Demelza – volumul 2

Demelza de Winston Graham volumul

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

Furtuna care s-a stârnit când se năștea Julia ar fi putut fi o prevestire.

De obicei în luna mai nu izbucneau vijelii puternice, dar clima în Cornwall e capricioasă ca un copil nou-născut. Fusese o primăvară destul de liniștită, la fel de blândă ca vara și iarna care o precedaseră. Pământul se acoperise deja cu o verdeață bogată. Apoi, în luna mai se porniră ploile și vântul, florile începură să se scuture, iar fânul, culcat la pământ, părea să ceară ajutor.

În noaptea de cincisprezece mai Demelza simți primele dureri. La început apucă strâns una din coloanele patului și se gândi bine înainte de a spune ceva. Cugetase vreme îndelungată cu un calm filosofic la încercarea care o aștepta, nu-l tulburase niciodată pe Ross cu alarme false și nu voia să înceapă tocmai acum. Cu o seară înainte săpase florile în grădină. Pe când se întuneca, găsise un arici și se jucase cu el, încercând să-l convingă să mănânce pâine cu lapte. Intrase în casă numai când cerul se înnorase și se făcuse frig.

Poate că durerea de-acum, din mijlocul nopții, se datora doar oboselii. Da, ce-i drept, cam exagerase.

Dar când începu să simtă ca și cum cineva s-ar fi suit cu genunchii apăsând-o pe șira spinării, își dădu seama că nu oboseala era de vină.

Atinse brațul lui Ross care se trezi imediat.

— Ce e?

— Cred, spuse ea, că va trebui s-o chemi pe Prudie.

Ross se ridică în capul oaselor.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Mă doare.

— Unde? Vrei să spui că…

— Da, spuse ea strâmbându-se de durere. Și cred că ar fi bine s-o chemi pe Prudie.

Ross se dădu repede jos din pat și îl auzi cum aprinde lumânarea cu amnarul. Flacăra pâlpâi luminând camera: grinzile groase din lemn de tek, perdelele mișcându-se în suflul brizei, scaunul de lângă fereastră tapițat cu mătase groasă, trandafirie, pantofii ei lăsați așa cum îi aruncase din picioare, unul cu talpa în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, o muscă furișându-se încet.

Se uită la Demelza și văzu imediat că spunea adevărul. Zâmbea palid ca și cum i-ar fi cerut scuze. Traversă camera până la masa de lângă ușă și umplu un pahar un coniac.

— Bea asta. Îl trimit acum pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake. Începu apoi să se îmbrace.

— Nu, nu, Ross; nu-l trimite încă. E noapte. Probabil că doarme.

Săptămâni la rând discutaseră în contradictoriu dacă să-l cheme sau nu pe Thomas Choake. Demelza nu putea uita că nu mai departe de un an în urmă era doar o simplă servitoare și că Choake, deși nu era nici el decât un biet doctor, avea totuși o mică moșie cumpărată cu banii soției lui; iar moșia asta îl situa pe o treaptă superioară de pe care cei de-o seamă cu Demelza nu puteau fi priviți altfel decât ca niște simple obiecte. Asta, desigur, până se căsătorise cu Ross. De atunci se schimbase, știa cum să se poarte, avea maniere alese; totuși un doctor era altceva. În fața unui doctor era în dezavantaj. Dacă durerea era prea mare, cu siguranță că ar fi înjurat așa cum învățase de la tatăl ei și nu s-ar fi mulțumit să-ngâne câteva „Au, mă doare! Vai de mine! Doamne, Dumnezeule!”, scuzabile la o doamnă în durerile facerii. Să naști și să fii obligată în același timp să te porți ca o doamnă era ceva ce ar fi depășit-o pe Demelza. Mai mult decât atât, nu ar fi suportat prezența unui bărbat. Așa ceva nu era decent. Elizabeth, vara ei, născuse în prezența doctorului, dar Elizabeth era aristocrată, prin naștere și educație, și privea altfel lucrurile. Ea, Demelza, ar fi preferat-o pe bătrâna mătușă Betsy Triggs de la Mellin, care vindea pește și se pricepea de minune la nașteri.

Ross însă nu cedase, așa că răspunsul lui tăios, „O să-l trezim din somn”, nu o luă prin surprindere.

