Vorbesc din mormint

VORBESC DIN MORMlNT...

(fără dată)

n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viață cind va ieși de sub tipar.

Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viața lui particulară o carte menită să fie citită chiar în timpul vieții lui — se ferește să-și exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greș, deoarece își dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­nești. Cel mai sincer, mai liber și mai intim rod al cugetului și inimii omenești este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndește o nețărmurită libertate de gîndire și de exprimare prin însăși con­știința faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă și cîte un abuz de încredere, și atunci, văzîndu-ți tipărită scrisoa­rea,tesimțigroaznicdestingheritși-țispui;de-aș

fi știut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aș fi descărcat sufletul în așa măsură și cu atita sin­ceritate. Deși nu găsești nimic neadevărat, necins­tit și nevrednic de respect, îți dai seama, totuși, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi știut că scrii pentru tipar.

Mi s-a părut că dac-aș ști că scrierile mele nu vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri și de a deveni, astfel, nesimțitor și indiferent, aș putea atinge sinceritatea, spontaneitatea și naturalețea unei scrisori de dragoste.

DINCOPILĂRIE

Rugăciunea pentru turtă dulce

(15 august 1906)

m început să merg la școală cînd aveam vreo patru ani și jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau școli de stat, ci numai două școli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci și cinci de cenți pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deși plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o șandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoțată pe-un deal. Pe mine m-au dat la școala domnișoarei Horr, și îmi amintesc de prima mea zi de școală în șandramaua aceea de scînduri ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mai bine de șaizeci și cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu știu ce regulă și mi s-a atras atenția să nu mai fac niciodată așa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuși, am greșit din nou, și miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia și să i-o aduc. Am fost bucuros că mi-a încredințat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul.

Scormonind în țărînă, am găsit o așchie veche de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget și îndoită ușor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva așchii fru­mușele, de același soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­șoarei Horr, i-am înmînat-o și am rămas în fața ei, cu o mutră smerită și resemnată, menită să-mi cîș- tige îngăduință și simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît și așchiei, o lungă privire, de strașnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime și dintr-o dată — și mi-a spus că-i este rușine de mine. Aveam să învăț în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, și mă apucă și acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranța că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert.

Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile și prin­cipiile celor din Noua Anglie, și își începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune și cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, și ți se va da”, spunînd că oricine se roagă din toată inima și cu dorința fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită.

Am fost atît de impresionat și atît de încîntat de posibilitățile pe care mi le oferea această re-țetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de ea. Și m-am gîndit să încerc și eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuși de puțin de rezultate. M-am rugat, așadar, să capăt nițică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineață la școală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ținea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrșit rugăciunea și am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta era la îndemînă și că fetița se uita în altă parte. Cred că toată viața mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; și m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorințe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, și încă din belșug, acum, că afla­sem calea.

Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte vise cu care ne legănăm în viață, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- gușorul nostru; m-am rugat din inimă și cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă
dulce, și am ajuns la încheierea că dacă un om își păzește bine bucata de turtă dulce și nu-și ia ochii de la ea, nu are de ce să-și bată capul cu rugă­-ciuni.

Pe maică-mea a îngrijorat-o nu știu ce anume în atitudinea și în purtările mele, încît m-a luat la o parte și a început să mă descoasă cu multă bunăvoință. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creștin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat de ce.

I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creștin decît de dragul cîștigului și că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloșia.

Atunci, m-a strîns la piept și m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.

„Menestrelii”

(30 noiembrie 1906)

Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; și nu numai el, ci și celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus și cei zece-doisprezece confrați ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani și mai încoace. Birch, Wambold și Backus s-au prăpădit demult, și, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic și extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn și, pe cîte știu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, și eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fizicește; și ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă aș putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea și perfecțiunea lui originară, n-aș mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată și pentru un suflet simțitor, orga și spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălțime amețitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă.

Țin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrgușorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de așa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută și năucitoare.

Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioși n-au asistat la reprezentații, dar toți dezmățații din tîrg s-au îmbulzit și au rămas încîntați. Pe vremea aceea, credincioșii nu se duceau la spectacole. Cîntăreții apăreau cu mîinile și fețele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant și țipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantații; de fapt, nu zdrențele bietului sclav erau parodiate, căci așa ceva ar fi fost cu nepu­tință — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrențe și petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma și culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntărețul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap și ale cărui colțuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; și era încheiată cu niște nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari și scîlciați, cu vreo cinci- șase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora.

