Zile zbuciumate – volumul 3

Zile zbuciumate de Winston Graham volumul 3

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

În luna august a anului 1790, trei bărbați treceau călare pe poteca de catâri de pe lângă mina Grambler și se îndreptau spre căsuțele răzlețe de la capul satului. Era seară și soarele scăpătase; norii, mânați pe cer de vântul care sufla dinspre vest, începeau să se împurpureze în lumina amurgului. Chiar și coșurile minei, care de mai bine de doi ani nu mai scoteau fum, căpătaseră o culoare caldă în lumina înserării. Porumbeii își făceau cuiburi într-o spărtură a celui mai înalt dintre cele două coșuri și, în timp ce bărbații treceau, păsările tulburau liniștea care se așternuse, cu bătăile lor de aripi. Câțiva copii în zdrențe se dădeau într-un leagăn făcut de ei, legat între două barăci. Mai multe femei stăteau în pragul ușilor, cu brațele încrucișate, urmărind cu privirea călăreții care treceau.

Păreau oameni serioși, respectabili; îmbrăcați sobru în haine negre, se țineau drept în șa, cu un aer important. Nu treceau mulți oameni de felul lor prin satul acesta aproape pustiu, care luase ființă și existase numai pentru a servi mina și care pierea încet-încet, acum, că mina era moartă. Se părea că oamenii vor trece prin sat fără să se oprească, dar în cele din urmă unul din ei făcu un semn și toți opriră caii în fața unei cocioabe dărăpănate cum nu mai văzuseră până atunci. Era o colibă cu pereți de pământ amestecat cu paie; un burlan ruginit ținea loc de coș și acoperișul era peticit cu bucăți de pânză de sac și lemn putred adus de ape. În fața ușii deschise, pe o ladă răsturnată, ședea un bărbat cu picioare strâmbe, cioplind o bucată de lemn. Era încălțat cu cizme de călărie rupte, legate cu sfoară; avea pantaloni galbeni din piele de porc, o cămașă de flanel cenușiu murdară, cu o mânecă ruptă până la cot, și o vestă de piele groasă neagră, cu buzunarele burdușite cu tot felul de nimicuri. Fluiera încet, dar când bărbații au descălecat, deschise gura și se uită bănuitor la ei cu ochii lui injectați. Cuțitul rămase înfipt în lemn în timp ce-i măsura cu privirea.

Conducătorul călăreților, un om înalt și slab, cu ochii atât de apropiați încât părea că se uită cruciș, spuse:

— Bună ziua. Dumneata ești Paynter?

Cuțitul se lăsă încet în jos. Omul cu picioare strâmbe ridică mâna murdară și începu să-și scarpine chelia lucioasă.

— S-ar putea!

Celălalt făcu un gest de nerăbdare:

— Hai, omule. Ori ești Paynter, ori nu ești. Nu se poate și una și alta.

— Ei, nu-s prea sigur. Oamenii dau prea ușor nume altora. S-ar putea să fie două sau chiar trei păreri. Depinde de ce aveți nevoie de mine.

— El e Paynter, spuse unul din bărbați. Unde ți-e nevasta, Paynter?

— S-a dus la Marasanvose. Dacă aveți nevoie de ea…

— Mă numesc Tankard, spuse aspru primul bărbat. Sunt procuror și sunt însărcinat cu acuzarea în procesul inculpatului Poldark. Vrem să-ți punem câteva întrebări, Paynter. Dumnealui e Blencowe, ajutorul meu. Domnul este Garth, una din părțile în cauză. Putem intra în casă?

Pe fața încrețită de culoarea lemnului de tec a lui Paynter apăru o expresie de inocență jignită, dar sub această falsă tentativă de apărare se putea observa un licăr de adevărată panică.

— De ce veniți să mă necăjiți? Am spus tot ce-am avut de spus în fața judecătorilor și atât. Stau aici, în fața casei mele, și nu mă amestec cu nimeni. Duc o viață creștinească precum Sfântul Petru. Lăsați-mă în pace!

— Legea trebuie să-și urmeze cursul, spuse Tankard și așteptă ca Jud să se ridice.

După scurt timp, uitându-se bănuitor de la unul la altul, Jud intră primul în casă. Se așezară în coliba întunecoasă. Tankard se uita cu scârbă în jur și, ridicându-și pulpanele hainei ca să nu se murdărească, se așeză și el.

