Fii demn

Fii demn de Dan Puric

1. Mama

Mamei, în primul rând, îi plăcea să fie femeie. Și de aceea, în jurul ei, toți bărbații deveneau curtenitori. Când eram mic, o auzeam povestindu-i mămăicăi, mama ei adică, bunica mea:

— Dragă, nu știu ce să-ți mai spun, dar toți bărbații se rotesc în jurul meu, ca niște albine! Ieri am vorbit cu vreo cinci persoane importante: fiecare mi-a făcut o curte nebună.

Eu, la cinci ani, când auzeam toate astea, eram total năucit! Știam că deja noi, la țară, aveam o curte. Și aia împrejmuită de un gard vechi, prin ale cărui țambere eu priveam lumea, adică ulița.

— Ce-o fi făcând mama cu cinci curți? Unde erau gardurile? mă întrebam, complet zăpăcit și nimeni nu mă lămurea!

Mama avea o forță teribilă a unei feminități absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea și un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniștit cu o simplă bărcuță.

— Dragă, să vezi ce mi s-a-ntâmplat astăzi când mă-ntorceam cu trenul de la Urziceni! îi spune mama într-o zi mămăicăi. Urcă la una din stații un bărbat bine, prezentabil, să tot fi avut vreo 50 de ani. Și cum trage ușa compartimentului, mă-ntreabă foarte politicos dacă poate să ia loc. Eu îi răspund că da. Era îmbrăcat în uniformă de militar, culoarea albastră. Și din vorbă-n vorbă, ce mai tura-vura, era foarte manierat, îmi spune într-un târziu că lucrează în aviație. După epoleți era sigur general! M-a întrebat unde merg și i-am spus că fac naveta zilnic București-Urziceni. Că mă scol în fiecare dimineață la ora cinci și așa mai departe. La care el, dragă, se revoltă și spune că „așa ceva nu este posibil, că o doamnă atât de frumoasă ca mine n-are voie să facă naveta. Că este de-a dreptul inadmisibil!” Ce mai, mi-a făcut o curte c-am crezut că mă cere de nevastă pe loc. Apoi mi-a spus că o să intervină el undeva sus și că nu este decât o chestie de zile, să aștept.

Și mama a așteptat. Timpul a trecut. Au trecut vreo douăzeci de ani de navetă. Generalul n-a mai apărut. Cineva i-a spus mai târziu că era maistru militar și de aceea avea multe trese de tablă strălucitoare pe umăr. Apoi mama a venit acasă, cu o tristețe de copil ce nu poate concepe că jocul s-a terminat. Avea în mână un buchet de flori, o vază ieftină și o pătură. Ieșise la pensie, iar colegii i-au făcut un cadou de despărțire.

Acum policlinica din Urziceni, unde își petrecuse acei ultimi douăzeci de ani de serviciu, rămăsese departe. Devenise brusc o amintire. Micul orășel din Bărăgan mai înghițise în inima lui tăcută ce palpita încet, parcă să nu tulbure viața lină din provincie, încă un destin necunoscut. Dar mama își trăise viața ca o furtună de feminitate ce țâșnea în plină vară pe câmpul arid al vieții cu o putere atât de mare, încât colbul uitării nu îndrăznea să se așeze.

Mama a fost medic. Dar ce medic! Medici sunt mulți pe acest pământ. Ei bine, mama era chiar mirarea medicinei însăși! Da! Pentru că mama era singura doctoriță din lume care se lăsa consultată de pacienți. Iar lucrul acesta îl mărturisea cu un șarm deosebit.

