Poveste cu doi necunoscuti

În 1878 la Petersburg stîrnise mare vîlvă un ciclu de prelegeri ținut de filosoful Vladimir Soloviov. Dostoievski se număra printre auditorii pe care într-o scrisoare îi aproxima „la o mie“. Nu importă dacă au fost chiar atîția. Reuniunea de la 10 martie s-a dovedit însă cu totul de excepție, din motive independente de conferențiar. Detaliile ei ni le relatează Anna Dostoievskaia. Întorcîn- du-se de la conferință, Feodor Mihailovici i-a atras atenția asupra ciudatei rețineri a obișnuitului lor „musafir de duminică“, Strahov. Următoarea duminică, atunci cînd Nikolai Nikolaevici veni să ia masa la ei, Anna Grigorievna l-a întrebat pentru ce i-a ocolit la ultima lecție a lui Soloviov. Amin­tirile continuă astfel :

„— A, a fost o situație specială, rîse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toți cunoscuții. împreună cu mine a venit la lecție contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoștință cu nimeni, de asta am și evitat pe toată lumea.

— Cum ! A fost Tolstoi cu dumneata ? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînțeles, n-aș fi insistat

5

să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai șoptit că e cu dumneata ? M-aș fi uitat la el !

— Doar îl știți din fotografii, rîse Nikolai Nikolaevici.

— Ce fotografii, parcă ele redau omul ? E cu totul altceva cînd îl vezi în carne și oase. Uneori, ajunge și o privire, ca să-ți rămînă în inimă un om pentru toată viața. N-o să-ți iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat!

Și mai tîrziu Feodor Mihailovici și-a exprimat nu o dată regretul că nu-1 cunoaște pe Tolstoi per­sonal.¹*

Să eliminăm datele secundare. Ca și accentele personale ale povestitoarei — cu toate că memoria ei afectivă este îndeobște mai scrupuloasă decît a Sofiei Andreevna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice în- tîlnirea dintre fostul și actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către acela care i-ar fi fost cel mai ni­merit intermediar...

Esențialul acum este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neașteptat de simplu și de firesc pentru ca să se cunoască personal Tolstoi și Dosto- ievski, aflați pentru prima și ultima oară împreună. Și că, printr-un întîmplător concurs de împrejurări, această cunoștință imanentă și iminentă nu s-a rea­lizat. Oare cu adevărat întîmplător ? Orgoliul lui Strahov nu a jucat aici, precum în tragediile gre­cești, un rol mai profund și mai hotărîtor ? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat și tălmăci­tor autorizat cind al lui Dostoievski, cind al lui Tolstoi, și de a nu-și lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricînd neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important și de el neștiut ? „Doar îl știți din foto- grafii“, ascunzișul său crispat și trădător nu trimite oare fără voie la o știință efectiv mai de preț ?

Ipoteza pe care o avansez este elementară : nici o altă întîmplare nu ar fi avut darul să eviden­țieze cu atîta pregnanță o anume necesitate. Iată unica șansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Șansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naște prima suspi­ciune : dacă „acum“ și „mai tîrziu“ Destoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce nu a întreprins nimic decisiv pentru a-1 cunoaște ? Și de ce n-a întreprins nimic hotă- rîtor, nici Tolstoi, de vreme ce și el și-a exprimat nu o dată regretul de a nu-1 fi întîlnit pe Dosto­ievski ?

In relația celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de fi­rești, la îndemîna tuturor, se pot și se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinței urmărite, chipurile, de amîndoi. Dostoievski era petersbur- ghez pursînge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică și fantastică ; o vizita de aceea cît mai rar cu putință. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde își petrecea primăvara și vara, de casa moscovită, unde se re­trăgea în lunile aspre de iarnă. Și lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rînduit în așa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decît după ce a fost ratată. Erau multe cunoștințe comune între literați sau între apropiații, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al apre­cierilor și comunicărilor reciproce, pe care nu con­teneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adre­santul lua cunoștință de păreri pe căi indirecte, Și de obicei își exprima regretul stereotip de a nu fi fost de față la rostirea lor. După care totul con­tinua neschimbat.

