Cele 120 de zile ale Sodomei
Aa
Cele 120 de zile ale Sodomei de Marchizul de Sade
INTRODUCERE
O |
ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ține mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură și nu se adresează decât unor specialiști sau curioși.”[1] Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecție precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenție de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci și opera, pe primul ca pe-un dezmățat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violențe asemenea. Viața scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare și de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăției omului; condamnarea sa juridică se abătea și asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade și opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simț. Opinia publică putea să înțeleagă de ce justiția se-nverșuna să distrugă cărțile și manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administrației, caietele care-i conțineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a șaptesprezecea cameră corecțională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea și distrugerea lucrărilor găsite”[2].
În cel mai bun caz, Justine și Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialiști sau curioși”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectați că nu consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărți care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preterițiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspirație, dar pe care incontestabile calități de profunzime și stil le leagă totuși de literatură”[3]. Contradicțiile izbucnesc în acest „totuși”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor?
Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse și cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicția de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniștitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzișurile acesteia și în inima conștiințelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonații de la Revue des Deux Mondes în 1843: „[…] aș îndrăzni să afirm, fără teama de a fi dezmințit, că Byron și Sade (vă cer scuze pentru apropiere) au fost, poate, cei mai mari doi inspiratori ai modernilor noștri, unul evident și vizibil, celălalt clandestin – nu foarte clandestin. Citindu-i pe câțiva dintre cei mai în vogă romancieri ai noștri, dacă voiți străfundul cufărului, scara secretă ce duce la alcov, atunci nu pierdeți vreodată această ultimă cheie”[4]. Este adevărat că numele lui Sade folosea drept semn de raliere pentru toți aceia care nu se recunoșteau într-o instituție literară ce ținea de sistemul judiciar, această instituție literară al cărei comentator autorizat devenise Sainte-Beuve. Generație după generație, revolta tinerilor scriitori ai veacurilor al XIX-lea și al XX-lea s-a hrănit din ficțiunea sadiană. Scriitorași și mici romantici, poeți baudelairieni și romancieri flaubertieni, decadenți și esteți de sfârșit de secol, militanți suprarealiști și discipoli ai grupului „Tel Quel” și-au împuternicit refuzul ordinii burgheze și al dogmatismului moral din lectura unor romane care nimiceau pretinsele ireproșabile conștiințe. Apollinaire, editor al unor pagini alese ale scriitorului în „Bibliothèque des curieux” în 1909, rezumă starea de spirit a tuturor acelora care răspundeau cenzurii prin glorificare: “Sade, acest spirit cel mai liber care va fi existat vreodată”. Și adăuga: “Acest bărbat care a părut să n-aibă nicio influență de-a lungul întregului veac al XIX-lea ar putea prea bine să-l domine pe cel de-al XX-lea”[5]. Evoluția care l-a adus pe Sade din infernul bibliotecilor în Biblioteca Pleiadei era oare ireversibilă? Trebuie să începem prin a înțelege cum a fost creată și răspândită opera sa.
Prima răspândire a numelui lui Sade dincolo de cercurile aristocratice s-a realizat la modul scandalos și n-avea nimic de-a face cu literatura. Opinia publică, pe cale de a se constitui în Franța ca forță politică, a comentat îndelung un fapt divers care părea să-i dovedească nocivitatea unor privilegiați care se considerau deasupra legii. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea, disoluția curții a devenit o temă polemică împotriva a ceea ce încă nu poartă numele de Vechiul Regim. Astfel, oamenii au aflat cu indignare că, în primăvara anului 1768, un marchiz a dus o tânără văduvă în căsuța lui de la Arcueil pentru a o biciui și a o constrânge, într-o zi a sfintelor Paști, la săvârșirea unor practici pline de blasfemii. Nu erau primele excese ale marchizului de Sade care fusese, cu cinci ani mai înainte, arestat pentru fapte asemănătoare și ale cărui legături cu vreo câteva curtezane și vizite frecvente în bordeluri erau cu grijă, deși cu discreție, supravegheate de inspectorii de poliție. Dar asemenea abateri rămâneau cantonate în limitele mai mult sau mai puțin acceptate de către familie, ministrul Casei regale și șeful poliției. Evenimentele de la Arcueil au scăpat acestui control și s-au transformat în scandal public. Au provocat un război al zvonurilor pentru stăpânirea informației, adică a interpretării faptelor. Și poate că în această activitate fantasmatică, ce-și luase ca pretext siluirile de la Arcueil pentru a le întrece cu mult, literatura începea să-și găsească rostul.