— Ross! îl chemă ea.

Pe moment durerea dispăruse.

— Da?

Candela lumina slab fața puternică, brăzdată de-o cicatrice; în părul lui negru, ciufulit acum, apăreau luciri de aramă, cămașa îi era descheiată la piept. Omul acesta de care o lega o intimitate atât de strânsă, omul acesta atât de rezervat, închis în el uneori, era un adevărat aristocrat.

— Te rog, spuse ea, înainte de a pleca, te rog!

Ross veni lângă pat. Urgența apăruse atât de repede, când el dormea, încât nu avusese încă timp să simtă altceva decât spaimă că-i venise timpul, și ușurare că în curând se va termina. Când o sărută, îi văzu fața umedă de sudoare și fu cuprins de frică și compasiune. Îi luă fața între mâini, dădu la o parte părul ei negru și se uită un moment în ochii tinerei sale soții. Nu erau jucăuși și veseli ca de obicei, dar nici nu se citea în ei frica.

— Mă întorc. Mă întorc numaidecât.

Ea făcu un gest de dezaprobare:

— Nu te întoarce, Ross. Du-te și spune-i lui Prudie, atât. Aș prefera să nu mă vezi așa cum sunt acum.

— Dar Verity? Ai vrut neapărat să vină Verity.

— Trimite-i vorbă mâine dimineață. Nu e bine să o scoți din casă în timp de noapte.

O sărută din nou.

— Spune-mi că mă iubești, Ross.

Se uită la ea surprins.

— Știi că te iubesc!

— Și spune-mi că n-o iubești pe Elizabeth.

— Și n-o iubesc pe Elizabeth. Ce altceva ar fi putut spune când nici el nu știa exact? Nu era omul care să-și dezvăluie ușor cele mai intime sentimente, dar acum își dădea seama că n-avea nicio putere să o ajute; numai cuvintele lui ar fi putut să o ajute. Nimic altceva nu are importanță în afară de tine, spuse el. Să nu uiți ce îți spun. Toate rudele și prietenii, și Elizabeth și casa asta și mina… aș renunța la toți și la toate, și tu știi asta, știi asta foarte bine. Și dacă n-o știi, înseamnă că în toate lunile astea n-am reușit să te fac să înțelegi și n-am să îndrept nimic numai cu vorbe. Te iubesc, Demelza, am fost atât de fericiți, și vom mai fi. Păstrează această fericire, iubita mea. Păstreaz-o bine, nimeni altul în locul tău n-ar putea…

— O voi păstra, Ross, spuse ea, mulțumită de tot ce-i spusese.

O sărută din nou, se întoarse și mai aprinse câteva lumânări, luă una și ieși repede din cameră, simțind ceara fierbinte curgându-i pe mână. De ieri vântul încetase, se simțea numai briza. Nu știa cât e ceasul, dar bănuia că e în jur de două.

Deschise ușa de cealaltă parte a scării și intră în dormitorul unde se odihneau Jud și Prudie. Scârțâitul prelung al ușii care se închidea prost se amesteca cu sforăitul puternic al lui Prudie. Ross se strâmbă plin de dezgust simțind mirosul sufocant de sudoare și de aer închis. Aerul nopții putea fi periculos, dar măcar ziua ar fi putut să deschidă fereastra ca să iasă mirosul neplăcut din cameră.

Dădu la o parte perdelele patului și-l scutură pe Jud de umăr. Jud deschise gura arătând doi dinți mari care semănau cu pietrele de mormânt. Îl scutură iar cu putere. Căciulița cu care dormea noaptea îi alunecă de pe cap și o picătură de ceară îi căzu pe chelie. Jud se trezi. Începu să înjure, dar văzându-l pe Ross, se ridică în șezut pe marginea patului, frecându-și scăfârlia.

— Ce s-a întâmplat?

— Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altfel despre Demelza când omul o știa de când avea treisprezece ani, din ziua în care Ross o adusese acasă în zdrențe, copil al nimănui? Du-te imediat și adu-l pe doctorul Choake și scoal-o pe Prudie. E nevoie de ea.

— Ce are?

— Au început durerile.

