoc, din comună Maglavit, se iviseră niște semne de bănuială, se iscascră odată cu niște sesizări pornite chiar din Maglavit, căci, într-adevăr, tipul a intuit perfect, cineva dintre vecini l-a reclamat”. Pârât” cum zicea el. A fost anchetat dacă a intrat vreodată, cu sau fără mașină, în depozitul acela, nu, nu intrase, nu avea niciun fort de relații la depozit, nu cunoștea pe nimeni acolo, se ascultaseră martori, se la cuscra confruntări, omul spusese adevăraul… Și totuși, cineva furase, cum se spune, peste capul gestionarului, exista o complicitate bizară, deocamdată bizară.

Depozitul se întindea la marginea orașului, era un țarc imens în care se aflau stivuite în magazii, sub șoproane sau direct sub cerul liber, tot felul de materiale de construcții: ciment, țevi, cherestea, sârmă, gips, tablă galvanizată, lăzi eu vopsea, cuie, șuruburi, bidoane uriașe cu aracet, cu vinacet etc.

Am discutat cu noul gestionar, ne-am interesat de restul personalului – paznici, manipulanți, funcționari și un șofer – am vizitat magaziile, șoproanele, Marin Manu și-a aruncat ochii și prin niște registre, apoi a întrebat de șofer. Era un tip pirpiriu, țigănos, osos, cu mișcări repezite și vorbă aspră, cu priviri care nu te ocoleau ci te fixau, te cercetau cu o curiozitate și franchețe dezarmante. Marin l-a descusut un pic, l-a întrebat despre familie, de câți ani lucrează ca șofer și de când e la depozit, întrebări de rutină, întrebări albe, răspunsuri albe. Încet-încet, din vorbă în vorbă, ne-am apropiat de autocamion. Era un „S.R.”vechi, cu o înfățișare jalnică, bătrânicioasă. Dintr-un salt, căpitanul s-a urcat la volan, a cerut cheile șoferului, a pornit motorul și a demarat în trombă, făcând un ocol larg prin curtea depozitului. Îl priveam curios, curios mai ales că mă așteptasem să aud un zgomot de fierăraie ruginită, de motor astmatic, iar nicidecum duduitul echilibrat al unui motor bine întreținut. Eternele și înșelătoarele aparențe! Căpitanul a virat brusc, a oprit exact lângă noi și a sărit, la fel de sprinten, de la volan. În aceeași clipă, l-am auzit drăcuind și se aplecă numaidecât asupra manșetei de la pantaloni. Se despicaso oleacă, agățându-se probabil de vreo sârmă, de vreun colț de tablă din podeaua mașinii. Se întoarse și verifică și-i scăpă chiar o înjurătură, iar șoferul cel țigănos râse oarecum amuzat, arătându-și și el pantalonul făcut ferfeniță, jos la manșeta piciorului drept, și scuzându-se, totodată, că pricinuise, fără să vrea, această neplăcere căpitanului, deși în ochii lui parcă râdea un drăcușor, sticlindu-și acolo apele iuți ale unei satisfacții răutăcioase.

Căpitanul Marin Manu a mai schimbat o vorbă două cu cineva, a dispărut în magazie, a revenit, n-am stat prea mult” la urma urmei un depozit cu materiale de constucții nu-i o priveliște prea reconfortantă, ne-am luat rămas bun și am plecat.

N-am plecat la miliție, cum îmi închipuisem, ci la întreprinderea „Vinalcoolu. Căpitanul s-a interesat de șoferul din Maglavit, acesta se pregătea pentru cursa la Slatina, Marin i-a zâmbit prietenește, i-a strâns mâna și ne-am tras puțin mai de o parte. L-a abordat direct: Venim de la depozit, șoferul de acolo a recunoscut tot, ei, ce spuneți, anulăm cursa la Slatina? Cum, tot?! bâigui bondocul. Absolut tot! preciză sec Marin Manu, și atunci am văzut, am observat stupefiat cum piere, cum se schimbă cu desăvârșirc un chip omenesc, cum capătă brusc alte trăsături, alte linii și-o altă tăietură a privirilor, dominat ireversibil de o cumplită prăbușire.

Șoferul din Maglavit devenise de nerecunoscut…

Încă nu trecuse de ora prânzului, când am părăsit Calafatul. Cei doi șoferi fuseseră aduși, pe rând, la miliție, camere separate, declarații separate, hoția și complicitatea erau de-acum dovedite. Căpitanul Marin Manu a predat cazul pentru instrumentarea legală obișnuită, n-am zăbovit prea mult… Era un cor superb și calm”, Lenuța” torcea cuminte și ascultătoare, simțind cu flerul ei bătrân drumul către casă…

Crăpăm de curiozitate, dar tot nu l-am întrebat pe Marin Manu, ce anume l-a determinat pe el să-i zr a vorbele alea ciudate, acolo, la „Vinalcool”, șoferului din Maglavit, să-l ia adică la sigur și din scurt și să-i spună că celălalt șofer, cel de la depozit, a recunoscut totul, absolut totul, tind îl ascultase el pe șoferul acela că doar fusesem tot timpul împreună, altceva era, desigur, la mijloc, dar ce?