Două linii de viață s-au încrucișat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor itinerare geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoștință. Sau nu a dorit să ia cunoștință.

Suspiciunea o pot întări și cele întîmplate doi ani mai tîrziu, cu ocazia pregătirilor pentru cele­brarea memoriei lui Pușkin la scara întregii Rusii. In 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai impor­tant discurs comemorativ al acestor festivități. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eșecului sufe­rit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reședința de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci in­vitația la sărbătorirea ilustrului predecesor. In ciuda insistențelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogie­rile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerințelor¹⁴ sale „sufletești¹¹.

Celor mai recente, se înțelege. Noile lui idei filo­sofice, etice și religioase aveau să configureze în curînd doctrina „tolstoismului“. Antrenat în elabo­rarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa ,,naștere“.

Turgheniev, minte clasică și temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice și îngrijoră­toare semnele acestei renașteri. Cîteva zile înainte de a-și fi pronunțat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soției sale : „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, și că Tolstoi mai că și-a ieșit din minți sau poate că și-a ieșit de-a binelea“. Cu oarecare ac­cente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile re­latate de către Turgheniev după acele două zile pe­trecute în van la Iasnaia Poliana. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează și el că refuzul acestuia l-a șocat pe Turgheniev în așa măsură, „încît atunci cînd, după celebrarea lui Pușkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaevici și s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfățișat dispoziția lui Lev Nikolaevici în asemenea culori, încît Dostoievski s-a speriat și a amînat împlinirea dorinței sale fier- binți“. Că lucrurile s-au petrecut cam așa, reiese și dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soției sale și tot din Moscova : „Și Katkov a confirmat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înne­bunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc pînâ la el la Iasnaia Poliana : în total, dus și întors, ar însemna mai puțin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant".

„Liubopîtno“ este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate.

O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorință fierbinte". S-ar putea ca ea, dorința, să fi fost atît de puter­nică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai

1880 este redactată sec și distant.

Și nu numai atît. Au urmat festivitățile la care Dostoievski și-a pronunțat discursul, primit cu fre­nezie de către asistență și considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări și pre­viziuni. Același Strahov va afirma în relatarea sa publicată, că Dostoievski a numit printre femeile ruse remarcabile, descinse din prototipul pușkinian al Tatianei, și pe Liza din Un cuib de nobili și pe Natașa din Război și pace, dar că numele eroinei lui Turgheniev ar fi fost urmat de un asemenea ropot de aplauze încît invocarea eroinei lui Tolstoi n-a mai fost auzită de nimeni, în afara celor din imediata apropiere a vorbitorului. Și Strahov va observa că în textul tipărit al cuvîntării referința din urmă nu a mai fost inclusă.

Fraza menționată din eseul despre Pușkin, ur- mînd evidențierii celebrei scene a ultimei întîlniri dintre Tatiana și Oneghin, sună așa : „S-ar putea chiar spune că un tip pozitiv al femeii ruse de o asemenea frumusețe aproape că nu s-a mai repetat în literatura noastră artistică, în afară poate de Liza din Un cuib de nobili“. Și nimic în plus, nici o referire la Natașa. Ne putem întreba dacă ea a fost făcută măcar cu viu grai, sau dacă ne aflăm din nou în fața unei invenții de a lui Strahov, în măsură să mai semene o discordie între cei doi ; fiindcă în zilele următoare festivității, aflat în vi­zită la Iasnaia Poliana, e lesne de presupus că

Strahov a relatat gazdei sale constatările ce le va fi adus ulterior la cunoștința publicului cititor.

