Scara catre infern

PRECUVÂNTARE

Autor a peste cinci sute de povestiri polițiste și zece romane de mare calibru, circumscrise aceluiași gen literar, deloc la îndemâna oricărui scriitor, autorul acestei cărți, l-am numit pe Olimpian Ungherea, este deja unul din marii consacrați ai policierului românesc.

Gazetar virulent, constructor de reviste, fin observator al universului uman, scriitorul Olimpian Ungherea are harul, și de aci privilegiul, de a putea să extragă, din materia sordidelor întâmplări, sclipărul acela de spirit diamantin, a cărui lumină deopotrivă doare, încântă și îndeamnă la grave reflexii.

I-am citit aproape toate romanele, nuvelele și povestirile polițiste și aș putea spune, fără niciun dubiu, că opera sa stă sub semnul, inconfundabil și dur, al dramaticului. Al durerii. Al întrebărilor dureroase până la sfâșierea de sine. Aici, aventura nu este nicidecum frivolă, suspansul nu se naște din gratuit, fiorul nu apare la capătul unui gest violent, ci haloul care te captivează, care te ține cu pumnii strânși, cu dinții strânși, cu sufletul la gură, izvorăște dintr-o nesfârșită tristețe, precum țipătul singurătății într-un pustiu al tuturor disperărilor.

De fapt, autorul nici nu ne spune povești polițiste, polițiștii și asasinii lui nefiind decât decoruri între care evoluează o lume terifiantă, o lume inedită, o lume purulentă, febrilă și incapabilă să-și depășească condiția periferică, o lume tarată, lepădată de un destin absurd în zona interlopă a cetății, o lume care-și urlă neputința, suferința și singurătatea, întrebându-se fără speranța vreunui răspuns: Până unde? Până când? Încotro? De ce? De ce așa și nu altfel? De ce noi și nu alții? De ce atâta ură? De ce dușmănie? De ce lașitate? De ce nepăsare? De ce ipocrizie?

Minciună? Corupție? Vrăjmășie? Trădare? Ticăloșie? Egoism? Orgolii? Cupiditate? De ce atâtea întrebări și nici un singur răspuns?

Autorul nu oferă soluții. El construiește cazuri, în care toți ne oglindim așa cum suntem. Dar câți dintre noi avem curajul recunoașterii? Și câți, curajul adevărului?

După ce vom citi această carte, poate vom deveni mai buni. Sau poate vom privi cu mai multă atenție și înțelegere în jurul nostru. Sau poate vom avea curajul unui surâs din care n-a dispărut încă speranța.

N.N. CAVAL

CITITORULE

Nu sunt puține momentele în viața unui căpitan de poliție, când tot ce a învățat din cărțile marilor înaintași – și mă gândesc cu venerație la celebrul criminalist DUMITRU CEACANICA – nu sunt, așadar, deloc puține cazurile când nici cărțile și nici experiența dobândită nu îl mai ajută cu nimic să răspundă, franc și corect, celor șapte clasice întrebări, într-o terifiantă infracțiune de omor: Unde? Când? Cu ce? În ce mod? Cu ce scop? Asupra cui? De către cine?

Toată știința și toată experiența se lovesc de acel bizar și incontrolabil joc al întâmplărilor, când calea către adevăr, către descoperirea ucigașului, se relevă a fi definitiv obturată. Întorc cazul, la care trudesc de multă vreme, pe toate fețele, asamblez și demontez ipoteză după ipoteză, fac și refac combinații și judecăți și deducții pe marginea probelor, a informațiilor, a declarațiilor și nu se încheagă niciun răspuns acelor percutante întrebări profesionale. Dispun doar de o singură certitudine: omorul. Atât și nimic mai mult. Și atunci – eu, căpitanul de poliție Andrei Zavera, – las dracului toate hârțoagele acelea de pe birou, le știu pe de rost, nu mă mai ajută cu nimic, mă bate gândul să clasez toată istoria asta urâtă, dar nu mă lasă inima, fac o pauză, ies afară, la aer, hai-hui printre oameni, arbori și case, uit toate teoriile alea sofisticate din manualele de criminalistică și evadez dincolo de zidurile rutinei, în imperiul fabulosului, unde guvernează absolutismul unei regine exotice: fantezia.

ANDREI ZAVERA

SCARĂ CĂTRE INFERN

Era o casă veche, de dinainte de război, trainică încă, făloasă, cu zidurile ușor fumurii, ferestrele înalte, acoperișul și mai înalt, parter, etaj și mansardă, de jur împrejur o grădină cu arbori bătrâni.

La parter locuiau două familii, la etaj una, la mansardă un bătrân singuratic.