Niciunul n-avea nas prea delicat, dar Blencowe, un bărbat scund, palid și adus de spate, se uită melancolic la priveliștea plăcută de afară.

— Nu știu nimic, spuse Jud. Ați greșit adresa.

— Avem motive să credem, spuse Tankard, că depoziția dumitale în fața judecătorului de instrucție e mincinoasă. Dacă…

— Iertați-mă, domnule Tankard, spuse Garth încet, dar v-aș ruga să mă lăsați să vorbesc puțin cu Paynter. Vă amintiți că am spus mai înainte că ar fi mai multe căi în abordarea…

Tankard își încrucișă brațele subțiri:

— Da, da, foarte bine!

Jud se uită cu ochii lui de buldog la noul adversar. I se părea că-l mai văzuse pe Garth trecând călare prin sat. Poate că spiona.

Garth i se adresă pe un ton prietenos:

— Înțeleg că ai fost odată servitorul căpitanului Poldark, dumneata și soția dumitale; l-ați slujit mulți ani și pe tatăl său înainte?

— S-ar putea.

— Și după ce l-ați slujit cu credință ani de zile, ați fost dați afară fără preaviz, fără un cuvânt.

— Așa-i. N-a fost bine, nici cinstit, pot să spun.

— Se spune, dar bagă de seamă că astea sunt zvonuri, înțelegi, se spune că te-a tratat în mod rușinos – din cauza unei greșeli imaginare – că te-a bătut cu biciul și că era să te înece sub pompă. E adevărat?

Jud scuipă pe jos și își arătă cei doi dinți pe care-i mai avea.

— Așa ceva e împotriva legii, interveni Tankard, uitându-se cruciș. Act de violență împotriva persoanei. Ai fi putut să-l dai în judecată, Paynter.

— Și fac rămășag că n-ar fi fost pentru prima dată, spuse Garth.

— Nu, n-ar fi fost, adăugă Jud după un timp, sugându-și dinții.

— În ziua de azi, cei ce-și maltratează servitorii nu-i merită, spuse Garth. A apărut un nou principiu. Toți oamenii sunt egali. Uitați-vă ce se întâmplă în Franța.

— Așa-i, știu asta, spuse Jud, apoi se opri. Nu era bine să-i lase să-și bage nasul în treburile lui, să afle secretul vizitelor lui la Roscoff. Treaba asta cu Poldark putea să fie un pretext ca să-l prindă în cursă, să facă alte mărturisiri.

— Blencowe, spuse Tankard, ai niște coniac? Ne-ar prinde bine un strop, și fără îndoială că și lui Paynter.

…Afară se întuneca și umbra în coliba plină de gunoaie se făcea mai deasă.

— Să știți asta de la mine, spuse Garth. S-a terminat cu aristocrația. I s-a dus vremea. O să vină rândul oamenilor simpli să-și dobândească drepturile. Și unul din drepturile lor este să nu fie tratați ca niște animale și să fie folosiți ca sclavi, înțelegi ce spune legea, domnule Paynter?

— Tot omul e împărat în casa lui, spuse Jud. Și mai e și habeas corpse[1] și să nu te atingi de ce nu e al tău.

— Când se încalcă legea, spuse Garth, ca aici în ianuarie, de multe ori e greu ca justiția să acționeze cum ar trebui. Așa că legea se aplică așa cum se poate. Și când au loc tulburări și distrugeri și alte răutăți asemănătoare, dacă sunt prinși conducătorii, ceilalți, micii delincvenți care i-au urmat, sunt lăsați în pace. În cazul nostru, căpetenia e cunoscută.

— S-ar putea.

— Nu încape nicio îndoială. Dar e greu de găsit o mărturie în care să te poți încrede, o mărturie a unui om demn de încredere ca dumneata… Și bagă de seamă că dacă justiția nu poate găsi probe împotriva conducătorului, atunci va căuta mai departe și-i va scoate la iveală pe delincvenții mai mărunți. Ăsta-i adevărul, domnule Paynter, așa cum mă vezi și te văd, așa că cel mai bine pentru toată lumea este ca adevăratul vinovat să stea în boxa acuzării.

Jud ridică paharul și-l puse iar jos pentru că era gol. Blencowe îi întinse repede sticla cu coniac. Se auzi un gâlgâit plin de mulțumire când Jud o duse la gură și începu să bea.