Putem presupune ori că Dostoievski n-a rostit din capul locului numele eroinei tolstoiene, ori că l-a rostit intr-adevăr dar că apoi l-a omis din textul publicat. Prima alternativă e gravă pentru Strahov, mai puțin pentru Dostoievski — deși, la drept vorbind, în mai sus citata formulă a femeii ruse „de o asemenea frumusețe“ ea a Tatianei, s-ar fi cuvenit într-adevăr ca alături de Liza să fie amintită și Natașa, drept care Strahov, dacă a fan- tazat, a fantazat în conformitate cu adevărul. A doua alternativă ar fi desigur gravă pentru Dostoievski anume. Căci s-ar pune întrebarea de ce a simțit el ne­voia eliminării din text a unei pozitive aprecieri cu privire la eroina tolstoiană ? Poate din cauză că Tolstoi a „înnebunit de tot“ ? Imposibil, de vreme ce scrisoarea a fost trimisă cu zece zile înaintea discursu­lui, și orice măsură de precauție de acest gen tre­buia să se fi repercutat asupra cuvîntării, inclusiv asupra variantei sale verbale. Sau să fi intervenit noi elemente agravante între rostirea și tipărirea ei ? Nu știm. Fapt e că într-o Notă explicativă cu privire la Cuvîntul despre Pușkin, publicat mai jos, Dostoievski a înserat în unicul număr din 1880 al Jurnalului unui scriitor o formulare potrivit căreia Aleko și Oneghin au generat în literatura rusă o mulțime de personaje asemănătoare — „după ei au apărut Peciorini, Cicikovi, Rudini și Lavrețki, Bol- konski (în Război și pace a lui Tolstoi) și mulți alții, care, prin propria lor apariție, demonstrează justețea ideii inițiale a lui Pușkin“. Andrei Bolkon- ski este introdus, în amintita notă explicativă, în­tr-o enumerare confirmînd descendența lui Oneghin,oricum însă cu specificarea romanului și a autoru­lui, ceea ce sugerează scăzuta, deocamdată, putere asociativă autonomă a numelui, comparativ cu a iluștrilor săi frați mai vîrstnici; de ce n-ar fi pro­cedat Dostoievski tot astfel, în textul eseului, cu Natașa Rostova, pentru a dovedi posteritatea Ta- tianei, cu sau fără paranteze lămuritoare ? Înseamnă, mai mult ca sigur, că lui Strahov cele auzite de el i s-au părut sau că a dorit să i se pară de dragul unei noi mistificări.

Ceea ce nu eludează totuși problema de fond, anume că nici curiozitatea resimțită penti u o even­tuală vizită la Iasnaia Poliama și cu atît mai puțin presupusa dorință arzătoare de a-1 cunoaște pe Tolstoi, nu l-au îndemnat pe Dostoievski să facă un corespunzător gest public de bunăvoință față de confratele lui de-a binelea „ieșit din minți“.

Drept care între Tolstoi și Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire. Peste puțină vreme, la începu­tul anului 1881, Dostoievski a murit.