Și-ntr-adevăr, rămâi șocat, atunci când scotocești prin arhive, de multitudinea zvonurilor și a rumorilor care circulă despre această întâmplare. Corespondențele private, presa manuscrisă[6] și cea tipărită le răspândesc. Ele ne oferă mărturia acestei lupte care s-a dezlănțuit din plin. Familia de Sade, aliată cu cei din neamul Condé, rude ale regelui, și familia socrilor, Montreuil, solid ancorată în mediul parlamentar, sunt puternice. Ele răspândesc două versiuni care-l justifică pe tânărul aristocrat sau, cel puțin, îi atenuează vinovăția. Biciuirea lui Rose Keller va fi fost reacția de furie a tânărului împotriva unei prostituate care l-ar fi contaminat sau chiar o experiență cu caracter medical. O dublă incriminare a lui Rose Keller, ca prostituată și veneriană care nu-și prevenea clienții, îl absolvă pe acuzat de esențialul culpei sale: „Marchizul de …, colonel al unui regiment, nutrind o violentă furie împotriva uneia dintre acele femei a căror meserie este de a oferi anumite lucruri ce potolesc pasiunile și care, poate, i-a transmis vreun dar nedorit, l-a determinat într-o zi de Paști […]”[7]. Titlurile nobiliar și militar ale biciuitorului tind să răstoarne situația. Marchizul ar fi fost victima celei pe care o angajase pentru a îndeplini ceea ce ținea de meseria acesteia. Alibiului social i se adaugă un al doilea, care este de ordin științific. Sade ar fi bătut-o pe Rose Keller pentru a verifica eficiența unui tratament. La 12 aprilie 1768, doamna Du Deffand este gata să accepte această explicație pe care i-o prezintă lui Walpole: „Se spune că motivul acestei abominabile fapte era experimentarea unui unguent”[8]. Chiar de-a doua zi, doamna Du Deffand nu mai vede în această interpretare, întemeiată pe un zvon, decât o cale de sustragere a celui vinovat care, “departe de a dezaproba și de a roși de crima sa, pretinde că a îndeplinit o faptă prea bună și că a făcut un mare serviciu publicului prin descoperirea unui balsam care vindecă pe loc rănile”[9]. O faptă extrem de nobilă, afirmă marchizul de Sade care, în ambivalența adjectivului, invocă în favoarea-i atât noblețea sa, cât și binele public. Un burghez din Paris precum Hardy a aflat despre întâmplare: în jurnalul său, vorbește despre “câteva persoane” care “au pretins că este un balsam sau un elixir pe care [marchizul] încerca să-l experimenteze”[10]. Favorabil cauzei aristocratice, Courrier du Bas-Rhin transformă ipoteza în certitudine: „În sfârșit, tocmai am aflat adevăratul motiv al crudei fapte comise de marchizul de S…: acesta avea de la tatăl său un remediu anume făcut pentru vindecarea rănilor în douăzeci și patru de ore; s-a hotărât să-l experimenteze și, realmente, s-a folosit întru acest scop de o femeie care i-a cerut pomană pe stradă și pe care nu o cunoștea”[11]. Întărită de asemenea alibiuri, familia de Sade se învăluie în fericirea-i aristocratică. Demna și văduva contesă răstoarnă cu îndrăzneală perspectiva. Justiția n-ar trebui să-i urmărească fiul, ci, mai degrabă, pe calomniatorii acestuia. Incriminarea unui mare nume este mai gravă decât rănile unei fete care, de altfel, a fost cu generozitate despăgubită din punct de vedere financiar. Jurnaliștii și cei care au răspândit zvonurile sunt niște oameni de nimic care “ar merita să fie închiși pentru tot restul vieții”, niște zdrențăroși, niște mizerabili “buni de spânzurat”[12].
