Plan de evadare

Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule și am și văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ți cer ajutor, fără ocolișuri, fără nici o delicatețe. Voi încerca să mă explic ordonat.

Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni și rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele și uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" știu că adevărata explicație o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporția de adevăr și greșeală pe care o pot avea cele mai bune profeții; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laș. E adevărat că el însuși a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; și nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe.

Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obișnuita lui lipsă de pudoare, și continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopțile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viața pe care am lăsat-o și nu știu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi.

Pierre este fratele meu mai mare; ca șef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea.

La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcția Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărțile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înțelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversații despre politică sau despre viitorul război, conversații pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportați; după mărturisirea proprie, noaptea își imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistență aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, pușcăriașii și eliberații, toți îi repugnau.

La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrențăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionțat și ochi albaștri. Nevers l-a întrebat de guvernator.

— E pe insule.

— Să mergem să-1 vedem.

— Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administrației, să luăm ceva și să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteți merge.

— Când pleacă?

— Pe 22.

Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut orașul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiți cu bluze prea largi și cu pălării mari de pai; sau deținuții cu dungi roșii și albe. Locuințele erau niște căsuțe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subțire de praf roșiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administrației își datorează faima etajului și lemnului din ținut, trainic ca piatra, pe care iezuiții l-au folosit la construcție. Carii și umezeala au început să-l atace.

Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o ședere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuțiile, con-simțise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcțiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până și de trădarea de neconceput a Irenei. Și-a închipuit că era condamnat la acele calamități, deoarece permisese, fără opoziție, să se dispună de soarta lui. Printre deținuți, eliberați și temniceri se considera un deținut.

În ajunul plecării pe insule, niște domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" și că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat:

— De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist.

Am căutat un răspuns disprețuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulțumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă și să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine.

1 Une saison en enfer.

A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorință de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administrației. A traversat piața cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru și ocolind grădina botanică a ajuns în fața casei Frinzine. Era foarte mare și verde, cu pereți groși-/de cărămidă.

O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezișul distileriei clandestine și, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii și cu incrustații aurii pe pereți, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers își aducea aminte de foarte puține: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume și de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunți, lucioși, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colț, în fața unui munte de prăjituri și l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înțeles alarmat că aștepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, și a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", și a rămas satisfăcut fără temei.) își aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeș și el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluția lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule și că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecții: Gayenne fusese totdeauna sediul administrației; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deținuții. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie și că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză.

Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a așezat doamna Frinzine și la stânga sa, soția președintelui Băncii Guyanei; în față, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs și a fost mare animație. Nevers a observat că în jurul său conversația lâncezea, dar, mărturisește, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-și amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârșit, a depășit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte și cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei și inventatorul calculului bedonic și al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, și ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simțit intimidat, nemaiascultând puținele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezește) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deși inconștient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinență:

— Dumneavoastră l-ați cunoscut pe Ghill?

— Îl cunosc bine. Nu știu de câte ori m-a ținut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnișoară, atunci.

Cu subită venerație, Nevers a întrebat-o ce-și amintea despre poetul armoniei.

— Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preț.

Trebuia acționat, și Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaților sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înșelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca și nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetățenilor insulelor noastre, eficienți și deosebiți ca fiecare particulă a unei aluviuni. Și-a amintit în sfârșit de ușuratecul Pardessus și i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenți să nu se lase amăgiți de erezia sa strălucitoare și perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturisește Nevers, dar a simțit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau și a întrebat:

— Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor?

Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea și circul, spre a-i face fericiți. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversația a deviat asupra clădirii Operei Comice și asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America?

Doamna Frinzine a spus că bieții gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului.

— Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită.

Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ținându-și cu precauție ochii ațintiți în farfurie. La miezul nopții a ieșit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecați și argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o ușoară rumoare; s-a gândit: este foșnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veverițe sau de maimuțe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii și să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii.

Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaților. Carlota întinse un braț scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur.

— Ți-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate.

Atunci au intrat niște domni, și Carlota a închis mâna.

În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene și îi apărea Carlota, obscenă și inevitabilă; a trebuit să-și promită că

Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas.

La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare și printre cuști mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicație între insule și Cayenne.

— O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administrație n-au de ce să se plângă, cu șalupa lor.

Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simțit o bruscă dezolare. De multe ori își imaginase sosirea, dar sosind a simțit că își pierdea toate speranțele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-și ocupe postul la închisoare. Recunoaște apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalți și a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil și mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui.

La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aștepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche:

— Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul.

Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secția lui de la administrație; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă.

— Sunt la dispoziția dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conștiincios pe domnul guvernator și pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonați ce doriți. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici și strălucitori. Vorbea fără să se miște, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate și abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată.

— Unde este guvernatorul?

— Pe insula Diavolului.

— Să~mergem acolo.

— Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă.

— Și dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieșit trântind ușa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoțească și a zlmbit cu o grețoasă dulceață. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părțile oroarea de a vedea deținuți, oroarea de a te arăta liber printre deținuți.

— Guvernatorul vă așteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita.

Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator și s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câțiva ani de tinerețe la umbra unui șef atât de înțelept și binevoitor), și pentru propriul său noroc.

— Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală și corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata.

Ajunsese până la niște stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în față), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simțit o amețeală și teamă că va cădea în mare.

— Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveți grijă. E ușor să aluneci pe mușchiul stâncilor și de jos din apă vă privesc rechinii.

A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă).

Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede șerpi enormi în vegetația insulei Diavolului; și, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câțiva pași și a văzut în plină zi, ca și Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roșii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, niște stânci, un mic pavilion, erau „camuflate".

Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui.

II

23 februarie.

Nevers a cutreierat insulele Real și San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului).

—

Insulele Real și San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătrați fiecare; cea a Diavolului este puțin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo șapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului și trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real și ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcții sunt pe insula Real: administrația, farul, spitalul, atelierele, depozitele și „șopronul roșu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, și o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnații la recluziune solitară și unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiș de paie și un turn dărăpănat.

Pușcăriașii nu sunt obligați să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepția celor întemnițați în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deținuții: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă și o zdreanță, auzind zgomotul mării și larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereți, deja îndobitociți. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând.

S-ă întors pe insula Real; a străbătut șopronul roșu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt și sângeros din colonie. Temnicerii și deținuții așteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie și mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism.

Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puțini bolnavi decât în „cetate" și decât în șopronul roșu. A întrebat de doctor.

— Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul și secretarul îngrijesc de bolnavi.

Deși o să dștig numai dușmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deținuți. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acțio-nând astfel mă voi face complicele existenței pușcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franța.

III.

Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acționeze cu multă prudență; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondență nu era valabil; e adevărat că exista o șalupă și mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular și un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel.

— Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulți ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel.

— Și cine locuiește pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23).

Guvernatorul, domnul De Brinon și trei deținuți politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la șopronul roșu.

Lucrul acesta (să pui un deținut politic între deținuți de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte fățișa și generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar și în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuși s-a simțit jignit repetându-și că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puțin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deținutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (și că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea față de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deținut.

— Ferreol Bemheim.

A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet și a notat datele în fața lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon.

— O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului.

— De ce nu există medici pe insulă?

— Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul și domnul De Brinon îi îngrijesc ei înșiși pe bolnavi.

Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu malițiozitate. Nu știu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" și în șopronul roșu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproși, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimașa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.