— Nu înțeleg de ce ați venit la mine, când se știe că eu n-am fost acolo, spuse el precaut. Omul nu poate să vadă mai departe decât îl duc ochii.

— Ascultă, Paynter, spuse Tankard, neluând în seamă semnele pe care i le făcea Garth. Știu mult mai multe decât crezi tu. Cercetările durează de aproape șapte luni. Ai face mai bine dacă ai spune tot.

— Ce să spun?…

— Știu că ai cooperat activ cu Poldark în dimineața naufragiului. Știu că ai fost pe plajă toată ziua și toată noaptea cât a durat răzmerița. Știu că ai avut un rol important, opunându-te reprezentanților Coroanei când unul dintre ei a fost rănit grav și, în multe privințe, ești tot atât de vinovat ca stăpânul tău…

— N-am auzit niciodată în viața mea ceva mai neadevărat! Eu? Tot atât de aproape am fost de epavă cum sunt acum…

— Dar așa cum ți-a explicat Garth, suntem dispuși să trecem asta cu vederea dacă accepți să fii martorul acuzării. Avem multe mărturii împotriva lui Poldark, dar vrem să le dăm mai multă greutate. E clar că nu-i datorezi credință lui Poldark. Ai arătat chiar tu că te-a tratat în mod rușinos! Hai, omule, înțelege că e de datoria ta să ne spui adevărul.

Plin de demnitate, Jud se sculă în picioare.

— Și, adăugă Garth, ar merita să o faci.

Jud se răsuci pe călcâie și se așeză iar pe scaun.

— Ce-ați spus?

— Nimic oficial, desigur. N-ar fi potrivit. Dar mai sunt și alte căi.

Jud scoase capul pe ușă să vadă dacă nu cumva venea Prudie. Nu se vedea nimeni. Așa făcea întotdeauna când se ducea să-și vadă rudele. Se uită pieziș la fiecare dintre bărbații din casă, ca și cum ar fi vrut să le afle intențiile.

— Ce alte căi?

Garth scoase punga din buzunar și o scutură zornăind banii.

— Justiția dorește o condamnare. Statul e dispus să plătească pentru o informație corectă. În secret, desigur. Strict ca între prieteni. Ca și cum ar oferi o recompensă pentru arestarea cuiva, cum s-ar spune. Nu-i așa, domnule Tankard? Nimic altceva.

Tankard nu răspunse. Jud luă paharul și sorbi ultima picătură de coniac.

Mormăi ca pentru sine:

— Întâi amenințări și acuma mită. Mită, pe legea mea! Arginții lui Iuda. Să depun mărturie la curtea de justiție împotriva unui vechi prieten. Mai rău ca Iuda, că el a făcut-o în secret. Și pentru ce? Treizeci de arginți îmi închipui că ăștia n-ar oferi nici măcar atâta. Ar vrea s-o fac pentru douăzeci sau chiar zece. Nu-i cuminte, nu-i cinstit, nu-i creștinește, nu-i drept.

După un timp, Garth spuse:

— Zece guinee acum și zece după proces.

— Aha! exclamă Jud. Exact cum am crezut.

— S-ar putea să ridicăm până la cincisprezece.

De data asta Jud se ridică încet, își supse dinții și încercă să fluiere, dar avea buzele uscate. Își ridică pantalonii și băgă două degete în buzunarul vestei ca să ia un pic de tabac.

— Nu-i cinstit să veniți pe capul omului așa, mormăi el. Mi se-nvârte capul. Veniți peste o lună.

— Sesiunea curții de judecată e fixată la începutul lui septembrie.

Tankard se ridică și el.

— Nu avem nevoie de o depoziție lungă, spuse el. Câteva fraze cu faptele principale, așa cum le știi… și promisiunea să le repeți la timpul potrivit.

— Și ce ar trebui să spun?

— Adevărul, desigur, sub jurământ.

Garth îl întrerupse repede:

— Adevărul, desigur, dar poate că am putea să-ți arătăm ce am dori noi în primul rând. Dorim să avem o mărturie despre actele de violență împotriva soldaților. Asta s-a întâmplat în noaptea de șapte spre opt ianuarie. Erai pe plajă atunci, nu-i așa, domnule Paynter? Fără îndoială că ai văzut tot ce s-a întâmplat.

Jud părea bătrân și îngrijorat.