În timp ce Sade încearcă să-și acrediteze propria versiune asupra faptelor, zvonurile se-nmulțesc. „Strigătul poporului care s-a înălțat împotriva atrocității contelui de Sade exagerează rătăcirile firavei sale minți, iar pe seama sa au fost născocite tot soiul de povești”[13]. Această atrocitate se înscrie prea bine în orizontul de așteptare al unui public care consideră nobilimea risipitoare, arogantă și libertină. Căsuța din Arcueil este simbolul averilor cheltuite în dezmăț. Perversiunea sexuală nu este decât metonimia inutilității sociale. „Dreptul stăpânului” care le lasă pe tinere la bunul plac al seniorului feudal[14] folosește drept emblemă pentru toate privilegiile Vechiului Regim. Nu numai morala, dar și religia este batjocorită: alegerea Paștilor transformă scena cu Rose Keller într-o pângărire a Patimilor și a Învierii. Imaginarul colectiv înmulțește detaliile care vin să se alăture relatării faptelor, dându-i savoarea picanteriei. Biciul este înlocuit de un briceag, mai agresiv, deși nu este ucigaș; pomăda menită să șteargă urmele loviturilor se transformă în ceară picurată pe răni într-un rafinament al cruzimii, iar călușul devine o grămadă de lemne… Își fac apariția și câteva instrumente de tortură, apoi disecția. După toate aparențele, marchizul a amenințat-o pe Rose Keller cu moartea. De aici, nu mai este decât un pas până la afirmarea faptului că se pregătea să o omoare. Astfel este născocită legenda amatorului de vivisecții. De la experimentarea unui unguent, s-a ajuns încet la o experiență de vivisecție. Alibiul științific se întoarce împotriva lui Sade, victimă a unor obscure obsesii populare care încă mai înconjoară imaginea savantului confundat cu alchimistul sau vrăjitorul. Jurnaliștii au dreptate să vorbească despre născociri. Prezentarea întâmplării se pierde în marile arhetipuri: Barbă-Albastră sau căpcăunul devorator, Gilles de Rais sau soldatul din obligație preschimbat în sângerosul din voluptate… Și-atunci când Sade nu este încă decât actorul unui fapt divers, povestea sa a devenit deja literatură. Fantasmele colective îi împresoară numele, transformă nemăsurat anecdotele, le dau dimensiunea mitului. Exagerarea și lipsa de măsură care vor caracteriza scriitura lui Sade în deceniile următoare sunt parțial prezente în rumoarea din 1768. Imaginarul operei îi precedă, poate, propriului său autor. Dar afacerea este supusă judecății Parlamentului în iunie, iar regele ordonă eliberarea lui în noiembrie.
