Justine sau Nenorocirile virtutii

Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade

O, prietene!

Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înșelătoare lumini în­frumusețează preț de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ții pe nenorocitul pe care l‑au orbit.

Bunei mele prietene

Qa, Constance1, ție îți dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă și, totodată, slava spiței tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă și mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoști dulceața lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferință. Cum ură porți sofismelor libertinajului și necredinței, cum lupți fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele și vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de față, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuși atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, țipă ca din gură de șarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de niște bigoți; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑și vor găsi vreodată dezmințirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, și‑s nevoit, după ce ți‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările.

Ideea acestui roman (și nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât

1 Marie-Constance Quesnet, actriță. Sade o cunoaște în august 1790, după pronun­țarea divorțului de Renée-Pélagie de Montreuil, și‑i va rămâne credincios până la sfârșitul vieții (N. red.).

viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite!

Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător și virtutea victimă a propriilor ei sacrificii, să arăți o nefericită ce ră­tăcește din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmățurilor; lovindu‑se de cele mai necreștinești și monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăznețe, cele mai înșelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaș, o minte limpede și mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeți la cele mai îndrăznețe imagini, cele mai ne­maipomenite situații, cele mai înfricoșătoare cugetări și cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorință de a obține, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecții de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i așa?, s‑ajungi la țintă pe o cale prea puțin umblată până astăzi.

Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în fața atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferință! Și câtă frumusețe îi dau nenorocirile!”

O, Constance! Rostește aceste vorbe și munca‑mi este încununată.

apodopera filosofiei ar trebui să înfățișeze pe larg <^ mijloacele de care se slujește Providența pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuiește și, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieții, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalități ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaște sau defini.

Dacă, plini de respect pentru convențiile noastre socia­le și neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiți de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observații, că e mai bine să se lase în voia șu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuși cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului și că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toți ceilalți? Puțin mai învățați, dacă vreți, și abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine și că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Și nu vor adău­ga că planului general puțin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­rește cu‑nverșunare virtutea, iar belșugul însoțește nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în fața Naturii, e nesfârșit mai bine să‑și afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoșii care dau greș? Este, așadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esențial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuși câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuții cei mai strălucitori lauri și cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, și nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfățișa o groază de nenorociri ce‑o copleșesc pe femeia blândă și gingașă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, și, pe de altă parte, belșugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeași femeie. Și dacă totuși vreun bine se va naște din înfățișarea acestor pătimiri, de ce‑am simți vreo remușcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înțeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înțelege lecția atât de utilă a supunerii față de poruncile Providenței și fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul lovește pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ță care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei?

Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea și tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduință față de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre și situațiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în fața ochilor.

Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaș și‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce și le ia și susținute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredință pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preț pe femeile în care aceasta se ghiceș­te; puțin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deșănțată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange.

Și totuși, această femeie primise cea mai bună educa­ție; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ții ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece și de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent.

În vremurile acestea de restriște pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situație așa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soția îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moștenire înghițită de creanțe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑și luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea și libertatea de‑a deveni ce vor pofti.

Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette și care avea deja, cu mici deosebiri, firea și mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanțurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă și melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandrețe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei și șireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăție, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însușiri mai avea și‑o înfățișare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumusețase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta rușine, bună‑cuviință și sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, niște ochi mari și albaștri, plini de suflet și de simțire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios și subțirel, un glas duios, dinți de fildeș și cele mai frumoase cosițe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece și ginga­șe trăsături sunt mai presus de penelul nostru.

Li se dădură douăzeci și patru de ore și uneia, și celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑și fie singură stăpână, voi o clipă să șteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproșa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑și facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putință să afli în tine însuți senzații fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuși toate suferințele mora­le al căror șoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înțelepciune consta nesfârșit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulțirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această fățarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalți trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­trește însă o inimă bună, ea se‑mpotrivește cugetărilor unei minți rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deșteptăciunii.

Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta și cu chipul pe care le aveau și una, și cealaltă, era cu neputință să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ținută ca‑n palme și mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzești să crezi că măritișul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aștepte la o neînsemnată porție de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachițele ibovnicilor ori să‑și afle alinarea în numărul lor.

Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei și, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure.