— Dragă, vine una astăzi la mine, grasă de-abia intra pe ușă și-mi zice: „Doamna doctor, uitați ce picioare umflate am! Nu mai știu ce să fac! Nu mai știu ce să mănânc!… Mă umflu din orice!” Și atunci m-am ridicat și eu de la birou și i-am spus: „Tu vorbești, draga mea?! Uită-te la mine cum arăt! – și i-am arătat picioarele mele umflate. Uită-te în ce hal sunt! Eu nu mai știu ce să mai fac!” Și atunci, ce să-ți spun, a rămas aia perplexă! S-a uitat la picioarele mele, a apucat-o mila și mi-a spus: „Vai, doamna doctor, se poate?! Vă dau eu o rețetă care vă dezumflă pe loc!”. „Ce rețetă?”, am întrebat-o. „De ceai!”. „Ceai din ce?”. „Ceai din coji de gard, doamna doctor.” „Din coji de gard?”, am întrebat. „Da, doamna doctor, din coji de gard! Este nemaipomenit! Are un efect extraordinar. Uitați, s-a nimerit să am la mine o pungă, v-o dau dumneavoastră. Două căni pe zi și în trei zile vi se dezumflă picioarele brusc. Eu nu mai iau, că la mine nu mai are niciun efect, dar la dumneavoastră mai mult ca sigur c-o să aibă!”. Dragă, ce să fac? Am luat pungile alea și mi-am făcut ceaiul. Cred c-am băut vreo două oale și tot degeaba! Nu și-au făcut niciun efect! Poate oi fi greșit doza? Nici nu știu ce să mai zic!

Așa era mama! Relativiza puterea științei prin superstiții fermecătoare, neliniștindu-l pe tata cu experiențele ei ciudate. Mama făcea alchimii unice și tata, infarct! Căci tata era tot medic, dar unul ce nu-și părăsea știința pentru nimic în lume.

— Încetează, măi femeie, cu toate leacurile astea băbești, că nu știi ce ți se poate întâmpla într-o zi! îl auzeam strigându-i disperat.

— Lasă-mă dragă cu sfaturile tale, că medicina de azi nu mai face doi bani! îi replica mama.

Între vindecare și curiozitate, la femei bate întotdeauna curiozitatea. Iar mama era curiozitatea însăși.

Un medic vede multe în viața lui, căci pacienții sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puține ori și personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul și apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se-ntorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile.

— Stai să vezi, dragă, ce mi s-a întâmplat și zilele trecute. Nu știu, parcă sunt abonată să consult toți nebunii de pe mapamond! Vine una, dragă, la mine în cabinet, o țărancă, s-o consult. O întorc pe toate părțile, o analizez și-i spun: „Să vii la mine peste o lună cu urina ca să vedem ce tratament iei!”. Și trece, dragă, o lună, o și uitasem pe asta, când deodată îmi bate cineva la ușa cabinetului. „Intră”, am zis. Și când se deschide ușa, pe cine văd?! Pe țăranca aia pe care o consultasem și care căra cu ea o damigeana. Când am văzut eu damigeana, m-am gândit direct la taică-tău, că-i place țuica. Să vezi, mi-am spus, mi-a adus niște țuică! Mă și gândeam ce să fac cu damigeana, unde să o ascund că dacă o găsește taică-tău, una, două, s-a și ales praful!

— Poftiți, luați loc! i-am spus femeii. Cum vă mai simțiți? Cum o mai duceți? am întrebat-o eu cu binișorul.

— Cum să mă simt, doamna doctor? Iaca, bine. N-am mai avut dureri în ultima vreme, îmi spune aia.

— Ați adus urina? o întreb.

— Cum să nu, doamna doctor.

— Unde e?

— Uite aici, în damigeana! Am strâns-o de o lună, așa cum mi-ați spus!

Să-mi vină rău, dragă, și mai multe nu! Auzi ce-a înțeles aia! Bine c-am întrebat-o. Ce mă făceam eu dacă duceam damigeana acasă și mai dădea și taică-tău peste ea? Unde mai pui că aveam și musafiri!

Cabinetul de consultații al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni și răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai știa cine este pacientul și cine medicul. Toată obiectivitatea științei și detașarea necesară profesiei se topeau în sufletul ei, dând loc unor trăiri și împliniri sufletești în care medicamentul cel mai bun până la urmă erau umorul, candoarea și sensibilitatea unei naivități nepereche.

Cazuistica medicală era excedată de cea de viață. Iar mama se implica atât de mult în viață încât uita de medicină. La cabinetul ei, pacienții erau pretextul, căci cea care se perinda prin fața ei era de fapt viața. Iar mama nu făcea nicio concesie, o consulta.