— O, atâta lucru! Am crezut că e bolnavă. Jud se uită încruntat la bucățica de ceară pe care o râcâise de pe cap. Ne descurcăm noi, Prudie și cu mine. Prudie cunoaște toate treburile astea. Nu-i greu de învățat. Nu știu de ce atâta zarvă pentru nimica toată. Nu-i ușor, e adevărat, dar o dată ce-ai învățat…

— Scoală-te!

Jud înțelese că trebuie să se scoale, apoi o trezi pe Prudie. Fața ei lată și lucioasă apăru printre șuvițele de păr negru, încâlcit și slinos. Își șterse nasul pe un colț de cearșaf.

— Vai de mine! Mă duc să văd. Săraca fată! Începu să-și pună corsetul murdar peste cămașa de noapte. Știu cum s-a întâmplat cu mama. Mi-a spus cum a fost când eram pe cale să ies. M-am mișcat, m-am sucit. A fost rău de tot. Eram ca un șoricel fără vlagă. Nimeni nu credea c-o să ajung botezul.

— Du-te la ea imediat, spuse Ross. Eu îl scot pe Darkie din grajd. N-ai nevoie de șa.

— Poate c-am să călăresc pe deșelate până acolo, spuse Jud în silă. Dar dacă aluneci pe-ntuneric? Cazi în cap, și-ți rupi gâtul și te-ai dus!

Ross coborî scările în fugă. Înainte de a ieși afară, se uită la ceasul cel nou pe care îl cumpărase pentru salon. Era trei fără zece. Curând se va crăpa de ziuă. Noaptea totul părea mai grav.

În grajd nu reușea să pună șaua pe Darkie, bâjbâind pe întuneric cu degete stângace. Se gândea că toate femeile trec prin această încercare, era ceva obișnuit în viața lor, sarcinile se succedau ca anotimpurile de vară. Trebuia să-l trimită pe Jud, să-l ajute să stea bine în șa; dacă ar fi căzut, prostul ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el, dar nu avea încredere să o lase pe Demelza singură cu cei doi Paynter.

În fața casei, Jud se încheia la pantaloni sub un liliac.

— Nu știu dacă am să văd pe unde s-o iau, spuse el. E întuneric beznă. Ar trebui să am un felinar atârnat de o prăjină, o prăjină lungă.

— Suie pe cal, că dacă nu te pocnesc eu cu o prăjină.

Jud se sui.

— Și ce fac dacă nu vine?

— Adu-l, spuse Ross, și-l plesni pe Darkie peste crupă.

Când Jud ajunse în Fernmore, la casa lui Thomas Choake, privi disprețuitor la clădirea mică, doar cu puțin mai mare ca o fermă de țară; doctorul ăsta, își spuse el, își dă așa niște aere de parc-ar locui în castelul Blenheim. Descălecă și bătu în ușă. Casa era înconjurată de copaci mari; ciorile și corbii se treziseră și zburau în cercuri croncănind. Jud se uită în sus adulmecând aerul. Ieri, la Nampara, păsările zburaseră toată ziua neliniștite. La a șaptea bătaie, o fereastră se deschise scârțâind, deasupra ușii, și un cap apăru ca dintr-un ceas cu cuc.

— Hei, omule! Ce e? Ce naiba faci atâta zgomot?

După voce și sprâncenele groase, Jud știu că stârnise din cuib pasărea care trebuia.

— M-a trimis căpitanul Poldark să vă aduc, mormăi el. Dem… ăăă doamnei Poldark îi e rău și are nevoie de dumneavoastră.

— Care doamnă Poldark, omule? Care doamnă Poldark?

— Doamna Demelza Poldark, de la Nampara. E la prima naștere.

— Și ce s-a întâmplat?

— I-a venit timpul.

— Fugi de-aici, omule! Am văzut-o săptămâna trecută și i-am spus căpitanului Poldark că nu va naște până în iunie. Du-te și spune-le că-mi mențin părerea.

Fereastra se închise cu zgomot.