Totul ar fi putut cădea într-o uitare progresivă dacă scandalul n-ar fi izbucnit din nou, patru ani mai târziu. Afacerea de la Marsilia îi urmează în iunie 1772 celei de la Arcueil: o relansează și o agravează. Decorul portului mediteranean înlocuiește periferia pariziană, parlamentarii din Aix le succedă colegilor lor din Paris. De această dată, nu mai este vorba despre vreo fată, ci despre patru, sacrilegiul de Paști nu mai apare, dar prezența activă a valetului Latour justifică acuzația de sodomie, pedepsită pe-atunci cu arderea pe rug. Deriva mitică se întemeiază pe pastilele cu cantaridă pe care marchizul le oferise partenerelor sale de sex. Afrodiziacul este prezentat în darea de seamă ca o otravă. Aceeași rețea de informație și de interpretare ca în urmă cu patru ani este activă, dar condamnarea în primă instanță în fața curții de la Aix-en-Provence este, de data aceasta, pedeapsa cu moartea pentru marchiz și valet, care au fugit în Italia. Recidiva este determinantă în agravarea sancțiunii, ca și schimbările apărute în țară. Guvernul Maupeou încearcă să limiteze prerogativele privilegiaților și parlamentarilor. În acțiunea sa, este susținut de clanul filosofilor și de opinia publică într-o asemenea măsură, încât parlamentarii ajung să se înfățișeze ca victime ale despotismului regal și ca apărători ai libertății politice. Atunci când Sade este reținut și întemnițat printr-un ordin regal de arestare, această măsură îl scutește de executarea pedepsei cu moartea, dar îl aruncă într-o închisoare, în așteptarea grațierii regelui, adică a guvernanților și a familiei. Or, familiei i s-a luat de poznele lui. Are grijă să-i anuleze condamnarea la moarte, dar fără să-i asigure vinovatului punerea în libertate. Cât despre guvernanți, aceștia vor să lovească în aroganții privilegiați, prea siguri de indulgența regală. Devenit miza unor conflicte politice care îl depășesc, prizonierul este împresurat de uneltirile pe care familia socrilor le urzește împotriva lui.
De-acum, în lipsa unor contrainformații, amplificarea mitică poate să-și urmeze întru totul liberă calea. Mémoires secrets și alte corespondențe scandaloase transformă partida marseieză într-un mare bal, dat de marchiz, care ar fi degenerat, sub efectul cantaridei, într-o orgie generală. Se observă exagerarea: nu mai sunt niște prostituate care suferă din cauza afrodiziacului, ci niște persoane din lumea bună. Pastilele sau băuturile dulci cu gust de anason, menționate în procesele verbale, devin niște „tablete de ciocolată” servite la desertul unui mare festin, „atât de bune, încât mulți oameni au mâncat cu poftă din ele”, după spusele lui Bachaumont[15]. Observatorul englez adaugă: „El otrăvise toate bomboanele pe care le oferea”[16]. Ideea de crimă, voluntară sau nu, rămâne în fundalul scenei. „Nu pot să vă asigur că, din acest dezmăț, nu s-au ivit și morți, dar, cu siguranță, mulți oameni s-au îmbolnăvit foarte tare din pricina aceasta”, relatează observatorul englez. „Mai multe persoane au murit din cauza exceselor cărora li s-au dedat în priapismul lor înspăimântător, iar alții se simt încă foarte rău”[17], declară extrem de tranșant Bachaumont. Unii jurnaliști adaugă și violarea cumnatei la această orgie al cărei model este cel al decadenței romane: „Balul a degenerat într-una dintre acele adunări pline de desfrâu atât de vestite printre romani: nici cele mai cuminți femei nu au putut rezista furiei uterine care le muncea. În felul acesta, domnul de Sade a avut-o pe cumnata sa […]”[18]. Amintirile lui Suetoniu, Petronius și Tacit hrănesc fantasma socială care, mai mult decât realitatea zilei de 27 iunie 1772, își va căpăta forma în ficțiunea romanescă a lui Sade. Când tema otrăvii își face și ea apariția în scenă, se obține informația conform căreia Sade, „Împreună cu unul dintre servitorii săi”, ar fi “otrăvit-o pe soția sa din cauza pasiunii violente pe care o nutrea pentru cumnata lui ce era călugăriță și a legăturii incestuoase pe care o avusese cu această cumnată”[19].
