ISABELA DE BAVARIA

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îți străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele și cadavrele pentru a reclădi palatele și a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăștiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ți, din acel losafat 1 uriaș în care cele trei mii de secule trecute și-au condus fiii, el nu are decât să-și aleagă pe cine dorește și să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceștia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfășurați și să răspundă, așa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”

E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposații au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafața pământului* femeile din Florența, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitați-vă la omul acela e Irece atât de grav și atât de trist, a coborât în infern

În afară de geniu, nouă ni se potrivește mai cu seamă comparație danlescă și vergi Liana: ușa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeași legendă se potrivește de minune la amândouă și, dacă am avea cu noi făclia lui Danto și daca am fi purtați de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminții regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaș a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca și cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemnițatului din turnul Fisei.

În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu brațele încrucișate și să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună și rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun și cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia și amorurile celeilalte au însângeial Franța, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reunește, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, și regina Isabela. De Bavaria, soția sa„, aceeași mină a adăugat, nu fără temei: „Rugați-vă pentru ei I*

Așadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeții noștri, „intre apari (ia unui bătrân și a unei păstorițe și care a lăsat drept singur monument al viețuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor și a norocului oamenilor: un joc de cărți”.

Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roșii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieții omenești îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăția, pas lunile și mo ar (ea.

Acum, să deschidem această carte, așa după cum Dumnezeu deschide viața, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge șla paginile doliu.

In dimineața zilei de 20 august 1389 din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.

Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria și soția regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-și facă, în calitate de regină a Franței, prima intrare solemnă în capitala regatului.

Se cade să spunem, pentru a îndreptăți această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prințesă; se știa că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme și cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.

Dealtfel, această alianță fusese privită eu mari speranțe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea își manifestase dorința ca fiul său să se căsătorească cu o prințesă de Bavaria, pentru a cumpăni influența lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinț sprijinea în. Chip minunat ultimele dorințe ale tatălui său; ceva mai mult, moașele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moștenitori coroanei, iar după un an, nașterea unui fiu venise să facă cinste experienței lor, Câtcva glasuri eobiloare, așa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, șușoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupțială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbușite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălțau fără nici o opreliște din toate gurile.

Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârșia sau pe. funcția lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu așteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, și o noapte de dragoste, zic alții, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puțin Lesnicios, de a face cunoștință cu oamenii și cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schițăm, după spusele vechilor maeștri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.

Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunași alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o și întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înțesat de bărbați și femei, alât de înghesuiți unii în alții de parcă erau spicele unui lan de grâu; și comparația devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerișului, mulțimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părți să nu se transmită de îndată întregii gloate.

La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulțimii și un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârșit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana și ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenților ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu niște nuielușe, își croiau drum spre mijlocul acelor valuri omenești, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în

Chidă în urma lor, mergea călare, pe două șiruri și de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleși spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcați în niște veșminte lungi din postav de mătase colorată cu verde și roșu-închis, pur tind pe cap niște capișoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca niște eșarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea și mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor și cailor. Dată la 0 parte și împinsă de această mișcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul șoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mișcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieșea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste și respect, cât și de curiozitate; și dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Așadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără țipete, fără jandarmi și fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri și. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al șoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii și casele răzlețite se văzură năpădite și încărcate cu chiriași străini care, pe copaci, se cocoțară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiș până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă cățărare, se înșirară pe taluzul șoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălțară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taților, astfel incit fiecare își găsi de bine de rău un locșor, unii privind de sus capișuanele burghezilor, alții uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.

Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana și a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aștepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de așteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prințesă care nu avea nici nouăsprezece ani și pe care se bizuia jumătate din speranța monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinții privire pe care mulțimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptățit faima de frumusețe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumusețe ciudată cu care trebuia să te obișnuiești; aceasta din pricina contrastului țipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse șt caracteristice ale raselor din nord și din sud care, încrucișându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunții trufia disprețuitoare a prințesei germane?