Vacanță cu ploaie

VACANȚĂ CU PLOAIE

La tine plouă? mă întreabăla telefon deșteptul de Victor, mă întreabă de parcă n-am sta în același cartier, la nici două stații de

autobuz.

— Nu, îi răspund, la mine e cald și frumos. Chiar mă gândeam să ies cu bicicleta.

— Minți !

— Bineînțeles. Cine te pune să mă întrebi tâmpenii ?

— Mă plictisesc. Casc și dau telefoane.

— E o idee, spun. Poate că o folosesc și eu.

Închid și alerg în bucătărie. Apa pentru ceaiul lui bunicu’ încă n-a fiert, dar nici nu mai are mult. Iau ceașca lui din dulăpior, o clătesc, arunc în ea două lingurițe pline vârf cu zahăr, tai o feliuță subțire de lămâie — o tai cu ochii închiși, că altfel mi se strepezesc dinții. Mă duc la bunicu și-l întreb dacă să-i aduc la ceai biscuiți.

— Ce fel de biscuiți ? ridică nasul din carte.

— Speciali pentru criza dumitale de reumatism, îi răspund. Cu salicilat și spirt camforat.

— Iar ești spiritual ?

— Iar, spun. Așa-s eu când ploua.

—Poate stă, spune el.

— Poate, dar ar fi păcat

Îi îndrept perna, îl înfășor mai bine în pled și iar alerg la bucătărie. Umplu cu apă fiartă ceașca, adaug câțiva stropi de esență (ceaiul prea tare nu-i face bine la inimă), așez ceașca și câțiva biscuiți pe o tăviță. Pe urmă, ca s-o fac pe nebunul, îmi atârn un șervet de braț, ca ospătarii, intru la bunicu deschizând ușa cu piciorul și purtând tăvița în vârful degetelor.

— Domnul e servit, spun. Trustul vă urează poftă bună.

Îl simt că ar vrea să zâmbească, dar se abține. Nu vrea să mi-o iau în cap. Țin neapărat să-l fac să râdă și adaug :

— Dacă mai doriți ceva, sunați. Tot nu funcționează soneria.

Ies repede, fără să mă mai uit la el. Se topește după mine, însă niciodată nu vrea să-mi arate. Seamănă cu tata, adică tata seamănă cu el, au amândoi un haz nebun, știu că i-am moștenit în privința asta, dar nu vor să-mi arate. Foarte bine, prefaceți-vă, tovarăși, de voi credeți că-mi arde mie acum ?

E zece. Îi rad lui ăla micu’ două mere, alerg după el toată casa, până îl fac să le înghită, îl mânjesc până și pe ochi. Îl iau de guler și-l duc la baie, se smiorcăie, îmi cere rățușca de plastic să se joace în cadă, îi spun că îi arăt eu rățușcă dacă nu se duce să se culce, urlă, îi spun că n-are decât, am mai auzit eu urlete și mai și, pe urmă adoarme sugându-și un deget. Nu i-! scot din gură, ca mama, mie nu mi-e teamă că o să-și sugă degetul până la adânci bătrânețe, încă nu am văzut oameni serioși sugându-și degetul.

Mi-ar plăcea să scriu ceva în jurnalul meu, am chef să mă aiuresc, îmi vin în minte niște cuvinte care n-au nici un înțeles și le-aș scrie tocmai pentru că n-au nici un înțeles, dar, cum zice tata, mă presează timpul. Mătur balconul — iar au aruncat vecinii de sus hârtii! — îi spăl tatii cârpele mașinii și le pun la uscat, le spăl de mântuială, fără „Alba" și după ce le agăț în cârlige, iar le duc la baie să le frec, chestia mă distrează, păcat că nu mă vede mama, mi-ar ține o cuvântare, despre treaba pe care o faci de mântuială și se răzbună etc. etc. Ala micu’ a împrăștiat în toată casa jucării, i le strâng, și mie mi le strângea aia mare, ușa de la debara scârțâie, îi ung balamalele cu ulei, nu mai scârțâie, intru iar la bunicu, îi îndrept iar perna, îl înfășor iar în pled.

— Văd că ți-au plăcut biscuiții, îi spun. O să-ți mai cumpăr când iau prima leafă.

— Mai va până atunci. Nu mai apuc eu ziua aia.

— O apuci, îi spun. Nu uita că am doisprezece ani.

— Și ce să nu mai uit ?

—Să-ți iei pastilele.

„Să-ți iei pastilele” e un fel de a vorbi. I le dau eu, el numai le înghite și se strâmbă.

— De ce te strâmbi ? îl întreb. Te alinți ?

Iar se preface. Acum se preface că n-a auzit ce l-am întrebat, n-a auzit tocmai el, care într-o hală de cincizeci de strunguri auzea când stătea unul. Îl văd uitându-se spre măsuța unde i-a lăsat mama o sin-gu-ră ți-ga-ră și acopăr repede măsuța cu spatele.

— Bine te-a învățat cine te-a învățat, spune.

— Bine, rău, asta-i situația. Îți urez somn ușor și să-ți crească pensia.

Pe urmă citesc vreun ceas, mâzgălesc câteva rânduri în jurnal, ascult la radio o emisiune pentru automobiliști, împrumut unei vecine un pahar de ulei, se scoală ăla micu’ și introduc în el niște brânză cu smântână.

Pe la trei vine mama, îi scutur fâșul, îi pun umbrela la uscat, în balcon, ea vede că n-am dus gunoiul și oftează:

— N-am nici un ajutor în casa asta...

— Bine, spun, n-ai, de la cine să ai ? !

Îmi fac un coif dintr-un ziar, să nu mi se ude partea mea cea mai reușită, duc gunoiul, mă întorc în casă și mă așez cu mâinile în șold în fața mamei :

— Sărăcuța de tine, îi spun, nimeni nu te ajută în casa asta.

— Mare caraghios ești, râde ea.

Sună telefonul. E tot deșteptul de Victor.

— Mă, tu nu te plictisești ? mă întreabă.

— Ba da, îi răspund, casc și dau telefoane.

— Minți,

— Bineînțeles. Cine te pune să întrebi tâmpenii...