— Nu… Nu-mi amintesc nimic acuma.

— Ar merita douăzeci de guinee dacă ți-ai aduce aminte.

— Douăzeci de guinee acum și douăzeci după?

— …Da.

— Merită pentru o poveste ca asta.

— Noi vrem adevărul, omule, spuse Tankard nerăbdător. Ai fost sau nu martor la actele de violență?

Garth puse punga pe o măsuță cu trei picioare, veche și șubredă, care îi aparținuse lui Joshua Poldark. Începu să numere douăzeci de monezi de aur.

— Ce, spuse Jud uitându-se lung la bani, atunci când i-am crăpat capul soldatului ăla și toți ăilalți au fost goniți de pe plajă mai iute decât veniseră? Ce-am mai râs când am văzut! Asta ați vrut să spuneți?

— Desigur. Și participarea căpitanului Poldark la ce s-a întâmplat

Odată cu lăsarea nopții, umbrele umpleau coliba. Zornăitul monezilor semăna cu sunetul unei ape curgătoare și, o clipă, lumina rămasă zăbovi pe insula de aur mat pe care o formaseră monezile.

— Ei, spuse Jud înghițind, cred că o să țin minte destul de bine; deși eu nu am luat parte direct. Am fost… pe acolo tot timpul. Ezită, apoi scuipă iar. De ce nu mi-ați spus de la început ce vreți?

*

În ziua următoare, o femeie tânără, călare, trecu prin Grambler în direcția opusă, pe lângă biserica din Sawle; ocoli Trenwith și începu să coboare pe poteca abruptă spre Golful Trevaunance. Era brunetă, destul de înaltă și era îmbrăcată într-un costum de călărie strâns pe corp; pe cap purta o pălărie mică, de forma unui tricorn. Cunoscătorii n-ar fi spus că e frumoasă, dar puțini bărbați ar fi trecut pe lângă ea fără să-i arunce o a doua privire.

Lăsând în urmă turnătoria, al cărei fum ocru la culoare uscase vegetația din golf, călăreața se îndreptă în direcția opusă, spre Place House, conacul solid, ghemuit parcă la pământ ca să reziste vântului și furtunilor dinspre mare. Când descălecă, se vedea bine că tânăra femeie era nervoasă. Cu mâna ei înmănușată strângea mereu frâul și când apăru un valet să ia calul, își găsi cu greu cuvintele ca să i se adreseze.

— Sir John Trevaunance, doamnă? Să văd dacă este acasă. Pe cine să anunț?

— Doamna Poldark.

— Doamna Poldark. Da… da, doamnă. I se păru ei sau în ochii omului văzu trezindu-se interesul? Poftiți, doamnă, urmați-mă, vă rog.

O pofti într-o cameră mică, plăcută, care se deschidea spre seră, și după ce așteptă câteva minute apăru un servitor care îi spuse că Sir John e acasă și o va primi.

Acesta se afla într-o cameră lungă, un birou cu vedere spre mare. Simți o ușurare când văzu că e singur, cu excepția unui câine de vânătoare ghemuit la picioarele lui. Observă că e mult mai puțin impunător decât se temuse: nu era mult mai înalt decât ea, iar pe fața lui roșie se citea o expresie de jovialitate.

— Supusul dumneavoastră, doamnă, spuse el. Luați loc vă rog.

Așteptă până se așeză pe marginea unui scaun, apoi se așeză și el la birou.

Ținu ochii plecați un minut, știind că o examinează din cap până în picioare și acceptând cercetarea lui atentă ca făcând parte din încercarea prin care trecea.

El spuse prudent:

— N-am avut plăcerea.

— Nu… Pe soțul meu îl cunoașteți bine…

— Desigur. Am fost parteneri de afaceri până… de curând.

— Ross a fost foarte mâhnit când a trebuit să renunțe la asocierea cu dumneavoastră. Era atât de mândru de ea.

— Hm! Împrejurările ne-au fost potrivnice, doamnă. Nu e vina nimănui. Toți am pierdut bani în această afacere.

Ridică privirile spre el și observă că ceea ce văzuse la ea îl impresionase plăcut. Această calitate de a plăcea bărbaților era unul din puținii factori care-i dădeau curaj când se afla în societate. Încă nu o considera ca putere, ci ca ceva care-i întărea curajul. Știa că vizita ei contravenea etichetei, și probabil că și el o știa.

