Imparatul mustelor

I

Vuietul scoicii

ăiatul blond își dădu drumul pe ultimul metru de stâncă și începu să-și croiască drum spre lagună. Deși își scosese jerseul de școală și-l târa acum într-o mână, cămașa cenușie îi asudase pe trup și părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-și facă loc printre liane și printre trunchiurile zdrobite, când o pasăre, o apariție roșie și galbenă, țâșni cu un țipăt de vrăjitoare; țipătului îi răspunse un altul.

— Hei! se auzi. Stai o clipă!

Desișurile din marginea brazdei se scuturară și picături de ploaie căzură ca ogrindină.

— Stai nițel! zise vocea. M-am încurcat în liane.

Blondul se opri și își trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.

Vocea se auzi iar:

— De-abia mă pot mișca printre lianele astea.

Cel ce vorbise ieși cu spatele dintre desișuri, iar crăcile îi zgâriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agățaseră și îi zgâriaseră rotulele goale și plinuțe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă țepii mărăcinilor și se întoarse. Era mai scund decât băiatul blond și foarte gras. Înaintă, uitându-se atent pe unde calcă, apoi înălță capul și privi prin lentilele groase ale ochelarilor.

— Unde-i omul cu megafonul?

Blondul clătină din cap.

— E o insulă. Cel puțin, așa cred, zise el. Uite un colț de stâncă în apă. Te pomenești că n-o fi niciun om mare pe aici.

Grăsanul păru uimit.

— A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă.

Blondul făcu ochii mici și scrută colțul de stâncă.

— Ce s-o fi întâmplat cu puștii? continuă el. Trebuie să fi scăpat câțiva. Sunt convins. Tu ce crezi?

Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cât mai firesc și nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze.

— Nu-i absolut niciun om mare?

— Nu cred.

Blondul vorbise solemn; apoi îl copleși bucuria unei ambiții împlinite. Se așeză în mâini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei și îi rânji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea.

— Nu-i niciun om mare!

O clipă grasul rămase pe gânduri.

— Și pilotul?

Blondul reveni la poziția normală și se așeză pe pământul jilav.

— O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roți.

— Am fost atacați!

— Nu-ți fie frică, are să se întoarcă.

Grăsanul clătină din cap.

— Pe când coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări.

Măsură din ochi brazda din junglă.

— Uite ce-a făcut fuzelajul...

Blondul întinse mâna și pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preț de o clipă, păru interesat.

— Ce s-o fi întâmplat cu avionul? Unde-o fi?

— L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbușeau. Trebuie să mai fi rămas niște copii în avion.

Ezită un moment, apoi vorbi din nou:

— Cum te cheamă?

— Ralph.

Grăsanul așteptă să fie întrebat și el cum se numește, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zâmbi vag, se ridică și porni iar spre lagună. Grăsanul se ținu scai de el.

— Cred că mai sunt mulți copii împrăștiați pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?

Ralph clătină din cap și iuți pasul. Apoi se împiedică de o cracă și căzu cu o bușitură.

Grăsanul se opri lângă el, suflând din greu.

— Mătușica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.

— Așa, mă?

— Chiar așa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din școală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mândrie. Și port ochelari de la trei ani.

Îi scoase și-i întinse lui Ralph, clipind și zâmbind, apoi începu să-i șteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere și concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Își șterse sudoarea de pe obraji și își puse repede ochelarii pe nas.

— Fructele alea.

Se uită în jurul brazdei.

— Fructele alea, zise el. Cred...

Își potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcând prin desișuri, și se ghemui în frunzișul încâlcit.

— Mă întorc numaidecât...

Ralph se desprinse prudent dintre liane și se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gâfâielile lui și o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el și lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit și ieși din junglă.

Țărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepți, înclinați sau sprijiniți, scăldați în lumina soarelui și cu frunzișul verde la o înălțime de treizeci de metri. Țărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri și acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinați și prăbușiți. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri și brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mână sprijinită de un trunchi cenușiu, Ralph își strânse pleoapele în fața mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru și jumătate, talazurile albe lingeau niște stânci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stâncilor de coral, laguna stătea liniștită ca un lac de munte și colorată în toate nuanțele albastrului, în verde tulbure și în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri și țărm era un arc subțire, aparent nesfârșit, căci la stânga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei și ale mării se adunau într-un punct la infinit; și, veșnic, aproape vizibilă, arșița.

Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simți toată greutatea hainelor și, cu un gest sălbatic, își azvârli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mișcare, își smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, își scoase cămașa și rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca niște cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor și ale pădurii. Își desfăcu catarama în formă de șarpe a curelei, își trase pantalonii scurți și chiloții și rămase gol, cu ochii țintă la plajă și la marea orbitoare.