Cîntărețul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere și cu ușurință, și avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuși și cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant și nu folosea dialectul negrilor. El arbora ținuta de seară ire­proșabilă a albilor din înalta societate și vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială și de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveți o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraș, și-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea să-l folosească atît de spontan și într-un stil atît de
curgător și artistic. Bones[5] ședea la un capăt al și­rului de cîntăreți, Banjo[6] ședea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, ședea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curățenia și eleganța veșmin­telor, politețea studiată a manierelor și vorbirii, precum și simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei și mai ales de Bones și de Banjo. Bones și Banjo erau principalii comici ai trupei și foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă și din extravaganța vestimentară. Buzele le erau în­groșate și alungite cu fard roșu strălucitor, încît păreau niște felii de harbuz copt.

Vreme de mulți ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce așteptau, spectatorii n-aveau pur și simplu la ce să se uite, avînd în față doar un șir de scaune goale, așezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreții, care erau primiți cu ovații și își ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, așezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen:

„— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoși tun, ca de obicei, și mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.”

Atunci Bones se băga pe fir și spunea o poveste despre nu știu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei povești era întrerupt de Banjo, care-și îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuție în contradictoriu, iar cearta lor se întețea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase și mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun și se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînși, agitînd instru­mentele și amenințînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace și să păstreze buna- cuviință — firește, în zadar. Uneori cearta asta ținea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, își aruncau unul altuia amenințări în­fricoșătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în fața acestei izbutite și amuzante parodii a obiș­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieși în cale; pe urmă se așezau la locurile lor și mormăiau unul la altul peste capetele celorlalți cîntăreți, dînd ast­fel spectatorilor putința să se liniștească și să-și tragă sufletul după atîta rîs.

Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreți așezați la capetele șirului de o pățanie hazlie și să-l îndemne să o povestească, ceea ce se și întîmpla, fără greș. Era de obicei o anecdotă răsuflată și cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreții au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supraviețuiseră.

„— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones.

„— Cu ouă? Da’ de unde făceați rost de ele?”

„— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou și cu oțet...”

În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­lația Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste și a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare și indignată nu numai această glumă, ci și altele de același cali­bru, care căzuseră în dizgrație după o folosire în­delungată.

Cîntăreții aveau voci frumoase, și atît soliștii cît și corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetițele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moș Dan Tucker și altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu și romanțe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viață pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc.

„Spectacolul cu menestreli” a luat naștere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut și a propășit vreme de aproape treizeci și cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăți, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător și plin de haz și re­gret că nu mai există.

După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmățații tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obișnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani și se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică și drăguță, de vîrsta ei, mă­tușa Betsey Smith, o veche cetățeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătușa nimănui, ea era mă­tușa întregului tîrgușor, din pricina firii ei blajine, generoase și mărinimoase și din pricina naivității ei cuceritoare.

Ca și maică-mea, mătușa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît și maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoții, de noutăți, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviința, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de față cînd își făcea intrarea în tîrgușor vreo trupă de circ, și le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentațiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor școlii duminicale, să participe la conferințe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mișcarea „reviva-
listă”[8], pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, și, firește, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare.

La St. Louis, fiind setoase de noutăți, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv și cuviincios în același timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepția unei adunări care urma să se țină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorși de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru. Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv și edificator, le-aș recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai ușor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoșteam: la drept vorbind, nu merită să-ți calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu.

Așa-zișii misionari erau o trupă de cîntăreți, una din cele mai vestite trupe de acest gen și una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme și am ocupat locuri în rîndul din față. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie șase sute de locuri, și pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioși au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au
rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna așa. Dar mătușa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas:

„— Dar ăștia sînt niște negri ticăloși!”

,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt și ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociația americană a misionarilor.”

După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentațiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă că cei mai distinși cetățeni din St. Louis erau de față, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputință în ca­zul unui spectacol necuviincios. _%

S-au liniștit și am văzut chiar cum se bucurau fără pic de rușine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite și încîntate de noutatea situației; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-și po­toli conștiința, iar conștiința lor era acum liniștită, destul de liniștită ca să nu le mai tulbure. Priveau, așadar, cu ochi lacomi, lungul șir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse și la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepția celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere înghețată, solemnă și indig­nată s-a așternut asupra celor o mie șase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-și spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, și a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou și cu oțet”, cele două bătrîne, dîndu-și capul pe spate, s-au por-­
nit pe chicoteli și hohote de rîs, care au uimit și au încîntat în așa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci. Rîsul novicelor mele a ținut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, și toți cei o mie șase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor.

În seara aceea, mătușa Betsey și maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreți, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalți spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume și i-au molipsit și pe ceilalți, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs și plin de recunoștință față de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară și prețioasă.