— Stai să vezi și să nu crezi! Și să nu-mi dai tu mie dreptate dacă n-au înnebunit cu toții! Vine alta la mine într-o zi la cabinet, o femeie cu un copil de cinci ani care, ce să vezi, dragă, nici mai mult nici mai puțin avea în cap un țucal… o oală de noapte pe care nu mai putea să și-o scoată. Dragă și urla copilul acela de se auzea în tot spitalul, urla ca din gură de șarpe, că-l strângea țucalul și nu mai putea să și-l mai scoată de pe cap. Și-o întreb atunci pe maică-sa:

— Dar ce s-a întâmplat, doamnă? Că n-am mai văzut așa ceva de când mama m-a făcut!

— Doamna doctor, eu am fost plecată de dimineață la serviciu și ăsta micu’, cu alți copii, în joacă, și-a pus oala de noapte în cap și nu mai poate să și-o scoată. Am încercat și eu și este imposibil. Nu știu, sunt disperată! Vă rog să mă ajutați!

Mă uit, dragă, la copil și-l întreb:

— De ce ți-ai pus mă, oala-n cap?

— Am vrut să mă fac general! mi-a răspuns ăla răcnind, de sub oală.

Și-atunci i-am spus femeii:

— Doamnă, duceți-l la tinichigiu că eu n-am ce să-i fac!

Iar după balamucul ăsta, vine altul la consultație. Știi că pe ușă la mine la cabinet scrie: dr. Puric Lorica, medic specialist endocrinolog și internist. Și vine, dragă, ăsta, intră pe ușă și-mi spune:

— Doamna doctor Furnică, eu sufăr cu ficatul!

— Ba, cu capul! i-am spus enervată la culme. Că pe mine mă cheamă Puric, mă, nu Furnică!

Și uite așa cum îți spuneam, toți nebunii din lumea asta se perindă pe la mine.

Pentru mama, viața n-avea sens decât dacă se transforma în spectacol. Ceea ce pentru alți doctori putea să fie un caz banal, o rutină, la mama devenea eveniment, întâlnire unică. Îi dădea, parcă, vieții, un spor de viață. Și mai presus de toate avea un talent unic de a-și dramatiza propriile întâmplări.

— Să vezi! N-apuc să mă liniștesc și vine altul. Ăsta era un milițian foarte gras. Se deschisese la centură și era foarte congestionat la față.

— Doamna doctor, mor! Am tensiune mare! Nu mai pot, respir greu!

— Dar ce-ai făcut, domnule, de-ai ajuns în halul ăsta? l-am întrebat luându-mi tensiometrul.

— Ce să fac, doamna doctor! M-am certat cu un hoț care nu vroia să se tundă.

— Domnule, dar dumneata n-ai ce face, te cerți cu toți nebunii? îi spun. Lasă-i dracului în pace, sănătatea mai presus de orice!

Și i-am pus, dragă, tensiometrul ca să-i iau tensiune. Se albise tot la față și atunci m-am speriat și eu și i-am spus:

— Domnule, dacă nu te potolești, să știi că-mi vine și mie rău de la inimă! Că sunt cardiacă! Sunt suferindă cu inima… uite, domnule, am palpitații.

Dragă, chiar am simțit că-mi bate inima să-mi iasă din piept, nu alta. Și-i spun:

— Ce-mi făcuși, domnule? Mă băgași în toate bolile. Dragă, și i-am smuls tensiometrul și mi l-am pus mie. Mă apucase tahicardia cu nebunul ăla de milițian. Și când am văzut că era să mor și că n-o scot la capăt în niciun fel cu nebunul m-am răstit odată la el și i-am spus:

— Ce vrei, domnule, să murim aicea împreună în cabinet, unul peste altul ca Romeo și Julieta?!

Și uite așa s-a potolit și mi-am revenit și eu. Dragă, sunt unii pacienți care efectiv te-mbolnăvesc ei pe tine! O adevărată nebunie. Ce să-ți spun!

De fapt mama nu trata bolnavii, le trata însăși viața lor! O trata de la caz la caz, când cu o panică existențială care-i distruge bolnavului rolul de pacient, punându-l într-o situație nouă pentru el, la care nu s-ar fi așteptat niciodată și care-l făcea să uite de boală complet, când cu un umor fantastic, aducător de sănătate.

Le trata viețile triste, dezamăgite, cu propria-i viață. Iar viața mamei era ca o lumină într-o Românie tristă ca un cimitir.