Era destul de mare, avea doisprezece ani și câteva luni, așa încât își pierduse burtica plinuță din copilărie; nu era totuși destul de mare pentru ca adolescența să-i dea sentimentul pudorii. Judecând după lățimea și greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deși gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arțagul. Bătu ușor cu mâna trunchiul palmierului; apoi, forțat să recunoască în cele din urmă existența insulei, râse din nou încântat și stătu în mâini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche și adună cu brațele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă nițel pe spate și privi cu ochi vii și nerăbdători marea.

— Ralph...

Grăsanul coborî dintre palmieri și se așeză atent pe marginea lespezii.

— Îmi pare rău c-am stat așa de mult. Fructele alea...

Își șterse ochelarii și-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un „V” adânc și roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul.

— Mătușica...

Trase apoi energic de fermoar și își scoase hanoracul peste cap.

— Așa!

Ralph îi aruncă o privire piezișă și nu-i răspunse.

— Mă gândesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toți și să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.

Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:

— Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cât timp n-au să mă strige ca la școală, îi mărturisi el.

Ralph arătă oarecare interes.

— Și cum te strigau la școală?

Grăsanul aruncă o privire peste umăr și se aplecă spre Ralph.

— Îmi spuneau „Piggy”^[1], șopti el.

Ralph izbucni în hohote de râs. Sări în picioare:

— Piggy! Piggy!

— Ralph... te rog!

Piggy își încleștă mâinile, cuprins de teamă.

— Am spus că nu vreau să...

— Piggy! Piggy!

Ralph țopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vânătoare cu aripile strânse și îl mitralie pe Piggy.

— Vââââj!

Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy și rămase acolo râzând.

— Piggy!

Piggy zâmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de prețuire.

— Câtă vreme n-o să le spui ălorlalți...

Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere și concentrare reveni pe fața lui Piggy.

— Stai nițel.

Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică și o luă la dreapta.

Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriașă de granit trandafiriu își croia drum necruțător prin pădure, prin terasă, prin nisip și prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subțire de pământ și iarbă aspră, și umbrită de palmieri tineri care – neputând să crească la înălțimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adânc – se prăbușeau și se uscau când ajungeau de vreo șapte metri, iar trunchiurile lor devălmășite erau numai bune să șezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei.

Ralph se urcă pe platformă, simți răcoarea și umbra, închise un ochi și se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei și rămase cu privirea la apă. Era limpede până la fund și strălucea de eflorescența ierburilor marine tropicale și a coralului. Un banc de peștișori lucioși săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulându-și încântarea pe corzile de bas ale vocii.

— Aaah!

În spatele platformei se iviră alte minuni. O forță necontrolată a naturii – un taifun, poate, sau o furtună dezlănțuită o dată cu venirea lui Ralph aici – îngrămădise nisip în lagună, astfel încât pe plajă se formase un bazin lung și adânc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adâncime a bazinelor de pe plajă îl mai înșelase și înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula își ținu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atât de adânc la un capăt, încât arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenție pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decât sângele lui și avu impresia că înoată într-o baie uriașă.

Piggy apăru din nou, se așeză pe marginea cornișei stâncoase și urmări cu invidie trupul verde și alb al lui Ralph.

— Dar bine mai înoți!

— Piggy!

Piggy își scoase pantofii și ciorapii, îi întinse cu grijă pe stâncă și încercă apa cu degetul mare de la picior.

— E fierbinte!

— Dar cum te așteptai să fie?

— Nu mă așteptam la nimic. Mătușica...

— Ia mai dă-o dracului pe mătușă-ta!

Ralph plonjă din nou și înotă pe sub apă cu ochii deschiși; îngrăditura de nisip a bazinului se înălță amenințătoare ca o costișă de deal. Se întoarse pe spate, ținându-și nasul cu degetele, și pe față îi juca și se sfărâmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăște și începu să-și scoată pantalonii scurți. Imediat rămase gol – palid și gras în goliciunea lui. Coborî pe vârful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră până la gât în apă și îi zâmbi mândru lui Ralph.

— N-ai de gând să înoți?

Piggy clătină din cap.

— Nu știu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...

— Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!

Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.

— Dar bine mai înoți!

Ralph lipăi spre mal, își băgă capul la fund și împroșcă apoi printre buze o șuviță de apă. Își înălță bărbia și zise:

— Înot de la cinci ani. M-a învățat tăticul. E comandor de marină. Când o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?

Piggy roși brusc.

— Tăticul a murit, zise el repede, iar mămica...

Își scoase ochelarii, căutând zadarnic în jur ceva cu care să-i șteargă.

— Am stat cu mătușica. Ținea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Câte voiam. Când o să ne salveze tăticul tău?

— De îndată ce-o să poată.