O ultimă afacere, din anii de răgaz de care se bucură libertinul între evadarea sa din aprilie 1773 și arestarea din februarie 1777, amalgamează realitatea trăită și fantasma colectivă. Castelanul de la Lacoste recrutează câteva tinere servitoare și un nu mai puțin tânăr secretar pe care trebuie că l-a convins repede să-i acorde unele favoruri sexuale. Zvonul unor orgii și fapte violente se răspândește dincolo de castel. Unele familii ale tinerelor victime intervin și redeșteaptă profunde obsesii: de câteva decenii, se vorbea despre copii furați, despre personaje importante care încercau să-și regăsească sănătatea sau tinerețea mulțumită unor băi de sânge tânăr[20]. Poveștile cu căpcăuni și vampiri ofereau arhetipurile care dădeau sens și consistență acestor insistente zvonuri. În acel moment, poporul, ostil beneficiarilor Vechiului Regim, considera că orice castel este o Bastilie ale cărei ziduri ar ascunde cele mai rele capricii ale unor torționari feudali.
În februarie 1777, porțile închisorii se închid în spatele unui nobil care-și vede puterea socială cu brutalitate restrânsă, dacă nu chiar distrusă, de creditori și administrația regală. La toate denunțurile de privilegiat corupt care-i trec pe la urechi, el încearcă să reacționeze printr-o dublă atitudine: cea a unui aristocrat, victimă a noilor privilegiați, magistrați și oameni de finanțe, și cea a unui cetățean, victimă a arbitrarului monarhic. Primei atitudini îi corespunde un proiect de articol pe care prizonierul îl redactează în vederea unei răspândiri sub formă manuscrisă: “Aici se află cauza nobilimii. Căci aceasta din urmă are interesul ca legăturile sale cu prostimea să nu devină, în loc s-o susțină, inepuizabile izvoare de nenorociri. Astfel, contele are intenția de a o ridica pe deplin întru această cauză și de a-i dovedi cât de mult o afectează un abuz a cărui nepedepsire, ducând la triumful birurilor, lăsând asupra nobilimii o putere pe care este departe de-a o merita, ar risca să reînvie în Franța vremurile sângeroase când această prostime ce se-mpopoțonase cu hermina regală […] a-ndrăznit să meargă până-ntr-acolo cu aroganța, încât să se așeze pe ruinele tronului pentru a dicta legi statului”[21]. Împotriva perceptorilor, care-i desemnează pe afaceriștii însărcinați cu adunarea taxelor, și a prostimii ce se-mpopoțonase cu hermina regală, adică parlamentarii, cauza sa ar fi cea a întregii nobilimi ale cărei prerogative ar fi fost acaparate de această clasă de parveniți. O a doua atitudine îl determină pe prizonierul Sade să se identifice cu filosofii care au fost persecutați pentru ideile lor. El încearcă să-și uite plictisul din celulă citindu-i pe d’Alembert și ceilalți enciclopediști, pe istorici și călători; și-atunci, în numele libertății își aduce întemnițarea în fața judecății opiniei publice. Sade se folosește fără-ncetare de acest dublu statut de aristocrat și de gânditor, de senior pătruns de drepturile sale ereditare și de filosof ce revendică o nouă libertate.
[1] Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501.
[2] L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127.
[3] René Jasinski, Histoire de la littérature française, Boivin, 1948, vol. II, p. 171. Vezi Michel Delon, „La Normalisation scolaire. Sade dans les manuels français (1960-1985)”, Literarische Kanonbildung in der Romania, ed. De Günter Berger și Hans-Jürgen Lüsebrink, Rheinfelden, Schäuble Verlag, 1987.
[4] Quelques vérités sur la situation en littérature”, La Revue des Deux Mondes, iulie 1843, p. 14. Pentru plasarea acestui articol în istoria receptării lui Sade, vezi Françoise Laugaa-Traut, Lectures de Sade, Colin, 1973.