Este o împrejurare și grotescă și tristă să fi reușit nevestele ceea ce nu au obținut protagoniștii. Vă­duvă devotată memoriei celui ce-i fusese soț, și de­cisă totodată ca prin acțiuni întreprinzătoare să apropie valoarea desfacerii cărților lui de valoarea lor intrinsecă, Anna Grigorievna Dostoievskaia po­vestește cum în 1885 a făcut cunoștința contesei Sofia Andreevna Tolstaia, la rîndul ei hotărîtă să reprezinte cu intransigență interesele financiare ale celebrului ei soț, o intransigență categoric dezapro­bată de el. Smerita văduvă a lui Dostoievski și vo­luntara soție a lui Tolstoi s-au întîlnit așadar cu ocazia unei călătorii făcută de cea din urmă la Petersburg ; „pentru a-mi cere sfatul în legătură cu problemele de editare“, notează prima. Aceasta, deoarece Anna Grigorievna începuse să editeze cu succes operele bărbatului ei, iar Sofia Andreevna vroia să pătrundă în toate „tainele" acestei îndelet­niciri. Au fost consultate registre de abonamente, anunțurile expediate, și prevenite greșeli ce s-ar fi putut repeta. Fiind „multe amănunte de discutat¹⁴, memorialista i-a întors contesei vizita, iar aceasta a mai trecut de două-trei ori pe la consiliera ei. Sfa­turile — aflăm — au dat un rod măsurabil prin- tr-un „mare venit“, contesa editînd singură, timp de mai bine de două decenii, operele contelui Lev Nicolaevici. Ceea ce nu se mai spune este continua neplăcere pe care i-a provocat-o lui Tolstoi această meticuloasă grijă pecuniară a Sofiei Andreevna, într-o perioadă în care scriitorul dorea să se des­prindă tot mai mult de înrobirea directă sau indi­rectă generată de atare griji. Conflictele dintre soți, pe probleme financiare, îndeosebi cele legate de va­lorificarea materială a unor scrieri în intenție des­tinate numai înnobilării spirituale a cititorilor, au devenit din ce în ce mai acute și mai dureroase. In Amintirile Annei Dostoievskaia aceste tensiuni crescînde sînt trecute cu vederea, se afirmă doar că au mai avut loc și alte vizite reciproce cu Sofia Andreevna, care „a fost într-adevăr îngerul păzi­tor al genialului ei soț“. Dacă ar fi luat cunoștință de ea, formula i s-ar fi părut lui Tolstoi de-a drep­tul ridicolă, fiindcă în complicatele sale raporturi cu Sofia Andreevna îi displăcea tocmai pretenția acesteia de a-i fi „înger păzitor". El însuși nu era un demon, și nici nu avea nevoie de un înger care

să-l apere. In nici un caz în problemele bănești. Să nu-i luăm însă Annei Grigorievna în nume de rău această inabilă turnură de frază. Ea vrea să fie o indirectă autojustificare, o justificare a propriei sale activități febrile în favoarea memoriei pro­priului ei soț. Căruia i-a intuit de la început ge­nialitatea, cu o străfulgerare a sufletului ce nu avea prea vădite legături cu mintea și cu înțelegerea exactă a componentelor acestei valori de excepție. Chiar și așa, mai mult simțindu-i decît înțelegîndu-i măreția, ea i s-a devotat fără vreo pretenție pro­prie, a acceptat rolul de slujitoare umilă pe lîngă marele om, pînă la sfîrșitul zilelor lui și pînă la sfîrșitul zilelor ei. Firescul și consecvența acestei slujiri, pe care Anna Grigorievna nu avea s-o tră­deze în nici una dintre faptele ei, chiar mărunte, de mai tîrziu, nu merită desconsiderare. Nici în per­spectiva chinuitoarelor legături anterioare ale lui Dostoievski cu femei care poate că au priceput mai mult din harul său, dar care nu vroiau să i se supună și să-și anihileze personalitatea. Și nici în comparație cu Sofia Andreevna însăși, tovarășa de viață a lui Tolstoi (fără îndoială mai inteligentă, dovadă și neîncetata confruntare și înfruntare cu acela pe care negreșit îl venera și îl iubea, dar a cărei sacră tiranie ținea neapărat s-o contrabalan­seze cu un gust manifest pentru intoleranță și pen­tru dictat).

