Nu fugi, ziua mea frumoasă!

NU FUGI, ZIUA MEA FRUMOASĂ !

Totul era limpede. Însuși acest cuvânt limpede, pe care îl rostea din când în când cu inima ușoară, îi suna ca un pahar de cristal a cărui buză ai atins-o cu un bobârnac, sunet straniu care parcă nu se adresează auzului, ci privirii, și-ți aduce în fața ochilor strălucirea limpede a unui țurțure de gheață, și cerul limpede așa cum n-a fost decât o dată, atunci când ai vrut tu să fie așa, și ai rugat toți norii să se destrame, și ei te-au ascultat. Totul era limpede, avea ceva din clipocitul izvorului acela de la Cheia, pe care, când îl descoperise, chiuise atât de tare, încât a văzut cu ochii lui cum se desprinde o așchie de stâncă.

„Ce te-a apucat, mă ?“ îl ghiontise atunci Valeriu. „Mi-e bine, mi-e grozav de bine, răspunsese, nu mă întreba mai mult, că nu știu ce-i cu mine; îmi vine să strig... orice... dacă vrei strig că urâțica de Paula e cea mai frumoasă fată de pe pământ... că la tine țin mai mult decât la fratele meu... că-mi plac clătitele cu magiun... Heeeei! Ascultaaaați! Cine nu știe ce-i fericirea să mă întrebe pe mine. Dau lecții graaaatis !“ Atunci, ca și acum, exista un singur motiv ; nimic nu-l apăsa, toate gândurile îi erau drepte, luminoase, semănau cu niște lumânărele proaspăt prinse în brad. Totul era limpede. Toate erau în ordine. Mă rog, atunci, în excursia de la Cheia, găsise stării sale o explicație firească. Se știe... și dacă nu se știe, se învață la școală, de asta nu scapă nimeni, că măreția naturii îți strecoară în suflet un fel de... cum se zice ?... În sfârșit, n-are importanță numele exact, îi stă pe limbă, o să-l găsească el odată și odată, important este că sufletul ți se umple cu ceva care te face mai bun, mai înțelegător, poate chiar mai ușor în sensul cel mai exact, adică îți pierzi din greutate, îți vine să plutești, să zbori... Dar acum ? Acum, în apropierea lui, nu se află nici izvorul acela învăluit într-o lumină misterioasă, viorie, nici așchia de stâncă desprinsă după milioane de ani, pentru că i-a plăcut cum chiuie el, care și-a părăsit după milioane de ani locul pentru el. Măreția și toate celelalte rămăseseră acolo, la Cheia, făceau, probabil, poezii, lingeau, probabil, prima zăpadă, aprindeau, probabil, cozile veverițelor, ca să vadă cum ard iarna niște flăcări roșii. Acum el era acasă singur, stătea în mijlocul camerei, pe burtă, plimbându-și un deget printre frunzele verzi, și gri, și negre ale covorului, nu auzea decât ticăitul înăbușit al ceasului de pe masă și, din când în când, trântindu-se ușa liftului. Ce explicație ar fi putut găsi acum faptului că-și simțea inima ca un fulg, că-i venea mereu să se ridice și să se așeze în fața oglinzii ca să se privească cum surâde, să vadă cum îi stă când surâde, așa firesc, precum respiră sau doarme ? Ce explicație ar fi putut găsi acum faptului că se trezea rostind ; „E limpede... limpede...", cuvântul însuși sunându-i cum nu sc poate mai limpede ?

„E posibil, își zise, să se întâmple așa, când te gândești că a trecut o zi, la căpătai căreia nu numai că n-ai prea multe să-ți reproșezi, dar — la naiba cu prefăcătoria, modestia e un lucru minunat, nu însă când ne mințim cu ea — ești chiar mândru de tine, ai făcut ceva care te ridică în fața propriilor ochi, ți-ai strânge parcă singur mâna și ți-ai promite niște ghete cu patine. E posibil își zise, să se întâmple așa când pentru prima oară un cuvânt, cum e acesta: demnitate — adică demnitate rostit rar, fără grabă, pe silabe — un cuvânt, de altfel, destul de des întâlnit, fără nici un mister, îți apare deodată cu o explicație mult mai profundă decât ar fi cineva în stare să ți-o dea, mult mai corespunzătoare și mai exactă decât ai găsi-o în dicționar." Și e bine. E neînchipuit de bine. Îți vine să chiui și apoi să-i dai un telefon lui Valeriu și să-l rogi: „Valeriule, Valerică, suflete, nu te supăra, mai întreabă-mă o dată, ca atunci, la Cheia, ce-i cu mine, ce m-a apucat ? Am un chef nemaipomenit, Valerică, suflete, să-ți răspund că mi-e bine, mi-e grozav de bine... tu ești un om extraordinar.. Paula e frumusețea întruchipată... i-am bătut pe englezi și pe brazilieni la fotbal cu trei mii patru sute douăzeci și șapte la zero !“