Jud Paynter era un om pe care nu-l lăsa indiferent reaua-voință a oamenilor, dar care ținea și la comoditatea lui personală și atunci nu-l mai interesa altceva; însă câteodată o întâmplare îl scotea dintr-ale lui, împingându-l să acționeze. Iar acum era vorba de o astfel de întâmplare. De unde la început fusese nemulțumit de slăbiciunea și strâmbăturile Demelzei și de asprimea cu care Ross îl scosese afară din casă în acea dimineață urâtă de mai, fără să-i fi dat măcar o înghițitură de rom înainte, reflectând mai bine ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza era de aceeași categorie cu Ross.

După trei minute doctorul Choake scoase iar capul pe fereastră.

— Ce e, omule? Ai să spargi ușa!

— Să veniți cu mine, așa mi s-a spus!

— Obraznicule! O să pun ciomagul pe tine!

— Unde-i calul? Mă duc să-l scot până vă puneți pantalonii.

Doctorul se retrase. Se auzi vocea peltică a lui Polly Choake care scoase și ea capul ciufulit pe fereastră. Cei doi se sfătuiră, apoi Choake strigă de sus:

— Așteaptă-mă. Venim în zece minute.

Jud cunoștea bine ciudățeniile doctorului, așa că înțelese că va veni el singur.

După vreo douăzeci de minute porniră amândoi într-o tăcere de gheață. Ciorile zburau mereu în cercuri, croncănind. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau dungi verzui de lumină și cerul spre răsărit părea de un galben palid, pe alocuri portocaliu în umbrele nopții. Un răsărit sălbatic și totuși ciudat de liniștit. După vântul din ultimele zile, calmul era adânc. Când trecură pe lângă mina Grambler, ajunseră din urmă un grup de fete care se duceau la lucru cântând. Vocile subțiri și proaspete ale tinerelor sunau plăcut în faptul dimineții. Jud observă că oile lui Will Nanfan stăteau strânse la un loc într-un colț ferit al câmpului. Pe drum, până la Nampara, doctorului îi trecu supărarea. Când ajunse, nu începu să se plângă, ci îl salută țeapăn pe Ross și urcă greoi scările. Își dădu seama că alarma nu era falsă. Rămase o jumătate de oră cu Demelza, îndemnând-o să aibă curaj și spunându-i că n-avea de ce să se teamă. Apoi, văzând că tot nu se simte bine și că asudă mult, crezu că are febră și, pentru orice eventualitate, îi luă sânge. Demelzei i se făcu rău, dar doctorul era mulțumit, socotind că reacția dovedea că tratamentul lui oprise febra. Dacă mai bea și o infuzie de chinchină[1] o dată pe oră febra nu va mai reveni. Apoi plecă acasă să ia micul dejun.

Ross stătu mult sub pompă lăsând să curgă apa pe el, încercând astfel să gonească gândurile negre ale nopții. Când să intre în casă văzu în depărtare o siluetă îndesată urcând dealul călare. O strigă pe Jinny Carter, care tocmai sosise la lucru ca în fiecare zi:

— Cine era? Doctorul Choake?

Jinny stătea aplecată peste copilul ei pe care-l ținea într-un coș în bucătărie.

— Da, domnule. Spunea că n-o să se nască înainte de nouă, zece dimineața. A promis că până atunci o să se-ntoarcă.

Ross încercă să-și ascundă enervarea. Jinny se uită la el cu ochii ei credincioși.

— Cine te-a ajutat la naștere, Jinny? o întrebă el.

— Mama, domnule.

— Vrei să te duci să o aduci, Jinny? Am mai multă încredere în ea decât în prostul ăla bătrân.

Ea se înroși de plăcere.

— Da, domnule. Mă duc imediat. O să vină bucuroasă.

Făcu un pas să plece, dar se opri uitându-se la copil.

— Am eu grijă de fetița ta, spuse Ross.

Ea îi aruncă o privire, apoi își puse repede boneta albă și ieși din bucătărie.

Ross intră în casă. Se opri o clipă la picioarele scării, nemulțumit de liniștea care domnea acolo, trecu apoi în salon, unde își turnă un pahar cu coniac, urmărind cu privirea silueta zveltă a lui Jinny care dispărea repede în direcția satului. Se întoarse în bucătărie. Micuța Kate nu se mișcase din loc; stătea pe spate dând din piciorușe, gângurind și râzând la Ross. Avea deja nouă luni și nu-și văzuse încă tatăl care ispășea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de frații ei mai mari, care semănau cu tatăl ei, micuța Kate era o adevărată Martin; păr castaniu, ochi albaștri, pistrui mărunți pe năsucul cât un nasture.