Florentina Prunaru locuia, împreună cu fiica ei, Domnica, la parter. Mama trecută de optzeci de ani, fiica, de șaizeci. Florentina nu fusese măritată niciodată, o culesese pe Domnica din flori. Nici Domnica nu se măritase, rămânând fată bătrână lângă poala maică-si. Două pensionare liniștite, stătute, uitate de noroc într-un colț de destin banal: două jucării stricate, așa cum suspina cândva un vers celebru.

Tot la parter, locuia familia Jitaru. Tatăl – Ion Jitaru, ceferist, om cumsecade – își făcea veacul mai mult pe trenuri, venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, câteva ceasuri, rareori o noapte întreagă. Mama – Filofteia Jitaru – era casnică, blândă, purtându-și cu seninătate cele peste o sută de kilograme, privind lumea cu un chip în care găseai oricând un strop de înțelegere și împăcare. Aveau trei copii: Petre, Aurel și Vasile. Primul, elev în ultima clasă de liceu, era un tip violent, imprevizibil, făcuse doi ani la o școală de corecție, se certa cu toată lumea, înjura pe toată lumea; Petre numai în fața Filofteii devenea un copil respectuos și supus. Aurel și Vasile, gemeni, erau elevi în clasa a X-a, premianți și cuminți de parcă ar fi fost făcuți de altă mumă.

La etaj, locuia o pereche de tineri căsătoriți, Stelian și Rada Marinescu, el operator la Centrul de Calcul, ea funcționară la Direcția de Statistică, aveau împreună un copil de câteva luni. Ar fi fost o familie fericită, dacă Stelian n-ar fi avut din născare o meteahnă fără de leac: era somnambul.

La mansardă, locuia Armand Paulescu, bătrân, târând după el trei sferturi de veac, văduv, singur, fost la vremea lui un avocat celebru. Fiul celuilalt distins avocat, din perioada interbelică, preferatul Curții Regale, Marius Paulescu. Bătrânul Armand își plătea furtunoasa și exuberanta tinerețe printr-o singurătate tristă, îngrozitor de tristă. El, singurătatea și o cardiopatie ischemică incurabilă. Și un fiu neterminat, bun de spânzurat, neînsurat, trecut de patruzeci de ani, trecut prin mai multe pușcării, trecut și printr-un balamuc, fără profesie, fără serviciu, fără niciun Dumnezeu: Narcis Paulescu. Faimoasa genealogie a Pauleștilor se stingea în acest vreasc uscat și sterp. Narcis trăia în concubinaj cu o spălătoreasă de la „Nufărul”, o chema Sofica Ruteanu, amândoi bețivi, răi și scandalagii, locuind cu chirie într-o garsonieră pauperă din celălalt capăt al orașului.

Toată această lume eterogenă locuia pe strada Paltinului, la numărul 7, din orașul nostru: o casă veche, fumurie, înaltă, parter, etaj și mansardă. N-aș fi cunoscut-o niciodată, dacă de la dispecerat, ofițerul de serviciu n-ar fi raportat, sec și lapidar, prin interfon: „Domnule căpitan Zavera, pe strada Paltinului, la numărul 7, avem un mort”. Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri niște povești polițiste, de atunci a trecut peste noi revoluția, am mai pierdut cu toții câte ceva, am mai câștigat câte ceva, eu am încărunțit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate și, mai ales, speranță…

Așadar, pe strada Paltinului, la numărul 7, mă aștepta un mort. Am telefonat urgent procurorului, avea alte treburi mai presante, am sunat medicul legist, nevastă-sa mi-a zis că e plecat la Grădiștea după gogoșari, așa că la mortul de pe strada Paltinului m-am dus singur…

În fața casei, lume ca la urs: colocatari, vecini, gură-cască. Am întrebat cine a murit, o femeie grasă, foarte grasă și blajină mi-a răspuns că „domnul avocat Paulescu” și, făcându-și cruce cu o neprefăcută pioșenie, mi-a arătat scara de la mansardă. Din curte se ajungea la mansardă printr-o scară exterioară, am urcat, am ajuns, am împins ușa, dincolo de ușă parcă era infernul…

La mansardă, se aflau două încăperi minuscule, un grup sanitar, o debara și o bucătărioară cât o cutie de chibrituri. Prin tot spațiul acela, parcă trecuse o hoardă de barbari, răvășind lucrurile, spintecându-le, risipindu-le, întorcându-le pe dos. Una dintre cele două încăperi, cu toți pereții acoperiți de rafturile unei venerabile biblioteci, rânjea sinistru cu rafturile goale deasupra dușumelei prăfuite, acoperite cu un strat monstruos de cărți rupte, sfâșiate, trecute parcă prin violența unei nebunii.

