Jocul cu umbra

de AnnaE 770 de citiri
Aa

JOCUL CU UMBRA

Era încă iarnă, calendarul se încăpățâna să ne convingă de asta, arătându-ne, negru pe alb, că februarie nu se sfârșise, dar nouă puțin ne păsa de calendar. Mihai și cu mine miroseam că primăvara e la doi pași.

— Hai să hoinărim, Mihai !

— Hai ! Fără căciuli ?

— Fără.

— Și fără fular ?

— Fără tot ce ne amintește de iarnă !

Ne scotea din casă mirosul primăverii. Mihai, fiul gazdei la care trăsesem în acele zile când niște treburi mă aduseseră în orășelul de pe malul Siretului, avea nouă ani și devenisem prieteni la cataramă din clipa când ne cunoscusem, pentru că ne lega ceva destul de greu de explicat, dar, poate, mai simplu de înțeles : el avea nouă ani și eu avusesem, de mult, vârsta asta, o cunoșteam bine și știam ce preț are și mă străduiam din răsputeri s-o mai trăiesc ori de câte ori aveam ocazia.

Pășeam alături pe o stradă nouă, largă, străjuită de blocuri în culori vesele. Călcam agale, fără grabă, tăcuți, ca și strada care își trimetea la culcare ultimii întârziați.

Din loc în loc, deasupra noastră străluceau becuri fluorescente, învăluindu-ne într-o lumină alb-viorie, prelungindu-ne și micșorându-ne umbrele, pe măsură ce ne depărtam sau ne apropiam de raza lor.

Pe Mihai, după cum observam, îl atrăgea jocul acesta al umbrelor, în care siluetele noastre păreau, când ale unor pitici cu capetele teșite, lipite de umeri și cu picioarele retezate, când ale unor uriași spătoși, cu brațe de macara, cu glezne înfipte în catalige.

— Te distrezi, Mihai ?

— Îhî.

— De unul singur ?

— Pot să-ți spun și dumitale.

— Dacă nu-i secret.

— Nu. Mă joc cu umbra.

Mă opri, apucându-mi mâna :

— Uite, acuma mă arată așa cum sunt. Nici mai mare, nici mai mic. Un elev în clasa a patra.

— A patra A sau B ?

— N-are importanță.

Și împingându-mă câțiva pași înainte :

— Acuma sunt mai mare. Așa cum o să arăt la sfârșitul școlii.

— Exact. Parcă-ți și văd în buzunar certificatul de absolvire.

— Da. Mă uit la el și mă gândesc încotro s-o apuc ?!Adică... nu e bine „mă gândesc", plec direct, da, plec direct !

— Unde ?

— La profesională. Tata e lăcătuș.

— Știu. Și vrea ca și tu...

— Asta-i bună ! Dar mai întâi vreau eu. Știu de pe acum să meșteresc o mulțime de lucruri. Mama îmi spune...

— Am auzit: „Drege tot al treilea !"

— Păi !

— Dar nu înțeleg de ce „al treilea". Primul doar e tata.

— Nu. Primul a fost bunicul. Tata e „Drege tot al doilea". Râdem. Noi doi râdem de orice. Uite — așa ne place nouă să râdem, nu ne interesează că alții nu găsesc nimic de râs.

— Și mai departe ? Mai departe ce-ți mai spune umbra ?

Mai facem câțiva pași și ne oprim.

— Acum am terminat profesionala, intru în uzină și mă înscriu la seral !

Mi-o ia înainte, alergând :

— Acum sunt student, ba poate chiar inginer. Îți place cum arăt ?

— Foarte mult.

Și iar râdem.

— Hai să ne oprim puțin aici, îmi propune Mihai.

— De ce ? Ai înghețat ?

— Nu. Dacă mergem mai departe umbra mă face din nou mic.

— Bine. Dar rămâi tu aici. Eu mai merg și când o să mă arate ca la nouă ani te rog să mă strigi, ca să mă opresc. Eu acolo vreau să mă opresc.

— Te strig.

Pornii cu ochii închiși și deodată auzii:

— Stai !

Deschisei ochii și mă oprii. Nu mai țin minte cât. Poate o secundă. Poate un minut. Dar țin minte că în secunda aceea, în minutul acela, a venit cu adevărat primăvara.

— Simți, Mihai ? strigai. Simți ?

— Da, a venit, e aici. Mirosul nostru... nu ne înșeală!

Alte cărți de Octav Pancu-Iași

Toate ›