Nimeni nu făcuse focul în bucătărie în dimineața asta, micul dejun nu era pregătit. Ross scormoni cenușa, dar cărbunii erau stinși. Pregăti câteva surcele și aprinse focul tot întrebându-se iritat unde plecase Jud. Știa că va fi nevoie de apă fiartă, prosoape, ligheane, și nu era nimic pregătit. Dracu’ să-l ia pe Choake, cu impertinența lui cu tot! Nici măcar nu-l așteptase să vorbească cu el înainte de a pleca.

De la o vreme relațiile dintre ei doi se răciseră. Ross nu putea să o sufere pe proasta lui de nevastă care răspândise tot felul de bârfe despre Demelza; și când lui Ross nu-i plăcea cineva, îi era greu să n-o arate. Acum fierbea de mânie că se afla la discreția acelui bătrân prost, încăpățânat, încrezut, retrograd, care era singurul doctor din regiune.

Când focul începu să ardă, intră Jud și odată cu el vântul năvăli în bucătărie.

— Se pregătește ceva, spuse el uitându-se la Ross cu ochii lui injectați. Marea se umflă, e hulă.

Ross dădu din cap nerăbdător. Da, cu o zi înainte marea începuse să se umfle.

— Valurile se năpustesc în toate părțile biciuite de vânt. Hula s-a dus aproape și marea e albă de spumă, ca barba lui Joe Trigg.

— Ai grijă de Kate, Jud, spuse Ross. Și pregătește între timp ceva de mâncare. Mă duc sus.

*

Ross auzea vântul suflând puternic în depărtare. Când se uită pe fereastra dormitorului, văzu că marea era presărată cu valuri înspumate care se năpusteau din toate părțile ciocnindu-se și spărgându-se, pulverizând apa în mii de picături minuscule. Pe pământ vântul sufla mai domolit, în rafale, dar din loc în loc vârtejurile se repezeau peste apă cu forța unui animal nărăvaș.

Cât timp Ross s-a aflat în cameră, Demelza s-a străduit să se poarte normal, dar el își dădu seama că abia aștepta să-l vadă plecat. Nu o putea ajuta.

Amărât, coborî iar, la timp ca s-o întâmpine pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu fața ei lată, pricepută, cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu un cârd de cinci copii mici după ea, vorbindu-le, certându-i, explicându-i lui Ross că n-avea cu cine să-i lase acasă – doi erau ai lui Jinny, trei erau ai ei, cei mai mici; îi dădu binețe lui Jud, și-l întrebă ce mai face Prudie. Simți mirosul de prăjeală al fripturii de porc și începu să vorbească despre mâncare; se interesă apoi de starea bolnavei, le spuse că și pe ea o luaseră frigurile, dar băuse o fiertură cu mirodenii, lapte și alcool înainte de a pleca de acasă. Își suflecă mânecile, îi spuse lui Jinny să pună la fiert pelin negru și sămânță de rapiță că sunt mai bune decât toate leacurile doctoricești ca să ia durerile, și dispăru în sus pe scări înainte de a apuca cineva să-i răspundă.

Copiii ședeau fiecare pe câte un scaun din bucătărie, timizi, țepeni, ca popicele la bâlci, așteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în cap, scuipă în foc și trase o înjurătură.

Ross se întoarse în salon. Pe masă era o dantelă începută la care lucra Demelza. Lângă dantelă se afla un jurnal de modă, proaspăt sosit de la Londra, pe care i-l împrumutase Verity. Camera era în neorânduială, praful nu fusese șters. Se uită la ulmii de afară care se clătinau ca la cutremur. Merii, deși mai adăpostiți, se îndoiau sub suflarea puternică a vântului. Norii negri goneau pe cer.

Luă o carte în mână. Citi câteva rânduri fără să înțeleagă nimic Se auzi vântul urlând în vale. Doamna Zacky intră.

— Ei, cum merge?

— Merge bine, domnule căpitan. N-aveți nicio grijă! Ne descurcăm noi, Prudie și cu mine! Până se-ntoarce doctorul Tommie, o să fie gata.