Peste tot, sertare smulse, scaune răsturnate, tablouri făcute zob, fotoliile înjunghiate în mai multe locuri, la bucătărie era prăpăd, o mână fierbinte și tremurândă scotocise printre crătiți și farfurii, spărgând, smulgând, trântind, din debara fuseseră scoase și puricate lucruri vechi și inutile, lustra din tavan fusese smulsă cu sălbăticie, șifonierul lăsat vraiște, cu hainele buzunărite, câteva perechi de pantofi aveau talpa secționată cu cuțitul, reverele halatului erau sfâșiate, bibelouri aruncate de-a valma cu desuuri bărbătești, medicamente, ziare vechi, fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă spartă, întreaga locuință arătând ca un borcan făcut țăndări. Dincolo, în dormitor, printre cârpe și perne spintecate, de-a curmezișul patului cu salteaua sfâșiată, se afla mortul, Armand Paulescu. Cadavrul era legat de mâini și de picioare, cu un cablu electric, în gură avea un căluș, peste gură lipită o fâșie sângerie de leucoplast. Omul sucombase în urmă cu cel mult douăsprezece ceasuri. Și, dacă flerul și experiența nu mă înșelau, moartea survenise – pe fondul bestial al maltratării – în urma unui infarct de miocard. Obrazul bătrânului avocat era zgâriat, fruntea jupuită, degetele picioarelor strivite, palmele arse cu țigara. Doamne-Dumnezeule, cine săvârșise această cumplită operă? În jurul meu parcă gravita infernul, atâta ură, și nemernicie, și ticăloșie nu de prea multe ori am văzut în destinul meu de polițist. Cadavrul și isteria lucrurilor spulberate din preajma lui îmi acaparaseră toate gândurile, toate întrebările, și totuși un gând stingher, bizar, nebulos mă irita parcă cel mai mult și nu știam precis ce, când deodată am tresărit de relevanța unei tardive constatări: dincolo de dezordine și moarte, în jurul meu se întindea o mizerie îngrozitoare. O mizerie perfectă.

Murdărie, jeg, praf, pereți nezugrăviți de-un veac, cutii de conserve goale și nespălate, cutii de chibrituri cu catranul tocit de mult, cocoloașe de hârtie, vase năclăite de straturi suprapuse de grăsime arsă, gunoaie și pânze de păianjen, coji de pâine uscată, haine murdare și rupte, dușumelele acoperite cu o mâzgă cenușie, păstoasă, scârboasă, grupul sanitar puțea ca o latrină publică, o duhoare pestilențială plutea nepăsătoare peste mort și peste lucruri și peste toată greața și tristețea și uimirile mele…

Prima declarație

— Numele, prenumele, profesia?

— Păi, eu sunt fata doamnei Prunaru, de la parter, poate ar fi mai bine s-o chemați și pe mama.

— Numele și prenumele dumneavoastră?

— Păi, eu sunt Domnica, și, după mamă, Prunaru, că tată nu am, adică, știți cum se spune, din flori. Mama însă mă strigă „Măi, Puiule”, că ea toată viața și-a dorit băiat, da’ n-a avut noroc.

— Profesia?

— Păi, am fost casieră la Cooperativa „Sporul”, acum sunt pensionară.

— Vârsta?

— Păi, am împlinit șaizeci și trei de ani anul trecut, iar anul ăsta, de Crăciun, fac șaizeci și patru, că sunt făcută la zile mari, d-aia zice mama că pe noi astea ne ocolește norocul, că și ea e născută de Florii. Da’ n-ar fi mai bine s-o chem și pe mama?

— Ce cunoașteți despre viața avocatului Armand Paulescu și ce ne puteți declara despre tragicul său sfârșit?

— Păi, domnule căpitan, asta e, țiganii, ei l-au omorât. Mișună ca libărcile țiganii pe strada noastră. Ba, cu vreo lună în urmă, unul din ei a și intrat în curte la noi, a dat cu ochii de mine și m-a întrebat dacă n-am de vânzare haine vechi, da’ eu nu m-am supărat de-asta, ci pentru că mi-a zis „coană mare”, auzi, să-mi zică mie un garaoi „coană mare”, l-am dat afară din curte și i-am zis că dacă nu pleacă strig hoții. S-a dus, a plecat, da’ știu eu ce-o fi fost mai târziu, în altă zi, poate chiar ieri? Că domnu’ avocat Paulescu era bun, era prost de bun și se încredea în fitecine, așa că țiganu’ s-a dus cu fofârleaua la el, cu șmechereaua aia de „haine vechi”, omu’ bun l-a crezut, l-a chemat în casă, hoțu’ i-a dat la mir, a furat din casă ce-a vrut și valea? Asta e, eu cred că țiganii ăștia sunt de vină. Și mama zice la fel. Chiar, nu vreți s-o chem și pe mama?