De unde ședeau, amândoi puteau să vadă fumul topitoriei acoperind încet golful. După un moment, el i se adresă rece:

— După cum știți… hm… Societatea a fost reînființată sub o nouă conducere. Falimentul concernului a fost o lovitură pentru noi toți, dar înțelegeți situația. Clădirile se aflau pe pământul meu, de fapt chiar sub nasul meu, investisem mai mult capital decât toți ceilalți și ar fi fost o nebunie să le las să se ruineze nefolosite. S-a ivit ocazia să obținem și alte capitaluri și era la mintea omului că trebuie să profit de ocazie. Sper că domnul căpitan Poldark înțelege cum stau lucrurile.

— Sigur că da, răspunse Demelza. Sunt sigură că v-ar dori succes în orice întreprindeți, chiar dacă n-ar lua și el parte.

Sir John clipi din ochi:

— Sunteți amabilă să spuneți asta. Până acum nu acoperim decât cheltuielile, dar cred că lucrurile se vor îndrepta. Îmi permiteți să vă ofer ceva de băut? Un pahar cu vin alb?

— Nu, mulțumesc… Ezită, apoi: Sau poate un pahar de Porto dacă nu vă deranjează prea mult.

Ridicând ironic o sprânceană, Sir John sună clopoțelul. S-a adus vinul și în timp ce-l beau au avut o conversație plăcută. Au vorbit despre mine, vaci, trăsuri și vremea rece. Demelza deveni mai degajată și Sir John mai puțin bănuitor.

— Ca să spun drept, zise Demelza, cred că vremea e de vină că avem atâtea neplăceri cu animalele. Noi avem o vacă frumoasă, o cheamă Emma; până acum două săptămâni dădea lapte mult, dar acum i s-a oprit. S-a mai întâmplat și cu alta, deși asta nu mă surprinde…

— Eu am una din rasa Hereford; valorează o grămadă de bani, spuse Sir John. A fătat pentru a doua oară acum două săptămâni și acum e bolnavă, complet paralizată. L-am chemat pe Phillips, veterinarul, de cinci ori. M-ar durea inima s-o pierd.

— Vițelul e sănătos?

— Da, dar e rău și pentru el. Minta nu se poate ține pe picioare. Are ceva și la dinți, i se mișcă… și coada pare ruptă. Phillips nu știe ce să mai facă și nici omul meu de aici, care o îngrijește.

— Mi-amintesc când locuiam în satul Illuggan, spuse Demelza, că a fost și acolo un caz asemănător. Vaca preotului s-a îmbolnăvit de aceeași boală, și tot după ce fătase.

— Și a găsit remediul?

— Da, domnule, l-a găsit.

— Cum?

— Ei bine, nu eu trebuie să spun dacă preotul a făcut bine sau nu, nu-i așa? A chemat-o pe o bătrână numită Meggy Dawes – îmi amintesc că locuia pe celălalt mal al râului. Se pricepea de minune să vindece negi și scrofuloza. Odată a venit la ea un băiat care avea ceva urât la ochi. Imediat ce…

— Spuneți-mi ce s-a întâmplat cu vaca, doamnă.

— A, da! Pot să o văd, Sir John? Aș vrea mult s-o văd, ca să-mi dau seama dacă are aceeași boală ca vaca preotului.

— Vă duc chiar eu s-o vedeți, vă rog, doamnă. Mai doriți un pahar de Porto, ca să rezistați?

Câteva minute mai târziu au traversat curtea pietruită din spatele conacului și au intrat în grajdul unde zăcea vaca.

Demelza observă acareturile solide, construite din piatră. Ar fi dorit să fie ale ei. Vaca zăcea culcată pe o parte. Ochii ei blânzi erau triști, dar resemnați. Un bărbat se sculă de pe un scaun de lemn și se postă respectuos lângă ușă.

Demelza se aplecă să examineze vaca. Proceda cu profesionalism, așa cum învățase în cei șapte ani petrecuți la Nampara, nu în copilăria ei la Illuggan. Picioarele animalului erau paralizate și coada părea ruptă în două cam pe la jumătate.

— Da, spuse Demelza, este aceeași boală. Meggy Dawes îi zicea „coadă ruptă”.

— Și remediul?

— E remediul ei, nu al meu.

