Visul

VISUL

În dimineața aceea de noiembrie băiatul care se numește Radu nu întârzie de la școală. Ei, și ce-i cu asta ? osă mă întrebați. Ce ți se pare atât de neobișnuit ca un băiat care se numește Radu să vină punctual la școală, într-o dimineață de noiembrie ? !

Da, aveți dreptate, nu-i nimic neobișnuit, totul e limpede ca bună ziua — doar că mie, măcar câteodată, îmi plac poveștile obișnuite, limpezi ca bună ziua. Ca asta, de pildă...

În vacanță, într-o dimineață de iulie, Radu se trezi necăjit. Visase ceva frumos, visase că nu mai are opt ani, ci de trei ori pe atât și, îmbrăcat într-un costum nou-nouț, de cosmonaut, așteaptă în cabina rachetei să zboare spre o stea, să zboare, să zboare... ei, aflați că tocmai din cauza zborului ăsta se trezi Radu necăjit. Tocmai când trebuia să se apropie clipa desprinderii de Pământ, tocmai atunci, în clipa aceea nemaipomenită, Radu se trezi. Deschise ochii și dădu de covorul înflorat, care acoperea peretele din casa bunicilor, simți în nări mirosul acela fără nume, de soare și zmeură, de vânt și iar de soare. Pe urmă îl văzu chiar pe bunicul cu fața în soare, cu barba zbârlită de vânt și trecându-i pe la nas un pumn de boabe parfumate de zmeură.

— Bunicule, de ce m-al trezit tocmai acum ? se bosumflă Radu. Visam ceva atât de frumos...

— Te-ai trezit singur, răspunse bunicul. Dar n-ai decât să închizi ochii, să mai tragi un pui de somn și să duci visul la capăt.

— Crezi că o să pot ?

— Încearcă.

— Nu, zise Radu, degeaba. Sunt treaz, nu mai pot adormi.

Și dădu să sară din pat, dar bunicul se așeză lângă el și începu:

— Așa eram eu. Când eram ca tine și mă trezeam dintr-un vis, făceam un bot, de aici până în fundul curții. Odată, țin minte, am visat că eram școlar, că aveam trăistuță și în trăistuță tot felul de cărți și de caiete. Aveam și ghete și țopăiam cu ele prin zăpadă, bucuros, nevoie-mare, că sunt și eu școlar, că undeva, într-o bancă, am și eu un loc. Când mă trezii, tocmai trebuia să intre învățătorul nostru și eu trebuia să mă ridic în picioare, să dau bună-dimineața și să-i spun că știu să-l fac pe o ca un ou și pe e ca o praștie... Îmi venea să plâng că tocmai atunci mă trezisem, pentru că n-aveam nici trăistuța cu cărți și caiete, nici ghete n-aveam și nici la școală cu mergeam, deși trecusem binișor de șapte ani. Treaba mea era să păzesc rațele, nu să merg la școală... dar visul fusese atât de frumos, încât m-am hotărât să-l duc pană la capăt. Am închis ochii și... Minunăție !... Eram iarăși școlar ! Învățătorul mă ascultă o mie de lucruri și-mi zise tot de vreo mie de ori „bravo!”... Tabla, băncile, pereții clasei, totul se prinsese în horă în jurul meu.

Niciodată nu mai visasem ceva atât de frumos... Așa, nepoate, n-ai decât să încerci și tu...

Și bunicul împinse ușurel capul băiatului pe pernă și ieși tiptil din odaie.

Asta, va să zică, se întâmplase cu o jumătate de an în urmă, în vacanța de vară, prin iulie, la bunici.

Într-o zi de noiembrie, una înainte de ziua Aceea de noiembrie, cu care am început povestirea, Radu, ieșind de la școală, văzu sus pe o schelă lucrând un zidar. Era tânăr și cânta strașnic. Când tânărul cobori de pe schele, Radu mai era tot acolo, privind.

— Iți place ? îl întrebă tânărul.

— Mult.

— Ai vrea să ajungi și tu ca mine ?

— Mai întrebi ?

— Atunci visează. Visează să fii și o să fii !

Noaptea, Radu visă că se află pe cea mai înaltă schelă și construiește cel mai înalt bloc. Dar... Dar tocmai în clipa când blocul atingea norii și saluta aviatorii, tocmai în clipa aceea sună ceasul și Radu se trezi.

Să se culce la loc și să încerce să continue visul ? O, ce frumos ar fi !

Să se culce la loc și să întârzie de la școală ?! Nu. Se va scula imediat și primul clopoțel îl va găsi în clasă. Sunt vise și vise. Pe cel al lui, pe cel de acum, trebuie să-l viseze cu ochii deschiși.

Iată de ce nici în dimineața aceea de noiembrie, băiatul care se numește Radu nu întârzie de la școală.

Deschise ochii mari, de cum se trezi. Îi deschise ca să poată visa.