Unii vor spune că cei doi mari scriitori și-au meritat întocmai soțiile pe care și le-au ales, cu virtuțile și cu defectele lor. Așa trebuie să fie, de vreme ce pînă la urmă și-au găsit „completările" și „complementaritățile" potrivite unor mai ascunse porniri de-ale lor : blîndul în aparență Tolstoi a avut nevoie de cineva în măsură și să scoată la iveală și să încingă pînă la incandescență freneziile sale sufletești de fapt întotdeauna dominatoare ; iar freneticul Dostoievski, care a avut prilejul să-și consume această dominantă temperamentală în ful­gerătoare și mistuitoare trăiri intime, a simțit che­marea adîncă de a găsi apoi în viața lui din toate punctele de vedere instabilă un liman liniștitor, în persoana Annei Grigorievna. Spre deosebire de pre­decesoarele sale „demonice¹⁴, aceasta nu a ajuns prototipul propriu-zis al nici unui personaj marcant din creația dostoievskiană tîrzie ; dacă facem ab­stracție de tulburătoarea coincidență din Smerita, unde diferența de vîrstă a eroinei sinucigașe și a soțului ei, cămătarul, s-a nimerit (? !) exact aceeași cu diferența de vîrstă dintre Feodor Mihailovici și tînăra lui soție. Cunoaștem însă gustul mazochist al celui care a dat numele de Feodor unora dintre per­sonajele sale cele mai odioase : cuțitarului-ucigaș din Demonii și netrebnicului părinte senzual al Kara- mazovilor — și care l-a voit epileptic nu numai pe prințul Mîșkin, ci și pe Smerdeakov. Ceva lunecos trebuia să-i fi trecut prin minte și în elaborarea Smeritei, aceluia care jucător a fost, dar cămătar nu, sau numai într-un superior plan al decantărilor și transfigurărilor Dimpotrivă, cămătarii l-au hăi­tuit toată viața, de pildă tocmai atunci cînd, pen­tru a scăpa de clauza editorului speculant Stellovski, a trebuit să dicteze Jucătorul în numai douăzeci și șase de zile tinerei dactilografe Anna Grigorievna Snitkina, ce avea în curînd să devină a doua lui soție.

Anna Grigorievna nu a ajuns niciodată cămătă­reasă, dar și smerenia ei și-a cunoscut limitele. Ea a administrat cu abilitate bunurile rămase de pe urma soțului ei — cărțile lui — și a dat sfaturi utile Sofiei Andreevna, mamă a din ce în ce mai mulți copii, decisă de a-i apăra pe aceștia de prea fante­zistul lor părinte..., se înțelege că tot prin valori­ficarea cărților lui.

Vizitînd-o pe Sofia Andreevna cu prilejul trece­rilor sale prin Moscova, Anna Grigorievna nu l-a întîlnit pe Tolstoi. S-a întîmplat ca acesta să fie de fiecare dată la Iasnaia Poliana. Pînă într-o zi de iarnă a anului 1902, cînd i s-a ivit prilejul neaștep­tat nu numai să-l vadă pe Lev Nikolaevici, dar să și stea de vorbă cu el. Slăbit după o criză de ficat, îmbrăcat în binecunoscuta lui bluză lungă și cenu­șie, Tolstoi se odihnea pe divanul camerei mari și joase în care a fost poftită vizitatoarea. Discuția ocupă în Amintiri două pagini. S-o acceptăm ca pe un document cu indirectă valoare probatoare.

Fraza de început a lui Tolstoi confirmă o presu­punere pe care tocmai am formulat-o : „— Ce lu­cru uimitor că soțiile scriitorilor noștri seamănă atit de mult cu soții lor !“ Nu e vorba de înfățișare, ci de mai mult decît atît, de o similitudine din care nu lipsesc elementele discordante. Discordante în ca­drul aceleiași personalități, deci și în raportul dintre două structuri. Tolstoi precizează imediat că „excep- ționala“ asemănare e receptată și validată subiectiv, potrivit felului în care și-a închipuit-o el pe soția lui Dostoievski. Anna Grigorievna notează cu bun- simț că, de fapt, între ea și soțul ei nu era nici o asemănare, dar că Tolstoi nu i-ar fi putut produce cu nimic altceva o bucurie mai mare decît cu „acest neadevăr evident". Nu neapărat neadevăr, dacă ne

gîndim la un sens mai sofisticat pe care Tolstoi ar fi putut să-l aibă în vedere, pe lîngă amabilitatea de a face un compliment, și pe care să-l fi sur­prins ochiul său specializat în fizionomii și caractere.