— Da, da, înțeleg

Demelza își umezi buzele:

— A spus că trebuie să tai coada aici, cam la vreo două palme de la vârf, acolo unde pare ruptă, să bagi în tăietură o ceapă cu sare multă – pe care să o fixezi bine cu o sfoară groasă – să o ții acolo vreo săptămână, apoi să desfaci legătura. Să-i dai câte puțină mâncare și un întăritor făcut din părți egale de rozmarin, ienupăr și semințe de nucșoară fără coajă. Îmi amintesc foarte bine. Așa a spus.

Demelza se uită lung la baronet, care își mușca buza de jos.

— N-am auzit niciodată acest remediu, dar și boala asta e rară. Sunteți prima persoană care pare să o fi cunoscut. Am să-l încerc. Dumneata ce spui, Lyson?

— E mai bine decât să lași bietul animal să sufere, domnule.

— Așa cred și eu. Am auzit că bătrânele astea fac minuni când e vorba de boli mai puțin cunoscute. Ați putea să repetați cele spuse, doamnă Poldark, ca să învețe și Lyson?

— Cu plăcere.

Traversară iar curtea și intrară în casă.

Sir John spuse:

— Sper că domnul căpitan Poldark nu-și face griji din cauza procesului care se apropie.

Imediat ce rosti cuvintele, regretă imprudența. Simțea că Demelza evitase dinadins subiectul ca să-l oblige pe el să-l aducă în discuție. Dar ea nu începu să pledeze în favoarea lui Ross, cum se temuse.

— Ce aș putea spune? Sigur că suntem destul de supărați. Eu îmi fac mai multe griji decât el.

— O să se termine curând și cred că aveți șanse de achitare.

— Credeți într-adevăr, Sir John? Asta îmi dă mult curaj. Veți fi și dumneavoastră în oraș, la Bodmin, în timpul sesiunii curții cu juri?

— Cum ați spus? De fapt, nu știu. De ce mă întrebați?

— Am auzit că se vor ține alegeri în septembrie și, cum procesul are loc la șase septembrie, am crezut că s-ar putea să fiți acolo.

— Vreți să spuneți ca să-l ajut pe fratele meu? O, are el singur grijă de el. Baronetul se uită neîncrezător la Demelza pe a cărei față calmă nu se putea citi ce gândea. Chiar dacă m-aș afla în oraș, aș avea prea multe de făcut ca să mă duc și la tribunal. În plus, cu tot respectul, doamnă, trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să văd un vechi prieten într-o situație neplăcută. Îi doresc numai bine, desigur, dar nimănui nu-i place să vadă într-un proces un motiv de distracție.

— Am auzit că vor fi doi judecători, spuse ea.

— O, nu doi în același proces. Cred că își vor împărți rolurile. Wentworth Lister nu e un om rău, deși sunt ani de când nu ne-am mai văzut. Puteți fi sigură că judecata va fi dreaptă. Justiția britanică va avea grijă. Câinele se apropiase și stăpânul lui luă un biscuit dintr-un sertar și i-l dădu.

— Nu pot să înțeleg, spuse Demelza, cum un om, un judecător, poate veni de undeva de departe ca să judece un proces și să-i studieze toate aspectele în câteva ore. Nu mi se pare posibil. Nu caută să afle adevărul, el singur, înainte de a începe procesul?

Sir John zâmbi:

— O să vă surprindă cât de repede poate ajunge la o concluzie o minte obișnuită cu această muncă. Și să știți că nu depinde de judecător, ci de juriu și acesta e format din oameni de aici, din Cornwall, oameni ca noi, așa că există toate motivele să iasă totul bine. Mai doriți puțin vin?

Demelza refuză.

— E cam tare, cred, dar are buchet. Când se vor termina toate, mi-ar face plăcere să veniți pe la noi, domnule. Ross m-a rugat să vă invit.

Sir John răspunse că va fi încântat. Câinele răspândi firimiturile pe podea. Demelza se ridică să plece.

Sir John adăugă:

— Mă voi ruga ca tratamentul pentru Minta să reușească.

Demelza la fel, dar nu-și trădă îndoielile.

— Poate că o să-mi trimiteți vești cum îi merge?

— Desigur, și între timp, dacă mai treceți pe aici, aș fi încântat să vă văd.

— Mulțumesc, Sir John. Câteodată trec călare pe coastă. E bine pentru sănătate. Drumul nu e bun pentru cal, dar îmi place priveliștea și aerul înviorător.