[6] [În text, les nouvelles à la main: în traducere literală: știrile de mână – N. t.] Presa manuscrisă este reprezentată de gazete manuscrise, de culegeri de articole manuscrise al căror subiect era actualitatea, realizate în timp. Acea Correspondance littéraire a lui Grimm și apoi a lui Meister, la origine manuscrisă, se înrudește cu acest tip de culegeri: vezi documentele mesei rotunde a C.N.S.R., Le journalisme d’Ancien Régime, Lyon, Presses universitaires, 1981, pp. 11-19 și pp. 93-100.
[7] Courrier du Bas-Rhin, 20 aprilie 1768, citat de François Moureau, „Sade avant Sade”, Cahiers de l’U.E.R. Froissart, Valenciennes, nr. 4, iarna 1980, p. 23.
[8] Mme Du Deffand, Lettres à Horace Walpole, Paris-Strasbourg, 1812, vol. I, p. 227.
[9] Ibid., vol. I, pp. 228-229.
[10] Simon-Prosper Hardy, Mes loisirs. Journal d’événements tels qu’ils parviennnent à ma connaissance, ed. De Maurice Tourneux și Maurice Vitrac, Picard, 1912, vol. I, p. 92. Hardy avea o librărie pe strada Saint-Jacques și și-a ținut jurnalul din 1764 până la Revoluție. După ce a consemnat în amănunt scandalul de la Arcueil, el adaugă: „[…] dacă justiția nu se sesizează în privința acestor fapte și nu le pedepsește în mod exemplar, atunci îi va oferi posterității un exemplu în plus pentru impunitatea care, în veacul nostru, urmează îndeobște unor crime dintre cele mai abominabile, din chiar clipa în care cei care le înfăptuiesc au bucuria de a fi mari, bogați sau cu funcții” (ibid. pp. 93-94). În ziua de 20 iulie, Hardy notează execuția în piața Grève a șapte persoane, acuzate de furt dintr-o biserică, și condamnarea prin contumacie a lui Sade, dar și confirmarea de către rege „a poruncilor deja trimise întru a-l întemnița astfel încât să nu-și mai facă vreodată apariția prin lume” (ibid., p. 103).
[11] Courrier du Bas-Rhin, 27 aprilie 1768, citat de F. Moureau, „Sade avant Sade”, p. 23.
[12] Gilbert Lely, Vie du marquis de Sade, Cercle du Livre Précieux (de-acum încolo CLP), Tehou, 1966. Vol. I, p. 232.
[13] Recueil d’anecdotes littéraires et politiques, manuscrisul 2383 din biblioteca Mazarine, citat de F. Moreau; „Sade avant Sade”, pp. 21-22. Dacă, în familia de Sade, titlul de conte este rezervat lui pater familias, felul în care îi spune publicul rămâne indecis. Scriitorul nostru este adesea numit conte de Sade după moartea tatălui său, în 1767; dar legenda îl fixează în posteritate ca marchiz de Sade.
[14] Despre „dreptul stăpânului”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 419 și nota 2.
[15] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, Londra, 1777, vol. VI, p. 187.
[16] Pidansat de Mairobert, L’observateur anglais ou Correspondance secrète entre Milord All’eye et Milord All’ear, Londra, 1778, vol. III, p. 67.
[17] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, vol. VI, p. 187.
[18] Ibid., Pidansat de Mairobert subliniază: „[…] în curând, toate femeile, îmboldite de o furie a vintrelor, și bărbații, deveniți tot atâția Hercule, au transformat această sărbătoare în lupercalii” [L’Observateur anglais, vol. III, p. 67).
[19] Hardy, Mes loisirs, vol. 1. P. 360.
[20] Vezi Ariette Farge, Logique de la foule, Hachette, 1988.
[21] „Article détache des nouvelles à la main. La Bastile, ce 23 juillet 1783”, Lettres et mélanges littéraires écrits à Vincennes et à la Bastille, éd. de Georges Daumas și Gilbert Lely, Borderie, 1980, vol. I, p. 88. Pentru termenul „biruri”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 87 și nota 3.