Am tăcut mâlc, vânturând prin cap tot felul de idei, apoi, deodată, m-am luminat. Ce simplu era! Deducțiile astea nu se petrec numai în romane, ci și în viața cea de toate zilele, îmi ziceam, jubilând că dibuisem clenciul. Era clar că deducție făcuse căpitanul Marin Manu, era foarte clar, dar vroian să i-o servesc și eu într-un tacâm special…

În aceeași după-amiază, ne-am despărțit la gară, trenul era tras la peron, Marin m-a îmbrățișat repede, prea repede, știu că nu-i plac despărțirile, ne-am propus să ne căutăm la telefon, o vorbă, un rând pe o carte poștală… Apoi, i-am șoptit întrebarea care-mi frigea sufletul: Așa-i că și șoferul ăla din Maglavit avea și el manșeta de la pantaloni despicată? adăugând numaidecât, tâmplă lângă tâmplă, iute, ca dintr-o suflare: Ei bine, toată deducția ta, Marine, s-a bazat pe incidentul acela stupid din autocamionul depozitului, ți-ai agățat acolo pantalonii, șoferul ăla țigănos ți-a râs în nas că și-i agățase și el, și atunci ți-ai reamintit de celălalt șofer, de bondocul din Maglavit, pentru că și el avusese pantalonul despicat exact în același loc, jos la glezna dreaptă, și care vasăzică…

Mu rin Mann a făcut încet un pas înapoi, s-a uitat la mine lung-lung, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară în viața lui, m-a cântărit cu priviri îndepărtate, îngândurate, după care, zâmbind în felul său, oleacă stins, oleacă ironic, mi-a spus pe același ton confesiv: Ascultă-mă cu atenție, bătrâne, lumea nu e întotdeauna cum pare, cum ni se arată ea nouă, și nu de fiecare dată o putem cerceta cu aceleași și aceleași instrumente pe care le avem la îndemână din școală, din experiență, și atunci inventăm, căutăm, ne imaginăm alte unelte și ne apucăm de treabă. Asta nu înseamnă neapărat că și succesul ne pândește după primul colț. Putem rata, putem să dăm în bară, să ajungem într-o înfundătură, zii cum viei, tu mânuiești mai bine cuvintele, principalul însă e să nu stăm pe loc, să nu ne contemplăm neputința sau, și mai rău, să clasăm un caz, acolo de fa-pt nici nu e un caz, ci o mică lume, un strop de viață, cu toate impuritățile și cu toate strălucirile ei, ori, spune-mi tu, hai, spune-mi, poți să clasezi lumea într-un raft, într-un fișet?

Căpitanul Marin Manu mă pătrundea cu niște ochi atât de expresivi, încât îi deslușeam mai degrabă gândurile decât cuvintele, îl auzeam parcă gândind.

Mă apucă pe după umeri și-mi spuse: O singură și cam prăpădită suspiciune plana asupra celor doi șoferi, tipul de la „Vinalcool” și cel de la depozit. O sesizare extrem de palidă, plecată, într-adevăr, din Maglavit, cum tănuisc și șoferul ăla bondoc, un vecin de-al lui zicea așa și pe dincolo niște vorbe pe care puteai să le întorci oricum. Era unica suspiciune, din acest caz, rămasă, cum se spune, fără acoperire, deși fusese verificată, cap de acuzare însă nu ieșise, nu era. Și atunci am inventat povestea aia cu pantofii ortopedici, pe care i-am servit-o șoferului din Maglavit. Știam, fusesem încă de dimineață la depozitul de materiale și îl văzusem pe celălalt șofer, pe țigănosul ăla pirpiriu de acolo că purta astfel de pantofi. Ei bine, când ne-am dus apoi, împreună, mai târziu, la depozit, ortopedicii dispăruseră. Șoferul purta niște sandale. Îl avertizase complicele din Maglavit? Întâmplare? Coincidență? La plecare, am intrat câteva clipe, pe urmele șoferului, într-o magazie și l-am întrebat, așa în treacăt: pe la ce oră ți-a telefonat? Cine? s-a chiorât el la mine, hlizindu-se ca un nerod. Tipul de la „Vinalcool”! i-am răspuns, zâmbetul îi pierise fulgerător, m-am uitat la sandalele lui și am adăugat: Ia-ți ortopedicii și, într-o jumătate de oră, să fii la miliție! A bălmăjit ceva, nu mă mai interesa, ai văzut și tu că am plecat repede de acolo. Restul… Asta-i, bătrâne! Ceea ce mă miră însă cel mai cumplit este că n-ai observat, naiba știe cum de n-ai observat tu, că șoferul din Maglavit purta cizme, e o chestie, nu?!…

Și Marin Manu îmi zâmbi, în felul său, un pic ironic, un pic îngândurat, se îndepărtă, flutură mâna prietenește, auzii pocnetul înfundat al portierei, și „Lenuța” dispăru, nepăsătoare și ternă, dincolo de bulevardul Gării…


Fișiere de descărcat

DOC
Egreta Brancovenilor de Olimpian Ungherea.doc
1,2 MB
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›