Urmează alte cîteva amabilități în legătură cu o scrisoare adresată de Tolstoi lui Strahov, după moartea lui Dostoievski, prilej pentru Lev Niko- laevici să-și exprime regretul de a nu-1 fi întîlnit vreodată pe Feodor Mihailovici. Iar cînd vizitatoa­rea i-a relatat ocazia cea mai nimerită pentru o atare întîlnire, la prelegerea lui Vladimir Soloviov, și supărarea soțului ei pentru faptul că Strahov i-a tăinuit prezența lui Tolstoi la conferință, acesta a exclamat : „ — Serios ? Și soțul dumneavoastră a fost la lecția aceea ? Oare de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici ? Ce rău îmi pare ! Dosto­ievski a fost un om scump pentru mine, poate sin­gurul pe care l-aș fi putut întreba multe și care mi-ar fi putut răspunde la multe !“

Mulți ani de la necazul lui Dostoievski de a nu~l fi întîlnit atunci pe Tolstoi („M-aș fi uitat măcar la el, [...] dacă nu i-aș fi putut vorbi“), o similară părere de rău exprimă de rîndul acesta Tolstoi. Relatarea pare corectă : „un om scump pentru

mine“ sînt aproape aceleași cuvinte de care își va aminti Valentin Speranski de a i le fi spus Tolstoi („un om foarte important și scump pentru mine“), o recunoaștere devenită clară anume la moartea lui Dostoievski — lucru ce-1 va confirma și amin­tita scrisoare către Strahov. Fapt este că la dispa­riția lui Dostoievski șocul resimțit a echivalat cu înțelegerea valorii lui de excepție, necenzurată de rezervele și retractările obișnuite din majoritatea

aprecierilor tolstoiene de pină atunci și de după aceea. Cât privește motivul principal pe care Tolstoi îl invocă pentru a-și întemeia regretul de a nu-1 fi întîlnit pe acel poate singur om pe care să-l fi putut întreba multe și care să-i fi putut răspunde la multe, el este plauzibil pentru gînditorul preo­cupat de la o vreme în mai mare măsură de „pro- blemele“ damnate și insolubile ale vieții decît de creația artistică propriu-zisă ; plauzibil pentru cel ce-și punea fundamentale „întrebări" și dădea „răs­punsuri" în jurul cărora, după convingerea sa, tre­buiau să graviteze toate căutările autentic omenești

— interogații existențiale cruciale și pentru Dosto­ievski, răsfrînte printr-o similară prismă moral-re- ligioasă. Cert este că, dacă în ciuda neaderențelor la felul artistic dostoievskian de a înfățișa lumea, Tolstoi s-a simțit continuu atras și fascinat de creația confratelui său, acest neslăbit totuși interes s-a datorat în covîrșitoare măsură tocmai convin­gerii că „multe" interogații și soluții ar fi putut găsi la Dostoievski. Măcar pentru acest cuvînt dens și cuprinzător, înserat în amintirile Annei Grigorievna se cuvine să-i fim îndatorați, de vreme ce el sugerează un epicentru al obsesiilor celor doi scriitori și o esențială punte posibilă deasupra pră- pastiilor ce-i despărțeau.

Ceea ce urmează în Amintiri, extatica descriere a lui Dostoievski, o caracterizează mai degrabă pe Anna Grigorievna. Soțul ei defunct ar fi fost chi­purile dăruit „cu cele mai înalte calități morale și spirituale care dau frumusețe omului", ar fi fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, de­licat, săritor, sincer, incoruptibil, gata să dea tutu­ror un sfat, o mîngîiere, un ajutor, un om urmărind numai noblețea și dreptatea. Prea multe epitete și prea multă înflăcărare. Torentul de superlative îm­pletea adevărul cu neadevărul, căci Dostoievski însuși a făcut parte din categoria celor pe care Grușenka îi caracteriza a fi „și răi și buni, de-a valma, cînd buni, cînd răi...“. Iar Tolstoi știa ace­lași lucru despre sine, și mai știa că nu altminteri putea să arate Dostoievski. Panegiricului ni se spune că el i-ar fi adăugat „gînditor și cu convin­gere¹¹ : „ — Asta am crezut întotdeauna și eu des­pre el“. Și : „Dostoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creștine". „Gînditor și cu convingere¹' face parte din recuzita kitsch a povestitoarei. în rest, atitudinea trebuie interpretată parte ca un tribut plătit bunelor ma­niere, parte ca sugerînd o reală înrudire a lor, rea­firmată și cu alte prilejuri. Numai că această înru­dire — setea de purificare creștină — nu se redu­cea la un simplu conglomerat de virtuți, ci implica multă luptă și neîmplinire. Annei Grigorievna nu avea rost să-i tălmăcească în detaliu dt de „multe" și de contradictorii lucruri însemnau pentru el acele arzător dorite și niciodată atinse sentimente „creștine¹¹.