Așa că cele două fete se despărțiră, fără nici o făgăduin­ță de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, așa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetișcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑și primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaților și a dezmățului public? Ambele își spuseră, așadar, adio pe vecie și ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi.

Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioșa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povestește nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate.

— O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii pași pe care‑i fac în lume să fie deja împovărați de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană și săracă: pentru că n‑am nimic pe lume și pentru că oamenii nu sunt jude­cați decât după ajutorul și plăcerile pe care ceilalți își în­chipuie că le pot primi de la ei.

Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; își zugră­vește starea cu nevinovăția plină de însuflețire a vârstei sale... Era într‑o rochiță albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coți de țesătură fină; pe chipul ei drăgălaș, puțin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii și îi făceau să fie și mai grăitori.

— Uitați‑vă, părinte, îi spuse ea sfinției sale... Da, ui‑tați-vă în ce situație supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl și mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑și cei doisprezece lu­dovici... și nici măcar un colțișor unde să‑mi pun căpșo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i așa, părinte!? Sunteți păstorul credinței, iar credința a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador și a cărui voce sunteți, spuneți‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac?

Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Și cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înțelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând:

— Părinte, nu vă cer nici de pomană și nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puțină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinerețea și nenorocirile mele și vreți să mi le vindeți cam prea scump.

Rușinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliță cu un anunț, închiriază o cămăruță mobilată la etajul cinci, o plătește dinainte și‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simțitoare și cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare.

Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette și ca să povestim cum, din nevoința din care o vedem ieșind și fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuși, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraș, cât și la țară și, deocamdată, cu inima, averea și încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste și pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini și bineînțeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privință: prin cea mai rușinoasă și dură ucenicie își croiesc domnișoarele acestea drum în via­ța; și cutare se află azi în patul vreunui prinț, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalității li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinerețea și nepriceperea.

Ieșind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată așa cum avea ea chef să fie și stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluța sub braț, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut și cu cel mai drăgălaș chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruși­narea poate să aibă farmec; își povestește viața acestei femei și o roagă s‑o ocrotească așa cum a făcut și cu fos‑la ei prietenă.

— Câți ani ai? o întrebă cumătră Duvergier.

— Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette.

— Și niciodată nici un muritor, continuă matroana...

— Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette.

— Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuță, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure.

— Nu ține decât de dumneavoastră să le obțineți, doamnă, răspunse Juliette roșind.

Și după ce băbătia s‑a împopoțonat cu o pereche de ochelari și‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părțile:

— Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici și, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârșită bu­năvoință și supușenie când ai de‑a face cu mușteriii, cu­răție, chiverniseală, cinste față de mine, dibăcie cu sura­tele tale și viclenie cu bărbații, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ți afli un locșor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ți faci rost de restul.

După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluța Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale și, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi și ia, încredințând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnișoară să aibă bani.

— E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău și, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte și de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine știe ce cap­cană, îți vorbesc spre binele tău, micuța mea, adăugă bă­bătia, și trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac.

O dată predica sfârșită, nou‑venita este înfățișată sura­telor sale; i se arată odaia din casă și, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat.

2 în Franța secolului al XVIII-lea, până și etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi și p. 16, unde Justine găsește adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red).

3 în Franța, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.).

În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulțumesc cu trandafirul, alții, mai gingași sau mai desfrânați (căci problema nu și‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nflorește alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare și, vreme de patru luni, ștrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârșitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtășește grijile și câștigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima școală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici își strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândește în viciu îi ticăloșește în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare și să nu mai lâncezească într‑o stare de supușenie care, silind‑o la ace­leași greșeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, același câștig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o țină ca‑n palme; apare, în sfârșit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toți o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar șireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puțin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn șase bărbați, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o așa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig își doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii și ticăloșirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceștia îndrăznesc să i le arate.

Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti așa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui și restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea și un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile.

Și aici, nenorocita Juliette, uitând toate simțămintele obârșiei și bunei sale creșteri; stricată de sfaturi rele și cărți primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume și nici un fel de lanțuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea și‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârși în aceste periculoase clipe în care trupul e‑ațâțat de greșelile spiritului; momente în care oricine își refuză cu atât mai puține, cu cât nimic nu se împotri­vește neorânduielii dorințelor sau neînfrânării poftelor și cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanțuri sfărâmate ori a sfințeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înțelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minții; se știe că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceștia să‑și spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viață, iar existența‑i este o fărădelege.

Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în așa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială și înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă.

Redevenită liberă și contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puțină nerușinare. Nu mai era o fată întreținută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea și orașul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, și care to­tuși se culca pentru două sute de ludovici și se oferea pen­tru cinci sute pe lună.

Până la douăzeci și șase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameși, doi episcopi, un cardinal și trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârșit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredințase o sumă frumușică, de care familia aces­tui bărbat nu știa nimic și pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moștenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terț, însărcinat să‑i dea banii după deces.

La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑și strica drăgăla­șul mijlocel, dorința de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din fașă, dovada dezmățurilor sale; iar neștiutele fărădelegi, ca și celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită și am­bițioasă să găsească zi de zi alți fraieri.

E, prin urmare, adevărat că belșugul poate să însoțeas­că purtarea cea mai rea și că, în chiar mijlocul neorân‑duielii și al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieții; dar adevărul acesta crud și cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asuprește pretutindeni virtutea și pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înșelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînțeles, Providența le‑o păstrează acelora mo­miți de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste fățarnice luciri și nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâșietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigonește, își are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuți îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor.

Aceasta era, așadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea și respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie și să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti și trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât și pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie.

Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑și prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiți și unul, și celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poștalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleașca. Se odihneau într‑o sală scundă și răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han.

E o trecere destul de firească de vreme să te uiți la oa­menii care coboară dintr‑un poștalion; poți să pui rămă­șag pentru soiul de personaje care se află acolo și, dacă ai numit o târfă, un ofițer, câțiva preoți și un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câștigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează și amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în brațe, de la unul dintre tovarășii lui așezat și el în același loc, o fată de vreo douăzeci și șase,

4 Orășel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franței, Loiret (N. red.).

douăzeci și șapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian și înfășurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală și într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susținut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză și de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce și lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaș, cel mai atrăgător, în sfârșit, toți nurii cei mai îndrituiți să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingașă și răscolitoare mâhnire pe care nevino­văția o adaugă trăsăturilor frumuseții.

Domnul de Corville și ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie și‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita.

— E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt și de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarășul meu și cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură și care pare cea mai cinstită.

— Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tință să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiș­nuite tribunalelor mărunte... și unde s‑a înfăptuit fără­delegea?

— Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a și fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinței și se va întoarce ca să fie executată la Lyon.

Doamna de Lorsange, care se apropiase și care auzea tot, îi mărturisi în șoaptă domnului de Corville dorința pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea și el aceeași dorință, le‑o împărtăși celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceștia nu crezură de cuviință că tre­buie să i se împotrivească, așa că hotărâră că e nevoie să‑și petreacă noaptea la Montargis; cerură niște odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaș pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; și, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic și care, fără îndoială, își zicea sieși că “această făptură, poate nevinovată, este totuși tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi și grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toții se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfățișare atât de blândă, se afla într‑o așa de tristă împrejurare.

— Să vă istorisesc povestea vieții mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ției, înseamnă să învinovățesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieștilor sale intenții... nu îndrăznesc...

Lacrimi curseră atunci din belșug din ochii înduioșă­toarei copile și, după ce le lăsă în voie o vreme, își înce­pu povestirea după cum urmează:

— Îmi veți îngădui să‑mi ascund numele și obârșia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită și nu eram sortită umilinței la care mă vedeți acum silită. Mi‑am pierdut părinții la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ținul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aștepta la un loc pe placul meu și, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puținul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai disprețuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puțin nă­dăjduiam să‑l și primesc; dar, dintre toate răutățile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuți vameși din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere și bogății puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorții mele. După ce am așteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci și opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfășurat într‑un halat de casă ușor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeții se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară și mă între­bă ce voiam.

— Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani și care cunoaște deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveți milă de mine; din suflet vă rog; și atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar și amărăciunea pe care o simțeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puținul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi ușureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârșit, elo‑cința nefericirii, mereu neașteptată într‑un suflet simți­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte.

— N-aș fi nici atât de săracă și nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aș fi voit să încetez de a mai fi astfel.

— Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogați să îți aducă alinare, dacă nu‑i slujești în nimic?