Ross lăsă cartea din mână:

— Ești sigură?

— Sigur că da. Eu am născut unsprezece. Mai sunt și cei trei ai lui Jinny. Am ajutat-o pe Betty Nanfan cu gemenii ei, pe Sue Vigus cu patru, din care trei în afara căsătoriei. Doamna Zacky nu avea destule degete ca să-i numere. Acu’ o să fie mai greu, nu ca la Jinny, dar să nu vă fie teamă, o să facem treabă bună. Mă duc să aduc niște coniac, să-i dau o înghițitură. O s-o ajute.

Casa se cutremură brusc sub rafalele puternice ale vântului. Ross se uită pe fereastră la vremea dezlănțuită. Furia împotriva lui Choake creștea în el ca furtuna de afară. Judecata îi spunea că Demelza va scăpa, dar nu putea suporta gândul că nu i se dădea atenția cuvenită. Demelza suferea și nu erau lângă ea decât două femei bătrâne și neîndemânatice.

Se duse la grajd, fără să țină seama de furtună.

Ajuns la ușă, se întoarse să privească spre Hendrawna și văzu nori de spumă care se ridicau din apa mării și zburau ca nisipul dus de furtună. Faleza părea acoperită de fum.

De-abia deschisese ușa grajdului, când vântul i-o smulse din mână trântind-o cu putere, iar pe el lipindu-l de perete. Văzu că-i va fi imposibil să călărească pe furtună.

Porni pe jos. Nu era departe, numai la vreo două mile de mers.

O ploaie de frunze, iarbă, pietricele și crengi rupte se abătu asupra lui de cum ocoli colțul casei. În spatele lui vântul ridica valuri de apă mânându-le spre cer, unindu-le cu norii. Altădată l-ar fi îngrijorat distrugerea recoltei, acum asta nu părea să aibă vreo importanță. Nu era o simplă vijelie, ci o furtună care se dezlănțuise brusc ca și cum forțele acumulate ale urgiei, ținute în frâu o vreme, trebuiau să se descarce într-un ceas. O cracă de ulm se rupse și căzu de-a curmezișul pârâului. Se împiedică de ea, dar trecu mai departe întrebându-se dacă va putea ajunge până sus pe deal.

Ajunse la ruinele minei Wheal Maiden, se așeză să-și tragă sufletul și începu să-și frece mâna lovită. Vântul smulgea bucățele de piatră din zidurile vechi de granit și pătrundea urlând prin toate găurile și crăpăturile.

După ce trecu de pădurea de pini, îl întâmpină cu toată forța vântul care sufla dinspre câmpia Grambler, aducând cu el ploaia amestecată cu țărână și pietriș. Furtuna ridica în aer tot pământul arat proaspăt, frunzele, mlădițele verzi, tot ce întâlnea în cale. Norii cenușii se târau jos, aproape de capul lui, storși de apă, zburând ca niște zdrențe alungate de mânia lui Dumnezeu.

La Fernmore, doctorul Choake se pregătea să-și ia micul dejun.

*

Mâncă rinichi fript, șuncă, stând la îndoială dacă să mai ia puțin cod afumat înainte de a fi luat de pe masă și păstrat cald pentru soția lui care își lua micul dejun în pat, mai târziu. I se făcuse foame după drumul din dimineața aceea și făcuse gălăgie că masa nu era gata când s-a întors. Choake avea convingerea fermă că servitorii nu trebuie lăsați să lenevească și să se îngrașe.

Bătaia puternică în ușă de-abia se auzi, acoperită de zgomotul tunetelor și vântului.

— Dacă mă caută cineva, Nancy, nu sunt acasă, spuse el țâfnos, încruntând din sprâncene.

— Da, domnule.

Se hotărî, după ce-l mirosi, să mănânce puțin pește, dar era iritat că trebuie să se servească singur. Își propti burta de masă, luă cu cuțitul o bucățică și o înghiți. Cineva tuși ușor în spatele lui ca și cum ar fi vrut să se scuze că-l deranjează.

— Iertați-mă, domnule. Căpitanul Poldark.

— Spune-i…

Doctorul Choake ridică ochii și văzu în oglindă, în spatele servitoarei, silueta înaltă a unui om ud leoarcă de ploaie.