Dostoievskaia a plecat de aceea de la scriitorul ei „favorit¹¹ într-o stare euforică, ca de la un bărbat care „știa să cucerească inimile oamenilor !“. Im­presia ei a fost atît de puternică încît, mergînd spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, și-a dat cuvîntul să nu-1 mai revadă pe Tolstoi „niciodată", pentru a nu-și risipi — din cauza unei eventuale stări maladive, de iritare sau apatie a acestuia — sentimentul de încîntare produs cu această ocazie. Niciodată este subliniat în text, și memorialista precizează că s-a ținut de promisiunea pe care și-a făcut-o, cu toate că a fost deseori invitată de con­tesă chiar la Iasnaia Poliana.

De ce sublinierea ? De la Dostoievski citire, din dramatica înfruntare a lui Nikolai Stavroghin cu părintele Tihon, știm cît de trădător poate fi stilul. „Blestematul psiholog" Tihon a demontat minciuna sincerității pe calea unei aparent blînde analize stilistice a confesiunii. Anna Grigorievna trăise prea mult în preajma „blestematului psiholog" Dostoievski pentru a nu fi preluat ea însăși ceva din dialectica adevărului și neadevărului, stilistic mascată și mărturisită totodată. De ce oare să nu-1 mai revadă „niciodată" pe Tolstoi ? Nu cumva pen­tru că „sentimentul de încîntare" era fragil și avea de ce să fie fragil — cum se vede și din replicile lui Tolstoi, destul de neutre în amabilitatea lor, străine în orice caz emfazei solicitate, și ocolind cu desăvîrșire orice referire la scrisul, la creația lui Dostoievski. Tolstoi n-a ieșit din carapacea ambi­guității sale, a vorbit puțin și neangajant Anna Grigorievna Snitkina putea să se încreadă în apa­rența poleită. Anna Grigorievna Dostoievskaia tre­buia să priceapă ceva din substratul ei mai delicat. Favorabil și nefavorabil soțului ei. Căci „sîntem și buni și răi, de-a valma, cînd buni, cînd răi...".

In discuția pomenită, Anna Grigorievna îi mul­țumise lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minu­nată pe care ați scris-o lui Strahov după moartea soțului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare și o păstrez ca o relicvă". „ — Am scris exact ceea ce am simțit", a răspuns laconic Lev Nikolaevici.

Ce a scris și ce a simțit el ? Cea mai importantă, probabil, confesie epistolară privind atitudinea sa față de Dostoievski, datată 5—10 februarie 1881, a fost trimisă lui Strahov din Iasnaia Poliana. Ea glăsuiește :

„Cît aș dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă senti­mentele, ați exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, cind a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scrii­torii sînt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el — niciodată. Toate cîte le-a făcut el (toate cele bune și adevă­rate) le-am receptat așa încît cu cît va face mai multe cu atît îmi va fi mie mai bine. Arta îmi pro­voacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie. — Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gîndeam să nu-1 întîlnesc, și că dacă pînă acum asta nu s-a întîmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă — prînzeam singur, întîrziasem — citesc : a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cît mi-a fost de drag, și am plîns și mai plîng și acum.

In zilele dinaintea morții lui am citit Umiliți și obidiți, și m-a cuprins duioșia.¹⁴