Parcă îți mai rămâne ceva....

PARCĂ ÎȚI MAI RĂMÂNE CEVA...

Se poate întâmpla oricui. Oricine se poate lovi sau înțepa la un deget.

Doare un pic și trece.

Mai neplăcut este că un ceas, două, ori o zi, două, îți vine mereu să ții degetul în sus. Un ceas, două, ori o zi, două, parcă mereu ai vrea să arăți ceva cu degetul acela. Vine la tine Violeta și te întreabă :

— Ce ?

Te uiți la ea și nu înțelegi nimic.

— Ce să văd ? spune Violeta.

— Cum, ce să vezi ?

— Ce-mi arăți cu degetul ?

— Nu-ți arăt nimic.

— Atunci de ce îl ții așa ?

— Nu-l țin eu. Stă singur.

— Vrei să țin și eu un deget așa ?

— N-ai decât.

—Crezi că e mare lucru să ții un deget în sus ?

— Cine a spus că-i mare lucru ?

— Văd că te fălești cu el.

Ce să-i răspunzi ? Ce poți să-i mai răspunzi ? Cu Violeta asta n-o scoți la capăt. E destul să ții un deget în sus ca să vrea și ea să țină un deget în sus, ori ca să-ți arunce în față că te fălești cu degetul tău ținut în sus. Te duci la mama și o rogi să-ți bandajeze degetul.

— Te doare ? se sperie mama.

— Nu.

— Nu-i nevoie atunci să-l bandajez. Nu curge nici sânge. Nu-i nevoie.

— Îmi vine mereu să-l țin în sus.

— Foarte bine. Ține-l în sus și nu mă mai plictisi, vezi că am destulă treabă.

— Pot să mi-l bandajez singur ?

— Fă ce vrei, numai nu întoarce casa cu dosul în sus. Abia am strâns după tine.

Intri în baie, deschizi dulăpiorul alb și găsești un bandaj. Începi să-l răsucești pe deget, dar nu merge. Cu o singură mână nu merge.

Te duci cu bandajul la mama.

— Nu pot singur.

— N-am timp de fleacuri, spune mama.

— Te rog să mă ajuți numai un pic.

Până la urmă îți leagă degetul. Face la sfârșit chiar și o funduliță. Dar ca să ajungi să vezi și fundulița făcută, trebuie să asculți în tăcere niște lucruri care numai plăcute nu-s.

— Mereu mă sâcâi cu câte ceva, spune mama ; ai jucării, ai creioane, mai spune mama, poți să te duci afară să te joci cu copiii, spune mai departe mama, dar tu nu mă lași să-mi văd de treburi, spune și spune mama și tu taci, trebuie să taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Cine a mai văzut joacă cu bandaje, spune mama, îți trec prin minte tot felul de năzdrăvănii, spune mai departe mama, numai taică-tu e de vină că-ți caută în coarne, spune și spune mama și tu taci, că altfel rămâi fără deget bandajat.

Dar totul are un sfârșit, mama face fundița, tu spui mulțumesc, mama se preface că nu te-a auzit și nu-ți răspunde „pentru puțin”. Ieși din bucătărie cu degetul bandajat. Eh ! Altă viață !

Suni la tanti Maria de la parter. Nici nu apuci să deschizi gura că ți-a și văzut degetul bandajat.

— Vai de mine, ce-ai pățit ?

— Nimic.

— Te doare tare ?

— Nu.

— Las’ că-ți trece. Intră să mănânci o dulceață de vișine.

Mănânci dulceața, dar oricum ai ține degetul bandajat, nu se poate să nu intre puțin în farfurioară. Nu-i nimic. Așa e chiar mai interesant.

Pe scară, după ce pleci de la tanti Maria, te întâlnești cu nenea Manole.

— Ce-ai la deget ?

— Un bandaj.

— Asta se vede. Cu ce te-ai tăiat ?

— Nu m-am tăiat.

— Totuși văd că-ți curge sânge. A străbătut prin bandaj.

— Nu-i sânge. E un pic de dulceață de vișine.

— Parcă mi-ai cerut nu știu când niște bile.

— Ți-am cerut, dar nu mi le-ai mai dat, nene Manole.

— Hai să ți le dau acum.

Ieși de la nenea Manole cu un pumn de bile și suni la tanti Lia. Tanti Lia nu vede prea bine, poartă ochelari, dar tot nu vede prea bine, așa că te întreabă de ce ai sunat.

— Uite ce am !

Tanti Lia se apleacă și vede bilele.

— Sunt frumoase, spune, dar acum am treabă, vino după masă ca să vezi papagalii.

Șivrea să închidă ușa.

Vrea să închidă ușa, dar nu poate pentru că tu ești în ușă.

— Nu de bile vorbeam. Am un deget bandajat !

Iar se apleacă tanti Lia și acum vede și degetul bandajat.

— Vai, ce-i cu degetul tău ?

— M-am lovit.

— Hai să te joci cu papagalii.

Poți să refuzi ? Cum să refuzi când pentru papagali ai venit ?

Un papagal e galben cu verde și se numește Coco. Alt papagal e galben cu verde și cu puțin albastru la gât și se numește Moco. Unul stă într-un colț al coliviei și ține un ochi închis, altul ciugulește o coajă de măr. Încerci să bagi degetul bandajat printre sârmele coliviei ca să atingi coada lui Moco, dar degetul nu intră. Noroc că omul are zece degete ! Pe urmă îi înveți pe Coco și pe Moco să vorbească. Cauți un cuvânt caraghios, de pildă conopidă, sau galoș, sau ostropel și îl repeți de un milion de ori. Coco și Moco îl învață. Așa spune tanti Lia.

Coco și Moco tac. Învață în tăcere. Niciodată nu spun ce-au învățat.

Pe urmă te întorci acasă și scoți bandajul. Nu-ți mai vine să ții degetul în sus. Uiți chiar că ai avut un deget la care te-ai lovit. Te joci cu bilele, te gândești la papagali și simți în gură un gust dulce-acrișor de vișine.

Asta-i tot ?

Nu. Parcă nu.

Parcă îți mai rămâne ceva de la degetul lovit. Foarte greu de spus. De fapt nici nu se poate spune. Sau, se poate spune numai altfel. De pildă așa : tare ar fi greu să trăiești undeva, într-o căsuță din mijlocul unei păduri, și nimeni să nu fie pe aproape, și nimeni să nu te întrebe nimic și nimeni să nu vadă la tine nimic...