Piggy ieși și rămase gol, șiroind de apă; își șterse ochelarii cu o șosetă. Prin arșița dimineții, nu ajungea până la ei decât mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stânci.

— Da' de unde știe că suntem aici?

Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei.

— Da' de unde știe că suntem aici?

„Fiindcă, își spuse Ralph, fiindcă, fiindcă.”

Mugetul de pe stâncile din mare se îndepărtă mult de tot.

— Au să-i spună la aeroport.

Piggy clătină sceptic din cap, își puse ochelarii cu lentilele sclipitoare și își coborî privirea spre Ralph.

— În niciun caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toți.

Ralph ieși din apă și rămase în fața lui Piggy, gândindu-se la această problemă neobișnuită.

— Suntem pe-o insulă, nu-i așa? insistă Piggy.

— M-am cocoțat pe-o stâncă și cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.

— Au murit toți și suntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu știe că suntem aici. Tăticu tău nu știe, nimeni nu știe...

Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceață.

— S-ar putea să rămânem aici până murim.

La acest ultim cuvânt, li se păru că arșița se întețește, ca o apăsare amenințătoare, iar laguna îi copleșește cu scânteieri orbitoare.

— Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.

O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma și dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămășii cenușii îi produse o nouă și stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei și se așeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă și el, strângând la subsuoară aproape toate hainele. Se așeză grijuliu pe un trunchi prăbușit, lângă stâncă micuță, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încâlcite.

— Trebuie să dăm de ceilalți, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare și ignorând ce cobea Piggy.

— Câți om fi? insistă Piggy.

Ralph înaintă și se opri lângă grăsan.

— Habar n-am.

Pe apele lucioase, sub pâcla arșiței, se strecurau ici și colo brize ușoare. Când ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să șoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieților sau se mișcau la umbră, ca niște ființe strălucitoare și înaripate.

Piggy își înălță privirea spre Ralph. Pe fața acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furișă o rază tulbure de soare.

— Trebuie să facem ceva.

Ralph nu-i dădu nicio atenție. Iată, în sfârșit, locul mult visat, dar niciodată înțeles pe deplin, prinzând brusc o viață adevărată. Deschise buzele într-un zâmbet de încântare, iar Piggy, luând surâsul lui drept o dovadă că era acceptat, râse încântat.

— Dacă-i într-adevăr o insulă...

— Dar asta ce-o mai fi?

Ralph încetă să zâmbească și arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine și ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.

— E o piatră.

— Nu. E o scoică.

Piggy nu-și mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.

— Așa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea și-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani...

Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliță de pământ sterp, afânat, și palmierul avea să se prăbușească în curând. Ralph smulse tulpina și începu s-o vânture prin apă, în timp ce pești sclipitori fulgerau în toate părțile. Piggy se aplecă riscant.

— Ai grijă. Ai s-o spargi...

— Gura!

Ralph vorbi cu gândul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el și Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o ființă fără importanță. Tulpina palmierului se îndoi și Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mâna ca o pârghie și apăsă cu cealaltă, până când cochilia ieși la suprafață picurând și Piggy reuși s-o apuce.

Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil de la distanță și intangibil, Ralph se entuziasma și el.

―... o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sunt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulțime de bani... Ăla o ținea pe zidul grădinii, iar mătușica...

Ralph îi luă scoica și pe braț i se prelinse puțină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vârful ei ros, nițel găurit, și valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin și cizelat, se răsucea ușor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adânc.

―... mugește ca o vacă, spuse Piggy Avea și niște pietre albe, și mai avea o colivie cu un papagal verde. Firește, nu sufla în pietrele albe, zicea...

Se opri să-și tragă răsuflarea și mângâie obiectul strălucitor din mâinile lui Ralph.

— Ralph!

Băiatul îl privi.

— Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalți. Ca să ne adunăm. Când or să ne audă, or să vină toți...

Îl privi radios pe Ralph.

— Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă?

Ralph își dădu peste cap părul blond.

— Cum sufla prietenul tău din cochilie?

— Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătușica nu voia să mă lase să suflu, din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos.

Piggy își puse mâna pe abdomenul umflat.

— Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i!

Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii și suflă. Prin gura cochiliei ieși doar un șuierat. Ralph se șterse pe buze de apa sărată și suflă iar, dar scoica rămase tăcută.

— Parcă scuipa.

Ralph își strânse buzele și suflă în scoică, provocând un sunet jos, ca un pârț. Băieții se amuzară atât de tare, încât Ralph, între hohote de râs, mai suflă un timp.

— Suflă pe aici, pe jos.

Ralph pricepu și suflă cu toată forța în scoică. Scoica răsună pe dată. O notă aspră și adâncă vui pe sub palmieri, se răspândi prin pădurea încâlcită și reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se înălțară din vârful pomilor, iar prin desișuri un animal guiță și o rupse la fugă.