Ross intră în cameră. Își pierduse pălăria, iar dantela de la mâneci îi atârna ruptă în fâșii. Apa lăsase o dâră pe cel mai bun covor turcesc al doctorului Choake. Dar ceva în ochii lui Ross îl determină pe Choake să nu observe apa de pe covor. Poldark făcea parte dintr-o familie de nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, pe când Choake, cu toate aerele pe care și le dădea, era de origină obscură.

Se sculă în picioare.

— Vă deranjez de la masă, spuse Ross.

— S-a întâmplat ceva?

— Vă amintiți, cred, spuse Ross, că v-am angajat să o asistați pe soția mea la naștere.

— Păi, totul merge bine. Am examinat-o cu atenție. Copilul se va naște azi după-amiază.

— V-am angajat ca să stați cu ea și să o îngrijiți, ca doctor, nu ca un vraci ambulant.

Choake se albi la față.

— Adu-i căpitanului Poldark un pahar cu vin de Porto, îi porunci el lui Nancy, care urmărise scena cu gura căscată. Apoi, se întoarse către Ross și, uitându-se la el de sus și încercând să-l pună în inferioritate, îl întrebă: Ei, și ce vă nemulțumește? Individul n-avea nici bani și era și mult mai tânăr decât el, doctorul. I-am îngrijit pe tatăl dumitale, pe unchiul dumitale, pe vărul dumitale și pe soția lui, pe vara dumitale Verity. Niciunul din ei nu mi-a pus la îndoială tratamentul.

— Îi privește ce fac. Unde vă este haina? Îmbrăcați-vă!

— Nu pot să merg călare pe vijelia asta! Uită-te la dumneata! Mi-ar fi imposibil să încalec!

— Ar fi trebuit să vă gândiți la asta când ați plecat de la Nampara.

Ușa se deschise și intră Polly Choake cu părul pus pe moațe și îmbrăcată într-o rochie de casă amplă, de culoarea cireșei. Când dădu cu ochii de Ross scoase un țipăt.

— O, căpitanul Poldark! N-am știut! Pe așa o vreme! Urletul vântului, sus la mine, mă îngrozește! Mi-e teamă să nu smulgă acoperișul, Tom, și să nu-mi cadă în cap. Și cum o să arăt eu atunci?

— Las-că nici așa n-arăți prea bine cu capul vârât prin ușă, se răsti soțul ei iritat. Ori intri, ori ieși, dar, te rog, hotărăște-te!

Polly intră, îmbujorată, se uită cu coada ochiului la Ross și își aranjă părul. Ușa se trânti după ea.

— Nu pot să mă obișnuiesc cu vijeliile astea din Cornwall. Jenkin spune că s-au desprins cinci plăci de pe acoperișul de la cămară, poate chiar mai multe. Cum se simte soția dumneavoastră, domnule căpitan?

Choake își scoase tichia de pe cap și își puse în loc peruca.

— O să o ia vântul, spuse Ross.

— Pleci pe vremea asta, Tom? N-ai să poți merge nici călare, nici pe jos. Și gândește-te că s-ar putea să cadă copaci. E periculos.

— Căpitanul Poldark e neliniștit din cauza soției sale, spuse Choake pe un ton neutru.

— E așa de urgent? Trebuie să te duci imediat? Îmi amintesc că la mama a durat opt ore și patruzeci până să mă nasc eu.

— Atunci și soțul dumitale va trebui să aștepte opt ore și patruzeci, spuse Ross. Așa am eu poftă, doamnă Choake.

Supărat, doctorul aruncă haina de casă vișinie cu care era îmbrăcat, luă altă haină și se duse să aducă trusa și haina de ploaie, răsturnând-o aproape pe Nancy care venea cu vinul de Porto.

La întoarcere vântul bătea dintr-o parte. Choake își pierduse peruca și pălăria, dar Ross recuperă peruca și o vârî sub haină. Când au ajuns sus, lângă mina Wheal Maiden, suflau amândoi greu și erau uzi până la piele. Înaintea lor apăru o siluetă măruntă înfășurată într-o pelerină cenușie.

— Verity, spuse Ross când o ajunseră din urmă, nu trebuia să vii pe vremea asta.