D e m n i t a te... Doamne, frumos mai sună ! Și adevărat mai sună ! Sună așa, cam așa, pentru că frumusețea și adevărul sunt atât de greu de exprimat cu precizie, of !... Domnul Dănuț, din ultima bancă, n-are altceva mai bun de făcut și se apucă să guițe în ora de istorie. Domnul Dănuț este atât de laș, încât când întreabă profesorul cine a fost neobrăzatul, nu se ridică, se apleacă și tace, se preface că-și leagă un șiret. Profesorul insistă „Cine ?" Și din nou : „Cine ?“ Și iarăși : „Cine ?“ Demnul Dănuț a sfârșit cu legatul șiretului și acum se uită în plafon. Atunci te ridici și tu și spui :

— Eu.

— Ce tu ? ești întrebat.

— Eu sunt neobrăzatul.

— Pe tine te cunosc. Ești un băiat liniștit.

— Vă rog să mă iertați ! Azi mi-am dat în petic.

— Stai jos ! Te cunosc destul de bine.

— Vă rog să mă iertați! Eu am guițat, adică vreau să spun că în clasă s-a auzit un guițat, și cum nimeni nu și-l recunoaște, s-ar putea ca eu... Cineva trebuie să fi făcut asta.

— Îți convine să te notez în condica clasei ca nedisciplinat !

— Nu-mi convine, dar asta-i situația. Dumneavoastră ați auzit un guițat. N-a venit din altă clasă. Și nici nu și-l recunoaște nimeni. Cineva trebuie să și-l recunoască.

— Bine, stai jos, o să mă plâng tovarășei dirigintă de comportarea ta. Și ora se sfârșește și vine recreația. Și vine recreația, și odată cu ea vine și Dănuț care îți arde două palme zdravene, că-ți mai țiuie și acum urechile.

— Ce ? O faci pe zmeul cu mine ? Faci eroism ieftin cu mine ? Acum du-te și mă reclamă, du-te și mă reclamă, ai motiv să mă reclami ! Dacă nu te duci, îți mai trag câteva.

— Mai ușor, mai ușurel cu amenințările. Aste două palme o să ți le înapoiez cu prima ocazie, dar nu obișnuiesc să pârăsc.

— Despre ce primă ocazie vorbești ?

— Ce, ești grăbit ?

—Sunt.

— Regret. Eu nu. Am o groază de treburi. Prima ar fi că aștept să mă cheme tovarășa dirigintă și să mă certe că sunt neobrăzat în clasă.

— Eu am guițat, nu tu !

— Acum nu mai are însemnătate cine. Faptul s-a consumat.

Și sună de intrare. Și urmează ora de matematică, și ora de desen, și ora de franceză... Trei ore și între ele încă două recreații, și în aceste ore și în aceste recreații primești din partea colegilor bilețele cu același conținut: „Dănuț e un măgar : dacă tovarășa dirigintă te va certa pe tine, noi ne vom ridica și vom spune că n-ai făcut nimic. La toate, firește, răspunzi categoric: Nu !“

Și vine ora de dirigenție și nimeni nu te mustră, și mai e un minut până la sfârșitul orei, și exact atunci când te așteptai mai puțin, ca la teatru, sau ca la fotbal, golul egalizator din minutul 90, cineva din ultima bancă se ridică și spune ceva din care tu nu reții decât că există pe lume și fapte necugetate, că tot pe lumea asta există și regrete, că nu și-a dat seama, că altă dată n-o să se mai întâmple.

Dar pentru tovarășa dirigintă lucrurile astea par să fie mai puțin importante. Ea vrea să știe de ce această recunoaștere a venit atât de târziu, cui i se datorează această recunoaștere.

Și atunci auzi tot din ultima bancă :

— Nu știu... Poate pentru că s-a purtat Vlad Costescu foarte demn... Vlad Costescu ești tu. Foarte demn ești tu.

„Heeeei ! Ascultaaaați ! Mi-e bineeee ! Mi-e grozav de bineeee !“

Se face seară. Dar totul încă se vede, totul încă e limpede, limpede.

Nu fugi, ziua mea frumoasă !