Ralph își dezlipi scoica de la gură.

— Măiculiță!

După nota aspră a cochiliei, vocea lui obișnuită suna ca o șoaptă. O duse din nou la buze, trase adânc aer în piept și mai suflă o dată. Sunetul răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă și deveni un zgomot strident și mai pătrunzător. Piggy striga ceva încântat, iar lentilele îi sclipeau. Păsările țipau, animalele mici fugeau să se ascundă. Ralph obosi; sunetul coborî o octavă și deveni un gâlgâit, un șuierat.

Scoica tăcu – un colț strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu de țipetele păsărilor și de ecouri, iar fața lui Ralph se umbri de o emoție covârșitoare.

— Sunt sigur că se poate auzi la kilometri.

Ralph își recăpătă suflul și smulse scoicii o serie de sunete scurte și violente.

— Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul!

Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un băiețel de vreo șase ani, voinic și blond, cu hainele în zdrențe și mânjit pe față de fructele terciuite. Își lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume și nu-i mai ridicase decât pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieși din ei și se îndreptă spre platformă. Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor până când în pădure răsunară voci. Băiețelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru tot mai mulțumit și-și vârî în gură singurul deget curat, degetul mare trandafiriu.

Piggy se aplecă spre el.

— Cum te cheamă?

— Johnny.

Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat să sufle, nu arătă niciun interes. Plăcerea violentă stârnită de acest sunet uluitor îi întunecase fața, iar bătăile inimii îi înfiorau cămașa scorțoasă. Strigătele din pădure se apropiau.

Pe plajă se observau semne de viață. Nisipul, palpitând în pâcla arșiței, ascundea multe siluete de-a lungul câtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte și mut se îndreptau spre platformă mai mulți băieți. Trei copii, cât Johnny de mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul brunet, ceva mai mic ca Piggy, își croi drum prin desiș, se îndreptă spre platformă și le zâmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulți. Urmând exemplul inocentului Johnny, se așezară pe trunchiurile prăbușite ale palmierilor și așteptară. Ralph continuă să sufle, scoțând sunete scurte și pătrunzătoare. Piggy se mișca printre ei, întrebându-i cum îi cheamă și încruntându-se în efortul de a le memora numele. Copiii vădeau față de el același respect firesc, ca în fața oamenilor cu megafoane. Unii erau goi și-și duceau hainele în mână; alții erau pe jumătate dezbrăcați, cum se nimerise, în uniforme de școală cenușii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar și embleme, pulovere și ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr șaten, blond, brunet, castaniu, nisipiu, cenușiu deschis; capete care murmurau și șopteau; capete cu ochi care îl pândeau pe Ralph, făcând speculații de tot felul. Se petrecea ceva.

Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau câte doi, apărură brusc la vedere când ieșiră din pâcla arșiței și pășiră pe nisipul din apropiere. Atenția îți era în primul rând atrasă de o ființă întunecată, ca un liliac, ce dansa pe nisip, precedând un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micșorase, ajungând o pată între picioarele grăbite. Când și ultima pereche, înaintând sub o pată neagră și tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din cochilie. Cei doi băieți, cu capete rotunde ca niște bile și cu păr cânepiu, se aruncară la pământ și rămaseră acolo, rânjindu-i lui Ralph și suflând din greu, ca niște câini. Erau gemeni și dubletul arăta atât de nostim, încât te uluia, nevenindu-ți să-ți crezi ochilor. Respirau împreună, rânjeau împreună, vânjoși și plini de viață, își ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea fetei nu-i încăpea, așa încât profilurile le erau turtite, iar gurile și le țineau deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare și, printre șuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele.

— Sam, Eric! Sam, Eric!

Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap și se arătară cu degetul, iar copiii râseră.

În cele din urmă, Ralph încetă și rămase nemișcat, cu scoica într-o mână și bărbia rezemată de genunchi. Ecourile și râsetele se stinseră în depărtare și se așternu tăcerea.

Prin ceața diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o văzu primul și o urmări până când forța privirii lui atrase toți ochii într-acolo. Făptura păși din miraj, ajunse pe nisipul curat și ceilalți observară că aspectul ei întunecat nu se datora atât umbrelor, cât hainelor. Un grup de băieți mergând aproape la pas, în două șiruri paralele, și îmbrăcați în veșminte stranii și excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mână pantaloni scurți, cămăși și haine felurite. Fiecare purta o șapcă neagră și pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în dreptul inimii și încheiate la gât cu un jabou[2] gălbui, le ascundeau trupurile de la gât și până la călcâie. Arșița tropicelor, coborârea, căutarea hranei, iar acum acest marș obositor de-a lungul plajei fierbinți îi făcuseră să semene la față cu niște prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel, având însă pe șapcă o insignă de aur. Când grupul lui ajunse la vreo zece metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieții se opriră, trăgându-și suflarea, transpirați și unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina fluturând, comandantul păși înainte, se îndreptă hotărât spre platformă și scrută bezna care i se părea de nepătruns.

