Decameronul frantuzesc

Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade

Este loc pentru doi

O foarte frumoasă orășeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci și doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede și mai îmbietoare, desăvârșită, cu toate că oarecum plinuță și care pe lângă atâția nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soț, se hotărăște de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân și urât, dar acesta își îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puțin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci așa se numea frumoasa orășeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanți: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru și cinci ale serii, iar de la cinci și jumătate la șapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfățișare dintre cele mai plăcute. Era cu neputință să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniștită: dimineața și, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoțul. Dealtfel, doamna Dolmène își deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susținea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te ostenești ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârșită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puține femei știau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei își dăduse seama că doi amanți fac mai mult decât unul, cât privește mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înșele, putea fi mereu același cel care venea și se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuința de a-i îngrășa mijlocul, mai socotise că cu doi amanți primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânța celor doi s-ar distruge una pe alta.

Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură și amanții noștri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoștință, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu și, parcă și-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puțin mai devreme.

Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a și petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut și să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviință și înfrânare față de o asemenea povestire destul de necuviincioasă.

Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulți bărbați – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubește, vru să se simtă și el ca o iubită. În loc de a fi ținut drăgăstos în brațele domniței sale, el vru să o țină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra și că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obișnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei și arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfințenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găsește destui iubiți la Paris. Așa se găseau pe când Dolbreuse, obișnuit să intre fără opreliști, venea cântând șăgalnic și îi fu dat să vadă priveliștea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate.

Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi.

— Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăți tu?

Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândește, se mulțumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui:

— Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră și tu în ce ți-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi.

Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, își dădu seama că cel mai înțelept era să-i urmeze sfatul, așa că nu se lăsă rugat și se spune că toți trei au avut de câștigat.

Floarea de castan

Se susține, nu pot băga mâna în foc, de câțiva savanți care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios același miros ca și sămânța zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în șalele bărbatului întru înmulțirea semenilor săi. O tânără domnișoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieșise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei și cu plăcuta persoană a unui stareț pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus.

— Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-și dea seama de unde venea... Îl simți, mamă... este un miros pe care îl cunosc.

— Nu mai vorbi, domnișoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculți.

— Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, și sunt foarte sigură de acest lucru.

— Dar, domnișoară...

— Dar, mamă, îl cunosc, așa cum spun; domnule stareț, spuneți-mi, vă rog, ce rău fac când o încredințez pe mama că eu cunosc mirosul acesta?

— Domnișoară, spuse starețul, oarecum în zeflemea, pițigăindu-și vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum și împreună cu alți naturaliști, suntem de părerea botanicii că floarea de castan...

— Ei bine, floarea de castan?

— Ei bine, domnișoară, aceasta miroase a f...

Institutorul filosof

Dintre toate științele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educația lui, tainele creștinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârșite părți ale educației, nu sunt totuși, cele care pot fi înghițite cu cea mai mare ușurință de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanțial Tatălui și Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuși, spre a fi fericit în viață, sunt mai greu de înțeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliți să ne folosim de anumite înfățișări lumești, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înțeleagă problema necunoscută.

— Părinte, spunea în fiecare zi micuțul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanțialitatea depășește puterile mele de înțelegere, îmi este cu neputință să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriți-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puțin atât cât să o pricep și eu.

Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educația sa, mulțumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înțelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutățile care îl nedumireau pe conte, și acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiță, de treisprezece-paisprezece ani și după ce o pregăti bine pe micuță, o împreună cu tânărul său elev.

— Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înțelegi taina consubstanțialității? Ai priceput cu mai puțină osteneală că este cu putință ca două persoane să fie doar una?

— Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înțeleg acum totul cu o ușurință pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie ființelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul.