Sir John o conduse până la ușă și o ajută să încalece, admirându-i silueta fină și ținuta dreaptă. Când ieșea pe poartă, un bărbat intra călare pe un cal sur.

*

— Cine era? întrebă Unwin Trevaunance, punându-și mănușile gri peste un teanc de cecuri. Fratele mai mic al lui Sir John făcea totul cu premeditare, dând importanță unor fapte care nu aveau niciuna. Avea treizeci și șase de ani, era înalt, cu o figură leonină; părea sigur de sine și avea o personalitate mult mai impresionantă decât fratele lui. Totuși Sir John făcea afaceri bănoase, iar Unwin nu.

— Soția lui Ross Poldark. Atrăgătoare femeie! N-am cunoscut-o până acum.

— Ce voia?

— Asta nu știu încă, spuse Sir John. Nu părea să vrea ceva.

Unwin avea o cută între sprâncene care se adâncea când se încrunta:

— N-a fost servitoare înainte, sau cam așa ceva?

— S-au mai ridicat și altele, înaintea ei și cu mai puține talente, sunt sigur. Are o oarecare eleganță în mișcări. Peste câțiva ani va fi greu să o deosebești de o femeie educată.

— Și n-a venit să ceară nimic? Mă îndoiesc. Mie mi se pare că e o femeie periculoasă.

— Periculoasă?

— Am schimbat cu ea o privire când pleca. Mă pricep să judec oamenii, John.

— Și eu mă pricep, Unwin, și cred că pot să-mi asum riscul afirmând asta. Sir John îi mai dădu un biscuit câinelui. Mi-a oferit un remediu bun ca s-o vindec pe Minta, deși să fiu al naibii dacă cred că va avea efect… L-ai găsit pe Ray?

— Da, da. I-am vorbit despre Caroline, spunându-i că vrea să-și întrerupă călătoria și să fie la Bodmin în timpul alegerilor; dar i-a scris și Caroline. Așa e ea; m-a rugat să-i spun unchiului ei, apoi i-a scris chiar ea!

— E prea tânără. Ai răbdare cu ea, Unwin. Va trebui să ai răbdare. E capricioasă, instabilă. Și mai sunt și alții care o consideră o partidă bună, nu numai tu.

Unwin înfipse dinții în vârful cravașei.

— Bătrânul e un zgârcit înrăit. Azi-dimineață umbla cu mâinile lui râioase prin dosarele cu socoteli; și casa, care nici în vremurile bune nu arăta a conac, e gata să se dărâme pentru că nu o repară. Nu e un cadru potrivit în care Caroline să-și petreacă jumătate din viață.

— Ai să poți schimba toate astea.

— Da, odată și odată. Dar Ray n-are mai mult de cincizeci și trei sau cincizeci și patru de ani. Poate să mai trăiască vreo zece ani.

Unwin se duse la fereastră și contemplă marea, care era liniștită acum. Norul care acoperea aproape faleza stâncoasă întunecase culoarea apei, făcând-o să devină verde-închis. Câțiva pescăruși se cocoțaseră pe peretele casei și țipau răgușit. Omului acesta înalt, obișnuit acum cu viața la Londra, scena i se părea melancolică.

— Penvenen are niște păreri cu totul neobișnuite. Spunea azi-dimineață că sunt prea mulți reprezentanți ai Cornwallului în Parlament. Spune că locurile ar trebui redistribuite și atribuite orașelor noi din interiorul țării. Fleacuri și prostii.

— Nu da atenție micilor lui slăbiciuni. Deseori spune astfel de lucruri ca să irite lumea. Așa e el.

Unwin se întoarse de la fereastră.

— Sper să nu mai avem alegeri șapte ani. Mă va costa cam două mii de lire numai pentru plăcerea de a fi ales – și știi că asta nu e tot – și de fapt e de-abia începutul.

În ochii fratelui mai mare apăru un semnal de alarmă, așa cum se întâmpla ori de câte ori era vorba de bani

— Ți-ai ales singur profesia, băiete. Sunt alții care o duc mai rău. Carter din Grampound îmi spunea că va trebui să plătească până la trei sute de guinee un vot.

Se ridică să sune.

— Doamna Poldark m-a întrebat dacă voi fi la Bodmin când va avea loc sesiunea curții cu juri. Mă întreb cu ce scop?