— Unde-i trompetistul?

Ralph, înțelegând că pe cel din fața lui îl orbise lumina soarelui, răspunse:

— Nu-i niciun trompetist. Eu am suflat!

Băiatul se apropie și mai mult, își miji ochii și se uită atent la Ralph. Puștiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru să-l mulțumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră.

— Da' nu-i niciun vapor?

Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subțirel și ciolănos; de sub șapca neagră ieșea un păr roșcat. Băiatul avea o figură boțită și pistruiată, urâtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te măsurau nemulțumiți și furioși, sau gata să devină furioși.

— Nu-i niciun om mare pe aici?

— Nu-i niciunul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniți și voi.

Grupul de băieți cu pelerine începu să se destrame din șirul strâns. Băiatul înalt le strigă:

— Corul! Drepți!

Corul se regrupa, respectând resemnat ordinul, și rămase clătinându-se în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab:

— Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...?

Unul dintre băieți căzu cu fața în nisip, iar șirul se risipi, îl suiră pe platformă pe băiatul căzut și îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situație penibilă.

— Foarte bine atunci. Stați jos. Lăsați-l în pace.

— Dar, Merridew...

— Leșină mereu, răspunse Merridew. A leșinat la Gibraltar, la Addis-Abeba și la slujba religioasă de dimineață, în fața dirijorului corului.

La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se așezară ca niște corbi pe trunchiurile devălmășite și îl studiară curioși pe Ralph. Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme și autoritatea firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strânse de cealaltă parte a lui Ralph și își făcu de lucru cu ochelarii.

Merridew se întoarse spre Ralph.

— Nu-i niciun om mare pe aici?

— Nu.

Merridew se așeză pe un trunchi și se uită în jur.

— Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi.

Piggy, aflat în siguranță de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid:

— De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărâm ce-i de făcut. Știm și unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăștia doi... sunt gemeni, Sam și Eric? Care-i Eric? Tu ești? Nu... tu ești Sam...

— Eu sunt Sam...

— Și eu îs Eric...

— Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă cheamă Ralph.

— Știm aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat.

— Astea-s nume de țânci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă Merridew.

Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că știe ce vrea.

— Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat...

— Vorbești prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty^[3].

Izbucniră râsete.

— Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy!

— Piggy!

— A, Piggy!

Până și țâncii ținură isonul hohotelor de râs. Printre băieți se formă o vreme un circuit închis de simpatie, lăsându-l pe Piggy în afară; grăsanul se îmbujora, înclină capul și își șterse din nou ochelarii.

În cele din urmă, râsul se domoli și apelul continuă. Printre cei din cor, Maurice era primul ca înălțime după Jack; era lat în umeri și zâmbea tot timpul. Mai era și un băiat slăbuț, cu mișcări furișe, pe care nu-l cunoștea niciunul; stătea izolat și firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger și tăcu. Bill, Robert, Harold, Henry; băiatul din cor care leșinase se sprijini în capul oaselor de trunchiul unui palmier, îi zâmbi ușor lui Ralph și spuse că se numește Simon.

— Trebuie să hotărâm cum vom fi salvați, zise Jack.

Băieții se foiră. Unul dintre puști, Henry, spuse că voia să plece acasă.

— Gura! îi zise Ralph și ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem un șef care să ia hotărâri.

— Un șef! Un șef!

— Eu trebuie să fiu șeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sunt coristul principal și șeful clasei. Știu să cânt în do diez.

Băieții se foiră din nou.

— Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu...

Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfârșit și vorbi răspicat:

— Să votăm.

— Da!

— Să votăm pentru șef!

— Să votăm...

Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca și cel cu cochilia. Jack încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorința tuturor de a avea un șef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Niciunul dintre băieți n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de bun simț, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca șef. Nemișcarea lui Ralph le atrăsese atenția: apoi înălțimea și aspectul lui plăcut; și, ca un element tainic, dar foarte puternic – cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel care stătuse și îi așteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se pe genunchi, făcea o figură aparte.

— Pe cel cu scoica!

— Ralph! Ralph!

— Să-l alegem șef pe cel cu trompeta!

Ralph ridică mâna, impunând tăcere.

— Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca șef?

Cu o supunere obosită, corul înălță mâinile.

— Cine mă vrea ca șef?

Toate mâinile, în afară de cele ale coriștilor și a lui Piggy, se ridicară imediat. Apoi Piggy o ridică și el, vrând-nevrând.

— Atunci eu sunt șeful, numără Ralph.

