Crimele iubirii

Crimele iubirii de Marchizul de Sade

FAXELANGE sau GREȘELILE AMBIȚIEI

D. și Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 și 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăși zeița tinereții. Dl. de Faxelange fusese slujbaș, dar s-a retras încă tânăr și, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei și educația fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul și cu un caracter deosebit. Soția sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci și cinci și cincizeci de ani, era ceva mai ascuțită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soți era mai multă nevinovăție și bună credință decât viclenie și neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al șaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfățișări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoși ochi albaștri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup ușor mlădios și cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău și încă își mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârșit. Într-un cuvânt, era nevinovăția și neprihănirea împodobite de mâna Grațiilor. D-na de Faxelange era școlită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza și italiana, cânta la mai multe instrumente și picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinți, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aștepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an și jumătate încoace, era singura preocupare a părinților săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu așteptase încuviințarea celor ce i-au dat viață pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-și mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă și care de aceea o căuta adesea, era drăguțul acestei fete galeșe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândețe care aminteau acele prețioase simțăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmățul nostru.

Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci și trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare și firea de o curățenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verișoare. Era ofițer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum și verișoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deși era moștenitoare unică, nu avea totuși o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorințele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine.

Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinților D-rei de Faxelange simțămintele pe care le avea față de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă și mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă și neprihănită poveste, țesută de firele celei mai gingașe iubiri, era nutrită în liniște, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi își promiseseră să țină piept oricărei încercări și să nu fie vreodată decât unul al celuilalt.

Astfel erau îndrăgostiții noștri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduința de a-i face cunoștință cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat.

"Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriașă în Franța și proprietăți minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-și caute o soție la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar și așa, dacă împrejurările nu vă înfricoșează prea mult, cu siguranță că, în toate privințele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci și doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ținută foarte adorabilă și o educație aleasă.

— Aduceți-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Și, adresându-se soției: Ce părere aveți, doamnă?

— Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulțumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aș suferi la despărțirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale.

D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, își luă ziua bună de la cei doi soți și hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb și cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoștea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaște pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la ușa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă și să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de față.

Belleval nu cunoștea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron și nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putință să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoștea și, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine?

Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăți interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange.

În ziua stabilită pentru așteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-și înștiințeze fiica, o pune să se gătească, o povățuiește să fie cea mai politicoasă și cea mai drăguță cu putință față de străinul pe care îl va întâlni și, dacă i se va cere, să nu se codească să-și folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat și pe care D. de Faxelange și ea au toate motivele să-l primească bine.

Bătu de ora cinci: era momentul anunțat și D. de Franlo apare însoțit de D. de Belleval. Era cu neputință să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ținută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfățișarea acestui om care te izbea pe loc și numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reușeau să acopere acest defect.

Discuția se pornește. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra științelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine și rândul artelor: Flanlo dovedește că le cunoaște și că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeași profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume și asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare și a atrage atenția că s-ar putea înșela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăznește să propună. Se vorbește despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroșindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduința să o acompanieze cu o chitară pe care o zărește pe un fotoliu. Ciupește instrumentul cu toată gingășia și îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeștri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversație în această limbă și dovedește că o cunoaște la perfecție.

Vizita luă sfârșit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândește la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoștință, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină.

Seara, gândind mai puțin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeași părere cu soțul său. Spunea că de la prima vedere găsește la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soțul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; și e cu neputință să fie cineva mai instruit, să aibe o ținută mai frumoasă. Ce conta înfățișarea! La astfel de lucruri trebuie să te oprești la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranță o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranța că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfățișarea este oglinda sufletului și că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranță că nu acesta era soțul care trebuia să-i facă fiica fericită.

Sosi și ziua cinei: Franlo, și mai bine gătit ca data trecută, încă și mai profund și drăguț, i-a vrăjit pe toți. După masă, l-au pus să joace cărți cu D-na de Faxelange, Belleval și un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist și a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume și personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică și D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de față cu toți, iar apoi se despărțiră.

O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, își dorea foarte mult să reușească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare.

În sfârșit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, și arătă hotărât D-lui și D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baștină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America și căutând să se căsătorească, își așezase privirea asupra D-rei de Faxelange și îi întreba pe părinții acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-și facă vreo speranță.

De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situație, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moșii în Vivaraia cu o valoare între 12 și 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moștenit, și că era hotărât să plece acolo împreună cu soția sa de îndată ce se va fi însurat.

Această condiție nu-i plăcu D-nei de Faxelange care își mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot așa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani și că în acest răstimp făgăduia să își aducă soția la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărțirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeași plăcere ca pe moșiile sale unde bogăția sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte și această primă întrevedere luă sfârșit, Franlo fiind rugat să numească el însuși pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere deslușiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi și spuse că i se părea cel mai simplu și cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimțit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse și vorbi însuși ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de față la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros și cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soției sale asupra acestor noutăți deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, și fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soț.

De cincisprezece zile această încântătoare fată își dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situația sa, însă, printr-un capriciu destul de obișnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul și măreția lui Franlo, ea îl preferă pe nesimțite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviință să-și asculte familia și să facă ceea ce i se propunea.

De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa și a fost copleșit de tristețe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredință atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale și strășnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuțește, își mărturisește slăbiciunea și amândoi se înțeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârșit decât să-i facă pe părinții D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verișoarei sale, amenință că va părăsi pe vecie Franța dacă îi este respins acest hatâr și face în așa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulțumește pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp și că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acționează decât din complezență și care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în același timp rugându-l din suflet să se răzgândească și să nu se mai împotrivească fericirii verișoarei sale.

Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire și îngâmfare, este cu mult mai puțin blândă de această dată și încearcă să-și împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniștit, se stăpânește, sărută mâna verișoarei sale și pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea.

În acest timp, Franlo înștiințat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenți de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni și mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soții care, la învoială cu părinții săi, nu se codește deloc să primească atențiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soțul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris și dă timp de opt zile în șir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete și și-a îndepărtat rivalul.

D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuși, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remușcări îngrozitoare de a fi înșelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise așa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înșel... și cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucerește cu bogăția sa... și care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deșartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simțămintelor pe care le-nsoțeau... O, Doamne! Câtă căință dacă voi fi înșelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeița era gătită pentru o serbare, înfrumusețată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea își uita remușcările.

Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulțime de leșuri. În van striga după ajutor din partea soțului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăsește... ea leșină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice și D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simțise din cauza acestui vis himeric.

Visele sunt mișcări tainice nu îndeajuns de bine deslușite. Jumătate dintre oameni le disprețuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm și să ne punem chiar în situația pe care o voi pomeni. Când așteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranță. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre fațetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiția, care ar fi nemulțumirea, în fine, care ar fi greșeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării așteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o și să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înțelepciune, fiindcă visul este cu siguranță urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide și ne arată o fațetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când ești treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinațiile găsite și tot ceea ce faceți din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie și nu trebuie nicicând acuzată drept superstiție. Neștiința strămoșilor noștri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdități. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curățim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul și cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată.

Totul era în pregătiri și Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineață, următoarea misivă:

Un om furios și pe care nu îl cunosc mă lipsește de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul și Doamna de Faxelange și pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieții sale, a dorit să se bată și mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci și patru de ore trebuie să stau nemișcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, așa cum speram, să reînnoiesc Domnișoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire.

De la baronul de FRANLO.