Vine,vine primăvara

VINE, VINE, PRIMĂVARA !

Unii scot poveștile din buzunar, alții din burtă, mă rog, fiecare este liber să le scoată de unde vrea.

Eu — să se știe — nu le scot de nicăieri. Poveștile vin singure la mine, fără să le pese de vreme (odată o poveste a venit când ploua cu găleata și ea nici măcar n-avea umbrelă), fără să-și aleagă ziua (o istorioară mi-a deschis ușa chiar într-o marți, când sunt trei ceasuri rele) ba uneori mă pomenesc cu ele și noaptea (ca să mă trezească, mă trag de nasturii de la pijama, ori îmi turtesc nasul, apăsându-l ca pe un buton de sonerie).

Ieri, tocmai când îmi rădeam barba și fredonam minunatul cântec „Vine, vine primăvara" (afară era un ger de crăpau pietrele și, cântând, eu mă prefăceam că nu-l bag în seamă), ieri, spun, pe la șapte dimineața mă trezesc că vine la mine povestea cu bulgărele de zăpadă. Mă salută, mă întreabă ce fac (parcă n-ar fi văzut că mă rad), îi răspund că fac bine, atât doar că lama e cam uzată și-i propun să mă aștepte puțin în birou, să mă aștepte să luăm ceaiul împreună. N-am timp, îmi răspunde, și, de altfel, ceaiul îmi dă palpitații; rade-te, nu te sfii, eu îți povestesc repede ce am de povestit, pe urmă plec și n-ai decât să așterni pe hârtie povestea mea, s-o publici, ori să o arunci la coș, pe mine nu mă mai interesează.

Și, așezându-se pe policioara de la oglindă, călare pe coada periuței mele de dinți, cu picioarele sprijinite de o coajă de săpun și cu un cot înfipt în tubul de cremă de față,povestea cu bulgărele dezăpadă începu:

A fost odată un bulgăre de zăpadă. Se pitise după un bloc, și când o fetiță vru să intre pe ușa blocului, el îi strigă :

— Hei ! Oprește-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculți, vin spre tine cu toată viteza, îți intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îți închid ochii și-ți astup urechile cu zăpadă !

Și, cu toate că fetița voia să intre, pentru ca să-și vadă o colegă răcită, să-i ducă lecțiile și să-i spună, în cazul când va strănuta : „Sănătate !" nu mai avu curajul să intre, nu-și mai văzu colega răcită, nu-i mai duse lecțiile și nu-i mai spuse „Sănătate !“ — fiindcă nu mai avu prilejul să o audă strănutând.

Pe urmă vru să intre în bloc o bunică. Tocmai luase pensia și venea să aducă unui nepot o sută de grame de bomboane umplute cu alune și să-l întrebe dacă îi plăcuseră bomboanele umplute cu cremă, pe care i le cumpărase tot din pensie, dar din cea de luna trecută!

Dar bulgărele de zăpadă îi strigă și ei:

— Hei ! Oprește-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculți vin spre tine cu toată viteza, îți intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îți închid ochii și-ți astup urechile cu zăpadă !

Bunica se sperie și spuse tristă : „Iată cum arată un bulgăre de zăpadă din ziua de azi !“ și făcu calea întoarsă, fără să-i mai ducă nepotului bomboanele umplute cu alune și fără să-l mai întrebe dacă i-au plăcut cele umplute cu cremă, și unele și altele cumpărate din pensie ; este un amănunt care e păcat să fie uitat.

Mai încolo trecu prin fața blocului un geamgiu. Pășea încet ca să nu alunece și să spargă geamurile și striga din când în când : „Geamuuuri“, nu de alta, dar să nu creadă cineva că duce în spate uși.

Cum îl văzu, bulgărele de zăpadă se legă de el:

— Hei ! Oprește-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculți, vin spre tine cu toată viteza, îți intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îți închid ochii și-ți astup urechile cu zăpadă, iar pe deasupra îți mai sparg și geamurile !

Geamgiul nu era un om fricos (intra singur în pivniță, când vedea un șoarece nu se suia pe masă), dar acum se temu pentru geamurile lui și se înapoie din drum.

Peste vreun ceas, soarele își făcu loc printre nori și, văzând ferestrele blocului, vru să intre prin ele. Era un soare de sfârșit de iarnă sau de început de primăvară — asta nimeni nu știe exact și poate că e mai bine așa; îmbătrânim prea repede când le știm chiar pe toate — era un soare foarte frumos, semăna cu un pepene galben, numai că era mult mai mare, îți făcea o poftă grozavă să-l mănânci presărat cu zahăr, era un soare pe care mi-ar fi plăcut mult să-l vedeți, v-ar fi bucurat și pe voi să vedeți cât de bine îi stătea așa de frumos și de galben.

Numai bulgărului de zăpadă nu-i păsa de soarele acesta frumos și, cum îl zări, îl și amenință :

— Hei ! Oprește-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă as...

Dar în clipa aceea bulgărele de zăpadă simți cum își pierde glasul, simți cum își pierde greutatea, simți cum își pierde îndrăzneala. Și, uite-așa tot începând să piardă câte ceva, își pierdu și numele de bulgăre de zăpadă, rămase un biet ochi de apă, atât cât să încapă într-un ibric.

Sfârșind ce avea de spus, povestea se dădu jos de pe policioară, mai bine-zis sări de pe coada periuței mele de dinți pe robinet și de pe robinet pe vârful papucilor mei. Am vrut s-o opresc să bem ceaiul împreună însă n-am mai găsit-o.

Probabil că de pe vârful papucilor sări pe fereastră și de pe fereastră în stradă.

N-am băut totuși ceaiul de unul singur. Când m-am așezat la masă, a intrat soarele, i-am dat și lui o ceașcă de ceai, și, dacă mai țin bine minte, mi se pare că a gustul și un pic de pâine prăjită cu unt.