Cercul izbucni în aplauze. Până și corul aplaudă; pistruii de pe fața lui Jack dispărură sub roșeața jignirii. Se ridică, apoi se răzgândi și se așeză la loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva.

— Firește, corul e al tău.

— Am putea face o armată din el...

— Sau vânători...

— Am putea...

Îmbujorarea dispăru de pe fața lui Jack. Ralph ceru din nou cu mâna să se facă tăcere.

— Jack e șeful corului. Băieții ar putea... ce-ai vrea să fie?

— Vânători.

Jack și Ralph schimbară zâmbete de afecțiune timidă. Ceilalți începură să vorbească înfocat.

— Foarte bine, corul. Scoateți-vă pelerinele, zise Jack și se ridică.

Băieții din cor, ca și cum ar fi scăpat de școală, se ridicară, începură să trăncănească și își așezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack și-o puse pe-a lui pe trunchiul de lângă Ralph. Pantalonii scurți și cenușii i se lipiseră de trup din cauza transpirației. Ralph îi privi cu admirație, iar când Jack observă, îi explică:

— Am încercat să mă cațăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur. Da' ne-a chemat scoica ta.

Ralph îi zâmbi și ridică scoica, impunând tăcere.

— Ascultați-mă cu toții. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile. Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvați imediat. Așa că trebuie să hotărâm dacă e sau nu o insulă. Rămâneți cu toții pe loc, așteptați și nu vă îndepărtați. Trei dintre noi – dacă luăm mai mulți, o să ne încurcăm și-o să ne rătăcim – trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să merg eu, Jack și...

Se uită împrejur la fețele aprinse de emoție. Nu ducea lipsă de băieți dintre care să aleagă.

— Și Simon.

Băieții din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică și râse scurt. Paloarea leșinului îi dispăruse; era un băiețel subțirel, vioi, privind pe sub o claie de păr drept, negru și aspru, care îi atârna în lațe.

Dădu din cap spre Ralph.

— Bine.

— Și eu...

Jack înșfăcă un cuțit lung din buzunarul de la spate și-l înfipse într-un trunchi. Murmurul se stârni iar, apoi se stinse.

Piggy se foi.

— Vin și eu.

Ralph se întoarse spre el.

— Nu ești bun la așa ceva.

— Dar...

— N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei suntem de-ajuns.

Ochelarii lui Piggy scânteiară.

— Am fost cu el când a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalți.

Nici Jack și nici restul nu-i dădură vreo atenție. Se împrăștiară cu toții. Ralph, Jack și Simon săriră de pe platformă și o luară de-a lungul plajei, trecând de bazin. Piggy se ținu bombănind în urma lor.

— Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise Ralph.

Cei trei începură să meargă la pas. Din când în când, Simon trebuia să facă doi pași mici și repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc și se întoarse spre Piggy.

— Ascultă!

Jack și Simon se prefăcură că nu observă nimic, își văzură de drum.

— Nu poți să vii cu noi!

Ochelarii lui Piggy se aburiră iar – de data asta de umilință.

— Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat.

Se înroși, iar buzele îi tremurară.

— După ce te-am rugat că nu vreau...

— Despre ce dracu' vorbești?

— De faptul că mi se spune Piggy Ți-am zis că nu-mi pasă câtă vreme n-au să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat și le-ai spus imediat...

Se așternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înțelegere, își dădu seama că îl jignise și că îl zdrobise sufletește. Ezită între două căi – de a-și cere scuze sau de-a continua cu jignirile.

— Mai bine Piggy decât Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simți jignit. Întoarce-te, Piggy, și strânge numele băieților. Asta-i treaba ta. La revedere.

Se întoarse și o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemișcat, iar indignarea de pe față îi dispăru treptat. Reveni la platformă.

Cei trei băieți pășeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile marine întăriseră o fâșie a plajei, făcând-o tare ca o șosea. Un fel de splendoare se răspândi asupra lor și asupra peisajului; îi pătrunse și se simțiră fericiți. Se întoarseră unul spre celălalt, râseră tare și vorbiră fără să se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simțind nevoia de-a găsi o explicație, stătu în mâini și căzu. Când încetară să râdă, Simon îi mângâie timid brațul lui Ralph; trebuiră să râdă din nou.

— Hai, zise imediat Jack, suntem exploratori.

— Mergem până la capătul insulei și ne uităm după colț, zise Ralph.

— Dacă o fi într-adevăr o insulă...

Acum, aproape de sfârșitul după-amiezii, mirajele se mai domoleau. Găsiră capătul insulei, care apărea foarte deslușit, fără să-și fi pierdut, prin magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obișnuită de blocuri cubice, cu o stâncă imensă înălțându-se din lagună. Pe stâncă își aveau cuibul păsările marine.

— Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph.

