La picioarele esafodului

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS

CUPRINS:

PROLOG: Arsenalul.

I – Familia lui Hoffmann.

II – Un îndrăgostit și un nebun.

III – Maestrul Gottlieb Murr.

IV – Antonia.

V – Jurământul.

VI – O barieră a Parisului în 1793

VII – Ghilotina din Piața Revoluției.

VIII – Judecata lui Paris.

IX – Arsène.

X – A doua reprezentație cu Judecata lui Paris.

XI – Cafeneaua.

XII – Portretul.

XIII – Ispititorul.

XIV – Numărul 113

XV – Medalionul.

XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré

PROLOG: Arsenalul.

Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deșteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziție ciudată, melancolică, dintre acelea care te țin mult timp în stăpânirea lor.

De vină era un vin pe care-l avusesem.

Am sărit jos din pat, am tras niște pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfășura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.

Aveam în fața mea, la distanță nu mai mare de o bătaie de pușcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici și colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixați din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemișcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, și revenea la suprafață cu un pește în cioc, îl înghițea, se urca din nou pe stâlpul sau și redevenea imobil, statuar, până ce alt pește ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul și, învingându-și lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.

În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un șir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieșeau în evidență pe albul mat al penajului și, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărți alcătuit numai din ași de caro și înșirate pe o linie dreaptă.

La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe și strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munții de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee și satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic și locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.

Erau, desigur, o mulțime de lucruri care să-ți distragă imaginația de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpățânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafață din adâncurile subconștientului.

Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se încețoșa treptat, pe măsură ce ochii mei se detașau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, așezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o și am murmurat, ca și cum ar fi putut să mă audă:

— Te salut, Marie, grațioasă Marie, gândul meu e alături de tine.

Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereții, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăție, apoi tânără femeie și mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simțind o nestăpânită nevoie de a comunica și altui suflet gândurile care mă frământau.

Am luat pana și am scris:

La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina și Tunisul, 4 decembrie 1846.

„Doamnă, Când veți deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veți întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc și veți spera să primiți un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce își trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt și, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu privește decât prima parte a vieții acestui sfânt. E adevărat, că și el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieții prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitență și, după toate probabilitățile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuși de puțin citite.

Ați aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i așa, doamnă? și știți cu cine aveți de-a face; și desigur că vă întrebați cum se face că autorul Mușchetarilor și al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.

Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitație. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport și eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă și scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt așa de departe de dumneavoastră pe cât credeți, căci dumneavoastră sunteți una dintre acele puține persoane pentru care scriu și se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulțumit sau o carte reușită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; și sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veți citi ce am scris, voi fi puțin mai sus în gândurile dumneavoastră.

Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu erați străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază și pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii și admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum și pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel și Desbarolles, care se află printre cunoscuții dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume și, cum mă aflu aici într-un decor din O mie și una de nopți, un spiriduș m-a vizitat și m-a condus într-un vis în care dumneavoastră erați regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire și veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalității antice și mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalității moderne.