Ea îi zâmbi, cu zâmbetul ei larg, generos.

— Când se ducea la mină, Betty, fata doamnei Zacky i-a văzut pe Jud și pe doctorul Choake și i-a spus soției lui Bartle. Își sprijini fața udă de un copac. Staulul s-a dărâmat. Am dus vacile în magazia unde facem bere. Troliul la mina lui Digory a căzut, dar cred că nu e nimeni rănit. Ea cum se simte, Ross?

— Destul de bine, cred. Ross o luă de braț pe Verity și porniră după doctor care înainta poticnindu-se, cu mantaua fluturându-i în vânt. Ross se gândise de multe ori că dacă unui bărbat i s-ar fi permis să-și ia o a doua nevastă ar fi luat-o pe vara lui, pentru bunătatea și generozitatea ei și pentru efectul liniștitor pe care-l avea întotdeauna asupra lui. Începea deja să se rușineze de mânia lui. Tom Choake avea părțile lui bune și fără îndoială că își cunoștea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin.

Îl ajunseră din urmă pe Choake când trecea peste ramura de ulm căzută. Doi meri erau la pământ și Ross se întreba ce va zice Demelza când va vedea ce a rămas din grădina ei.

Când va vedea…

Grăbi pasul. Îl cuprinse iar supărarea gândindu-se la femeile acelea care se învârteau prin casă, în timp ce Demelza se chinuia fără ajutor. Și Choake, care plecase fără un cuvânt.

Când au intrat, au văzut-o pe Jinny suind în grabă scările cu un lighean plin cu apă clocotită în mâini. Nu le aruncă nici măcar o privire.

Doctorul Choake era atât de istovit încât intră în salon, se așeză pe primul scaun, și încercă să-și recapete suflarea. Se uită la Ross și spuse:

— Vă mulțumesc pentru perucă.

Ross turnă coniac în trei pahare. Îi oferi unul lui Verity care căzuse pe un scaun. Părul ei negru, buclat, era brăzdat de dâre umede acolo unde gluga nu-l acoperise. Îi zâmbi lui Ross și spuse:

— Am să mă duc sus când e gata doctorul Choake. Apoi, dacă totul merge bine, am să-ți pregătesc ceva de mâncare.

Choake înghiți coniacul și întinse paharul ca să-i mai toarne. Ross îi turnă, știind că alcoolul îi dă mai multă putere.

— O să luăm micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul că în curând va mânca. Să mergem sus să liniștim pe toată lumea și pe urmă să mâncăm. Ce aveți de mâncare?

Verity se ridică. Pelerina îi căzu de pe umeri lăsând să se vadă rochia gri de stofă groasă, udă și plină de noroi pe poale. Ross însă nu-i văzu decât fața pe care se citea uimirea, ca și cum ar fi avut o vedenie.

— Ce e?

— Ross, cred că am auzit…

Ascultară toți.

— O, spuse Ross aspru, sunt copii în bucătărie, în cămară, peste tot, chiar și în dulapurile cu haine. De toate vârstele și mărimile.

— Sst! Tăceți! spuse Verity.

Choake luă trusa cu instrumente bâjbâind după ea cu gesturi stângace și făcând mult zgomot.

— Ăsta nu-i țipăt de copil mare, spuse ea brusc.

Ascultară iar.

— Hai să mergem sus să vedem, rosti Choake stânjenit. O să mâncăm când coborâm.

Deschise ușa. Ceilalți îl urmară, dar la piciorul scării se opriră.

Sus, în capul scării, era Prudie tot în cămașa de noapte, peste care îmbrăcase la repezeală o haină; mare și umflată, părea un sac prea plin, gata să plesnească. Se aplecă, uitându-se la ei, cu fața ei lungă, roșie și lucioasă.

— S-a făcut! strigă cu vocea ei groasă ca de orgă. E fată. Ți-a făcut o fată! N-am văzut până acum gâză mai frumoasă ca asta. I-am pocit nițel fața, da-i voinică și vioaie ca un mânz. Auzi-o numai cum țipă!

După un moment de tăcere, Choake își drese glasul amenințător și puse piciorul pe prima treaptă, dar Ross îl împinse la o parte și urcă primul.