— Nu-i nimic de văzut după colț, fiindcă nu există un colț, zise Jack. E o mică îndoitură – și, vă dați seama, stâncile sunt tot mai greu de urcat...

Ralph își puse mâna streașină la ochi și urmări conturul zdrențuit al colților stâncoși ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai aproape de munte decât toate celelalte.

— O să încercăm să ne cățărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i calea cea mai ușoară. E mai puțină vegetație de junglă și mai multă stâncă trandafirie. Haideți.

Cei trei băieți începură să se cațere. O forță necunoscută smulsese și sfărâmase aceste cuburi, astfel că zăceau strâmb, claie peste grămadă, ca o piramidă. Cele mai răspândite erau stâncile trandafirii, încălecate de un bloc pus pieziș; iar peste bloc un altul, și așa mai departe, până când masa trandafirie devenea o aglomerare de stânci în echilibru, izbucnind din fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stâncile rozalii erau adeseori și cărări înguste, șerpuind în sus. Băieții reușiră să se strecoare de-a lungul lor cu fața la stâncă, pătrunzând adânc în universul plantelor.

— Cine-a făcut cărarea asta?

Jack se opri și își șterse fața de sudoare. Ralph rămase alături, gâfâind.

— Oamenii?

Jack clătină sceptic din cap.

— Animalele, zise el.

Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil.

— Haideți.

Ascensiunea abruptă pe țancurile de stâncă nu se dovedi atât de grea ca trecerile ocazionale prin tufișuri, pentru a da de urma cărării în continuare. Rădăcinile și tulpinile lianelor erau atât de încâlcite, încât băieții trebuiau să se furișeze printre ele. Singurul lor ghid, în afară de solul cafeniu și de razele întâmplătoare prin frunziș, era direcția pantei: dacă o gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decât o alta.

Într-un fel, reușiră să urce.

Prins în păienjenișul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalți.

— Țuț!

— Meserie!

— Mișto!

Greu de ghicit de ce se bucurau. Toți trei se înfierbântaseră, erau murdari și frânți de oboseală. Ralph se zgâriase rău. Lianele, groase ca pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decât prin niște tunele. Ralph strigă de probă și ascultară cu toții ecourile înăbușite.

— Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sunt sigur că n-a mai călcat nimeni pe aici.

— Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem hârtie.

— Am putea să zgâriem pe coajă de copac și să umplem dungile cu lut negru, zise Simon.

Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă.

— Meserie!

Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph își exprimă de data asta intensitatea emoției prefăcându-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură; în curând, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite și agitate.

Când se despărțiră, Ralph vorbi primul:

— Trebuie să ne vedem de drum.

Granitul trandafiriu al stâncii următoare se afla mult dincolo de liane și de pomi, așa că reușiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea tot mai rară și întrezăriră întinderea mării. O dată cu spațiul deschis apăru și soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arșița întunecată și umedă. Calea spre vârf le părea, în sfârșit, un fel de cățărare peste stâncile trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieții își croiră drumul prin defilee și printre bucățile ascuțite de stâncă.

— Ia uitați-vă! Ia uitați-vă!

Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stâncile sfărâmate se ridicau ca niște clăi și coșuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mișca și, când o împinse, hurui.

— Haideți...

Porniră însă nu spre vârf. Asaltul culmii trebuia să mai aștepte; acum, cei trei băieți acceptaseră o altă provocare. Stâncă era cât un mic automobil.

— Împingeți!

Se legănară înainte și înapoi, pentru a ține ritmul.

— Împingeți!

Accelerarea mișcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare...

— Împingeți!

Stânca uriașă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări șuierând prin văzduh și sapă o groapă adâncă prin bolta pădurii. Ecouri și păsări își luară zborul, un praf alb și roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca și cum ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se liniști.

— Țuț!

— Ca o bombă!

— Ura!

Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă, plecară.

Mai departe, drumul spre vârf se dovedi ușor. Când mai aveau câțiva pași, Ralph se opri.

— Dumnezeule!

Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăți de golf, în peretele muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stâncă; vegetația atârna peste deschizătura din stâncă și se răspândea abundent prin bolta pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicându-se de pe plante, zburând și așezându-se la loc.

Dincolo de golf se zărea culmea pătrățoasă a muntelui și în curând ajunseră pe ea.

Ghiciseră că era o insulă: tot cățărându-se printre stâncile trandafirii, străjuite de mare, și prin aerul cristalin al înălțimilor, înțeleseseră parcă instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-și spună ultimul cuvânt decât odată ajunși în vârf, când vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării.

Ralph se întoarse spre ceilalți.

— Tot ce-i aici ne aparține.

Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoșată la un capăt, cobora în spate, anevoios, spre țărm. De ambele părți – stânci, recife, vârfuri de pomi și o costișă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborâre mai domoală, îmbrăcată de pomi și cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din insulă, de un verde intens, dar terminată la la capăt printr-o coadă trandafirie, în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stâncă aproape izolată, ca un fort, înfruntându-i peste frunziș asemenea unui bastion rozaliu și îndrăzneț.

Băieții cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din limpezimea ei.

— Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stânci de-astea.

Reciful situat cam la un kilometru depărtare, și mergând paralel cu așa-zisa lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Așa cum se ivea schițat pe mare, părea opera unui uriaș care se aplecase pentru a reproduce forma insulei, trăgând o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat. Apa din golf era albastru-verzuie, iar stâncile și plantele marine se vedeau ca într-un acvariu; dincolo de brâul de recife lucea albastrul întunecat al mării. Fluxul înainta, dâre lungi de spumă se spărgeau de stânci și, pentru o clipă, băieții simțiră că barca se mișca încet la pupa.

Jack arătă în jos.

— Uite unde am aterizat.

În spatele prăpăstiilor și al stâncilor se deschidea o spărtură printre pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsând între ea și mare franjuri de palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era și platforma alături de care se foiau ca niște insecte siluetele copiilor.

Ralph schiță cu degetul o linie șerpuitoare, pornind din locul sterp unde stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stânca de la care pornea brazda.

— Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi.

Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de a domina. Se simțeau înălțați: erau prieteni.

— Nu văd nicio dâră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă Ralph. O să ne asigurăm mai târziu; dar nu cred că insula-i locuită.

— O s-avem ce mânca! strigă Jack. O să vânăm! O să prindem animale... pân-au să vină să ne ia de-aici.

Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte și pe ceafă; fața îi strălucea.

Ralph se uită în jos, în direcția opusă, unde nu se vedea niciun recif.

— E mai abrupt, zise Jack.

Ralph își făcu palmele căuș.

— Bucățica aia de pădure de acolo, de jos... o ține muntele.

Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit – doar flori și pomi. Pădurea fremăta, mugi și plesni ca un bici. Florile de stâncă din apropiere tresăriră și briza aduse o clipă răcoarea pe fețele lor.

— Totul ne aparține, spuse Ralph și își întinse brațele.

Râseră, făcură salturi și urlară pe munte.

— Mi-e foame!

Când Simon pomeni că îi era foame, își dădură seama că și lor le era.

— Haideți, zise Ralph, am aflat ce voiam.

Coborâră pe o costișă de stâncă, căzură printre flori și își croiră drum pe sub pomi. Se opriră și cercetară curioși desișurile dimprejur.

Simon vorbi primul.

— Parcă sunt niște lumânări. Tufișuri de lumânare. Muguri de lumânare.

Erau tufișuri de tuia întunecate și frumos mirositoare, iar mugurii, de un verde ca ceara, stăteau strânși la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul și zeama îi împroșcă.

— Muguri de lumânare.

— Nu-i poți aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumânările.

— Sunt luminări verzi, spuse Jack disprețuitor, nu le putem mânca. Haideți.

Se aflau la marginea pădurii dese și pășeau obosiți pe o potecă, când deodată auziră zgomote – guițături – și zgomotul sacadat al unor copite pe o potecă. Pe când înaintau, guițăturile crescură, devenind disperate. Găsiră un purceluș prins într-o plasă de liane, zbătându-se, pradă unei spaime demente, ca să iasă din plasa elastică. Guița subțire, foarte ascuțit și insistent. Cei trei băieți se repeziră, iar Jack își scoase cuțitul cu un gest larg. Ridică brațul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guițe, lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la capătul brațului osos. Pauza dură atât cât animalul să priceapă ce îngrozitoare va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purcelușul se smulse dintre liane și o zbughi prin tufișuri. Băieții se uitară unii la alții, iar apoi la locul dramei. Jack pălise sub pistrui. Dându-și seama că ținea încă în aer cuțitul, își coborî brațul și vârî lama la loc în teacă. Rușinați, izbucniră toți trei în hohote de râs și porniră să coboare înapoi pe potecă.

— Alegeam locul, zise Jack. Așteptam să mă hotărăsc unde să-l împung.

— Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune întotdeauna înjunghiatul unui porc.

— Îl înțepi în grumaz și lași să se scurgă sângele, zise Jack, altfel nu poți mânca din carnea lui.

— De ce n-ai...?

Știau cu toții motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei imense stârnite de cuțitul ce cobora și avea să taie în carne vie; din pricina sângelui de nesuportat.

— Eram gata, zise Jack.

Mergea înaintea lor și nu-i vedeau chipul.

— Alegeam locul. Data viitoare...!

Își smulse cuțitul din teacă și-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidându-i să-l contrazică. Ieșiră la lumina soarelui, se apucară să caute și să devoreze hrana, apoi înaintară pe brazdă spre platformă și spre adunarea băieților.