A doua declarație

— Numele, prenumele, profesia?

— Jitaru Ion, ceferist, conductor de tren.

— Vârsta?

— Patruzeci și unu de ani.

— Ce ne puteți declara în legătură cu nenorocirea care s-a abătut asupra vecinului dumneavoastră, Armand Paulescu?

— Domnule dragă, eu știu că domnul Armand Paulescu a fost mare om la viața lui, a fost avocat, și tatăl său tot avocat a fost, oameni bogați. Casa asta toată a fost a lor, apoi a rămas numai domnul Armand, cu Narcis, derbedeul ăla de fi-su. Eu știu toată povestea, domnule dragă, pentru că eu aici, în curtea asta, am crescut. Tata a fost primul care a cumpărat unul din cele două apartamente de la parter. După noi, mai târziu, au venit și au cumpărat și ceilalți. Încet-încet, domnul Armand și-a vândut aproape toată casa, păstrându-și numai încăperile de la mansardă. Asta, după ce vânduse tot din casă: mobilă, argintărie, tablouri, cristaluri scumpe. Și-a cheltuit toată averea și toată viața ca să facă om din fi-su. Îl cunoașteți pe Narcis Paulescu? Domnule dragă, dacă l-ați vedea, l-ați lua la pumni, pentru că are mutră de borfaș și ochi de șarpe turbat. Cu toată averea bătrânului, n-a reușit să-și facă niciun rost în viață, nu tu școală terminată, nu tu profesie, a luat pușcăriile la rând, mi se pare că a stat și într-un ospiciu de smintiți câteva săptămâni. Acum, că ta-su n-a mai avut ce vinde, l-a părăsit și a căzut pe capul unei spălătorese, nu știu prin ce capăt al orașului, eu nu l-am mai văzut de vreo trei sau patru luni, mai ales că din cauza slujbei nici eu nu prea stau pe-acasă…

Știu eu cine și de ce să-l fi omorât pe domnul Armand Paulescu? Dușmani nu avea, era un om blând, avere nu mai avea, bătrânul se retrăsese în găoacea lui de sus, nu mai primea pe nimeni, nevastă-mea zicea că parcă s-ar fi și țicnit un pic, că trăiește ca un pustnic și nici măcar cu gunoiul nu mai iese afară. Auzi dumneata, să-l lege cu sârmă, și-apoi să-l omoare! Domnule dragă, eu cred c-o fi fost vreunul din bandiții ăia, pe care, în tinerețe, cine știe când, l-o fi înfundat în pușcărie, omul a scăpat de curând, l-a căutat și s-a răzbunat. Eu am mai auzit de cazuri din astea, că, o dată cu trenul, circulă prin lume tot felul de istorii și întâmplări de ți se face noapte în cap când le asculți…

A treia declarație

— Numele, prenumele, profesia?

— Dom’le, mă luați tare, ca-n filme, undeva într-un film am auzit chestia asta: „numele, prenumele, profesia!”. Sanchi, parcă dumneavoastră nu știți că mă cheamă Jitaru Petre și că sunt la Liceul nr.14, într-a XII-a. Hai să fim serioși!

— Vârsta?

— Nouăsprezece ani, adică vârsta marilor speranțe. Dom’le căpitan, am eu mutră de cretin? Ce naiba vreți de la mine?

— Ce ne puteți declara în legătură cu moartea avocatului Armand Paulescu?

— Și pentru boșorogul ăla vă pierdeți timpul cu mine? Dom’le căpitan, știți ce cred eu? Când o mierlește un hodorog ca ăsta, de peste șaptezeci de ani, înseamnă că pe pământ rămâne liberă o lingură pentru un copil flămând. Mai ales că moș pârță ăsta de sus își căuta moartea cu lumânarea, frecându-și burta de tot soiul de indivizi dubioși, canalii, samsari de cocoșei din aur. Ce, nu știați că bătrânul vinde cocoșei? Douăzeci de grame de aur pur! O juma de milion cocoșelul. Ce dracu facea cu banii, nu știu, că domnu’ Narcis, fi-su, e un pârlit, nici măcar mașină n-are. Sunt convins că de la cocoșeii din aur i se trage. Odată, mai demult, mi-a arătat și mie unul și m-a rugat să-i caut un client, dar eu de-atunci nu i-am mai trecut pragul. Nu-mi trebuie bucluc, poliție, justiție, pârnaie, pentru că știu cum e, eu am mai făcut, pentru niște prostii, doi ani la corecție, și gata, mi-ajunge pentru toată viața. Unui altuia, însă, cu sângele mai iute, i-a luat aurul mințile și a făcut moarte de om. Căutați-l pe ăla, nu pe mine, ce naiba, n-aveți niciun pic de fler polițist?