Recunosc: Eu sunt Domnu „Da, Va rog!

RECUNOSC : EU SUNT DOMNU’ „DA, VĂ ROG !”

Ce să mai vorbim ? ! Cui îi place să se râdă de el ? Spunându-vă că mie îmi place, mai întâi o să vă uitați la mine să vedeți dacă glumesc sau dacă — lumea asta e mare și multe se mai petrec în ea ! — nu cumva, vorba tatii, am sărit de pe șină !

Și totuși...

Și totuși, băieți, pe cuvântul meu de elev, de băiat mare, doisprezece ani împliniți în aprilie, și pe deasupra pionier dintr-a treia, că sunt câțiva capsomani care râd de mine — și mie nu numai că nu-mi pasă, și eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aștept să-i aud râzând !

Hm? Ce ziceți de chestia asta ?

Acum poate că nu ziceți nimic pentru că nu știți încă despre ce e vorba, însă, la sfârșit, precis că o să spuneți ceva și, zău, cred că aș fi în stare să umblu o zi întreagă într-un singur picior, ori să-mi dau mașinuța „Schuco" cu toate cele patru cauciucuri de rezervă, numai să vă aud.

Teribil aș vrea să vă aud ce ziceți despre un om care se bucură când se găsesc unii cate râd de el.

Acești unii, în cazul meu, se numesc Costi, Radu și Victor, cel poreclit „Năsel“, pentru că are cel mai... vizibil (observați cât de fin mă exprim !) nas din cartier.

Și azi-dimineață, când am ieșit în fața blocului, i-am auzit șușotind :

— Sst, vine domnu’ „Da, vă rog !“

Eu sunt domnu’ „Da, vă rog !“ și tot eu, domnu’ „Cu plăcere !“, domnu’ „Trag o fugă !“, domnu’ „Mă întorc îndată !“ Așa mi se spune. Așa mi se spune când sunt — cunoașteți expresia — „luat peste picior". Când Costi, sau Radu, sau Năsel, ori Costi, și Radu și Năsel laolaltă râd de mine, iar pe mine mă bucură, abia aștept să-i aud râzând.

„Da, vă rog !" și „Cu plăcere !“ și „Trag o fugă !“ și „Mă întorc îndată !" sunt, bineînțeles niște cuvinte pe care le rostesc eu, ați sesizat cred, nu-i mare lucru.

Mă strigă, de exemplu, un vecin de pe balcon :

— Mișule ! (așa mă numesc : vine de la Mihai.)

— Da, vă rog !

— Mișule, du-te te rog și ia-mi și mie o pâine !

— Cu plăcere...

— Nu te supăra, dar acum m-am întors de la uzină și...

— Nici o supărare. Trag o fugă...

— Mulțam, Mișule, prinde banii !

— I-am prins. Mă întorc îndată.

Asta se întâmplă mai cu seamă acum, în vacanță, de două-trei ori pe zi, și, firește, de fiecare dată mă strigă altcineva. Mama, vecina de la 4, bunica, nea Sandu (montorul care a lucrat până și în India), nea Barbu, tanti Matilda (mama gemenilor), mă rog, are cine să mă strige, stau într-un bloc cu opt etaje și cu patru apartamente la fiecare etaj. Lume, berechet.

„Cei trei mușchetari" (cum s-au numit ei înșiși, Costi, Radu și Victor) râd de mine de câte ori mă aud răspunzând așa.

Habar n-am ce vor, ce-o fi în capul lor. Poate că ar vrea să mă audă așa :

— Mișule !

— Greșeală ! Mai formați o dată numărul !

— Mișule, fii băiat bun, ia-mi și mie o pâine.

— Confuzie !

— Abia m-am întors, Mișule, de la uzină și.,.

— Nu ține, dom`le. Vezi de altul!

Ei bine, mie așa ceva, cum se spune, nu-mi stă în caracter. Ce, mi se tocesc picioarele dacă trag o fugă până la alimentara, până la farmacie sau până la chioșcul cu ziare ?!

Râd de mine :

Ssst, vine domnu' „Da, vă rog !"

Sau :

— Salutare, domnu’ „Trag o fugă !“

Îi las să râdă.

Mie nu numai că nu-mi pasă și eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aștept să-i aud râzând.

Pe cuvântul meu !