Câteva zile mai târziu, micuțul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecție pentru că, așa cum susținea, ar mai fi încă ceva de neînțeles în această taină și care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, așa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulțumise precum se pare la fel de mult ca și pe elevul său, aduse din nou pe fetiță și lecția începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliștea desfătătoare pe care chipeșul conte de Nerceuil i-o înfățișa consubstanțializându-se cu părtașa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în deslușirea pildei evanghelice, iar frumusețile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot.

— Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire șalele micuțului conte, sunteți prea sprinteni în mișcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adeverește aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungașul, dând școlarului ceea ce acesta dădea fetiței.

— Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceți rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învățăm?

— Ei, pe toți dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăț totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ți-o lămuresc, încă cinci sau șase lecții asemănătoare și vei ajunge doctor la Sorbona.

Păcălește-mă de fiecare dată astfel!

Nu sunt prea multe în lume ființele care să aibă obiceiuri atât de ușuratece ca și cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă și plină de bărbăție se mai află în viață. Eminența are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânați de acele obiecte trebuincioase pentru a-și mulțumi pornirile. În fiecare dimineață ea îi aducea câte o fetiță de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviință care îi desfăta îndeobște pe italieni, prin care fecioara, ieșind din mâinile Înălțimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiță un copil destul de chipeș din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliță, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta față bisericească. Nu a putut, totuși, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puțin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe așa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înșelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetițele din lume, așa că nu avem de ce să ne speriem.

Cumătra se înșela. Fără îndoială că ea nu își dădea seama că un cardinal italian știe să pipăie cu multă grijă și că are simțurile prea ascuțite ca să poată fi înșelat de asemenea lucruri. Jertfa sosește, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură:

— Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!

Și el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fieneplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetății sfinte, eminența sa își vede de treabă mai departe, zicându-și poate ca acel țăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcălește-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată:

— Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău disprețul dumneavoastră.

— Scuzați, înalt Prea Sfinția Ta.

— Ei nu, nu spuneți asta, nu vă reproșez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înștiințați, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.

Soțul preot, povestire provensală

Între orașul Menerbe din comitatul d'Avignon și Apt din Provența se află o mică și singuratică mănăstire de carmeliți, care se numește Saint-Hilaire, așezată pe crupa unui munte într-un loc unde și caprelor le vine greu să pască. Acest așezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităților de carmeliți din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, așa că ne putem da seama cu ușurință cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Bețivani, vânători de femei, sodomiți, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest rușinos azil, își dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulțimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc și orașul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mișcă acești buni creștini care, în ciuda condiției și înfățișării lor, sunt departe de a găsi deschise toate ușile dimprejur.

De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinții acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheșă de douăzeci și opt de ani, avea ochii drăcoși, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care își vedea liniștit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înțelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înțelept să-și dea seama că nu poți îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latinește ca și Cicero și, adeseori, se așeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci și prevenitor, știa că este nevoie să lingușești soțul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmașii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speță omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce privește înmulțirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea fața întunecată și oacheșă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo șase picioare, în toată înfățișarea lui recunoșteai ceea ce-l deosebește cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobște că întruchipează pe cei mai frumoși bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simți cu totul tulburată în fața farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată și doamna Rodin, prea puțin convinsă de sublimele calități ale bunului domn pe care părinții ei îl hărăziseră să-i fie soț. Domnul Rodin, așa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie și mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simțea, așa că el rămânea alături de soție și în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul așteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în așteptarea unui moment care să se potrivească dorințelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l privește, părintele Gabriel îi dăduse de înțeles că este pregătit oricând să o mulțumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puțin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul.

Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-și împlinească dorințele.

— Oh, pe toți dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorința mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă așteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteți fi de un folos de neprețuit.

— Despre ce este vorba, părinte?

— Îl cunoașteți pe numitul Renoult din orașul nostru.

— Renoult pălărierul.

— Întocmai.

— Ei bine?

— Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri și adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el și nu pot.

— Ce vă împiedică?

— Liturghia, pe toți dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparține diavolului și cei o sută de taleri mie.

— Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta?

— Oh, da, firește, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ținem în fiecare zi trei liturghii, starețul, care n-ar fi în stare să țină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuți, nu atârnă decât de tine.

— Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac?

— Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noștri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înșelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câțiva țărani. Ar mai fi ceva de spus și despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care își închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, ați studiat ca să ajungeți preot, țin minte că așa mi-ați spus.

— Desigur.

— Ei bine, ați învățat cum se face liturghia.

— O fac ca și un arhiepiscop.

— Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrățișându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcați-vă cu hainele mele, așteptați să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, așa că vă rog stăruitor să-mi faceți liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteți un nou preot, pe ceilalți, care nu or să-și dea seama, îi va lăsa în greșeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii și voi fi aici în două ore. Mă veți aștepta, veți pune la fript peștele, veți sparge ouă, veți trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, și apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârșite procese cu stăpânul locului!

— Aveți gânduri bune, îi răspunse Rodin și n-aș vrea să precupețesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat?

— Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru și acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influență, tot ceea ce veți spune nu va însemna nimic. Credeți-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobște, numim păcat ușor.

— Dar va trebui să spun cuvintele?

— De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aș putea să spun acele cuvinte despre pântecele soției voastre, transformând în zeu templul la care aduceți ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanțierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipsește cu desăvârșire. Numai prin credință se poate face orice. Cu un grăunte de credință se mută munții, așa după cum știți din cuvintele lui Isus, dar fără credință nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele și la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, așa că nu puteți crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aș face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veți ține va fi deci aproape tot atât de bună ca și a mea; așa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul și, mai ales, fiți cu îndrăzneală.

— Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, și acum să stau două ore nemâncat!

— Dar nu vă împiedică nimic să mâncați ceva, luați, aveți aici ceea ce vă trebuie.

— Și ce fac cu liturghia pe care trebuie să o țin?

— Ei, pe toți dracii, ce să faceți, credeți că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideți, dragul meu, dacă m-aș apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aș rămâne pe drumuri pentru toată viața. Și, apoi, nu sunteți preot, nu sunteți supus legilor noastre, ceea ce o să faceți nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât și după, ați putea să vă sărutați și nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veți sărbători, nu veți împlini jertfa.

— Bine, spuse Rodin, așa voi face, să stăm liniștiți.

— S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă și lăsându-și prietenul bine povățuit paraclisierului... aveți încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăși împreună; și preotul o șterse foarte bucuros.

Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aștepta să-l vadă, deoarece credea că e soțul ei, așa că se arătă afi nelămurită cu această vizită neașteptată.

— Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin și să trecem la treabă.

— Și soțul meu?

— El face liturghia.

— El face liturghia?

— Ei bine, mii de draci, drăguță, răspunse fața bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soțul tău și în timp ce ticălosul prăznuiește un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc...

Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susținerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedești o ștrengăriță de douăzeci și opt de ani cu fire provensală, așa că el își reînnoiește de mai multe ori dovezile.

— Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărțim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est.

— Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc așa de repede ca noi... Încă o dată, îți spun, fac prinsoare că încornoratul nu și-a părăsit încă dumnezeul.

Până la urmă fură nevoiți să se despartă, nu fără a-și făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleșuguri și Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta își făcuse datoria la fel de bine ca și un episcop.

— Numai quod aures m-a pus puțin în încurcătură, spuse el. Acum aș vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniștit. Și cei o sută de taleri, părinte?

— Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi țină piept, eu am înșfăcat o furcă pe care a simțit-o, pe legea mea, peste toate oasele.

Când termină jocul cei doi prieteni ai noștri pleacă la vânătoare și la întoarcere Rodin îi povestește soției sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel.

— Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleț, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viața mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornorați, e de tot hazul... Și tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam?

— Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cerești ne-au covârșit pe amândoi fără putință de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înștiințează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranță salvați, dacă așa de înălțătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.