Undeva în Bărăgan era spitalul Armășești, ce părea să fi fost cândva un conac boieresc. Privit din depărtare, din șareta care o aducea pe mama de la gară, locul îndrăznea parcă să-și spună adevărata poveste. De multe ori, în vacanță, mama mă lua cu ea când intra în gardă la spital în acea mică și pitorească localitate.

Acolo am văzut-o eu cum făcea injecții în miez de noapte, la lumânare.

În spitalul înecat de întuneric se vedea o luminiță, apoi se auzea vocea mamei:

— Unde ești, dragă?

— Sunt aici, doamna doctor! răspundea pacientul.

Iar la lumina lumânării se ivea un chip bolnav, galben, ca de ceară. Apoi vedeam seringa cum se apropia de trupul lui.

Totul părea dintr-un tablou de Georges de la Tour. Doar chipul bolnavului părea a fi un sfânt plecat puțin dintr-o pictură a lui El Greco, ca să se trateze în micul spital. Locul acela părea mai degrabă un azil sărăcăcios.

Bolnavii erau atât de triști, de singuri, de deprimați sufletește, că boala în sine nu mai avea aproape nicio valoare. Păreau bolnavi de ceva mult mai grav, de ceva vechi, de o boală intratabilă ce cuprinsese toată țara.

În micul spital din Armășești, pacienții se plimbau pe coridoarele întunecoase, încet, ca și cum n-ar fi vrut să tulbure liniștea străină și veche a locului.

De fapt se prelungeau pe lângă zidurile vechi, ca niște umbre bolnave îmbrăcate în pijamale. Pe pereții laterali, îmbătrâniți, ce purtau o tristețe surdă, stăteau înrămate fotografii ce reprezentau realizările socialiste din țară.

Din zidul tuberculos al spitalului, ce-și ținea cu greu respirația strecurată prin igrasia veche, fotografiile „lumii noi” țâșneau ca ochii triști ai unui bolnav irecuperabil. „Realizările” erau și ele suferinde de ceva neștiut. O boală cumplită cuprinsese totul. Spitalul întreg era și el un pacient necunoscut. Căci toată țara era bolnavă!

Cei suferinzi, „pijamalele triste”, n-aveau timp însă să privească acele tablouri care arătau „ce bine e în țară”, treceau indiferent pe lângă ele, ca niște candele în care lumina abia mai pâlpâia. Fiecare se ducea la locul lui, dându-ți impresia că se ducea doar ca să se stingă.

Câte o rudă săracă, care dăduse bacșiș la poartă ca să intre în zilele în care vizita era oprită, mai tulbura liniștea spitalului.

Se auzea cum scoate din punga sărăcăcioasă sufertașul cu mâncare pentru cel suferind. Zgomotul pungii era singurul care se auzea. Părea rătăcit în atâta muțenie.

Pijamalele bolnavilor erau toate de un albastru spălăcit, iar deasupra un halat vișiniu, ros de molii și de vreme.

Ruda venită în vizită era îmbrăcată și ea trist. La marginea patului de suferință, tristețea încuraja cum mai putea sărăcia să mai trăiască puțin. Afară în curte era un panou, pe care era afișat regulamentul de vizită a bolnavilor din spital. La rubrica „AȘA NU!” era o fotografie îngălbenită de ploaie. O biată țărancă îmbrobodită ce ținea strâns în mână o bocceluță cu mâncare se uita din acea fotografie la noi. Ea era exemplul negativ. Cineva îi tăiase cu un X mare trupul firav. Dar nu știu cum, privirea acelei țărănci răzbătea dincolo de gratiile trasate în X de pe pieptul ei. Avea ceva în ochi ca o tărie ce nu voia să se lase supusă. La dreapta, la rubrica „AȘA DA!” nu era trecut nimic. Era un spațiu gol, ca un strigăt. Undeva pe holul întunecat al spitalului, un bolnav se opri totuși să privească un tablou ce stătea atârnat pe perete. Dar tabloul nu făcea parte din „realizările socialiste”. Era un tablou rătăcit. Nimeni nu mai știa cum ajunsese acolo. Era o reproducere după pictura lui Rubens, intitulată „Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea”.

O rază de soare mângâia deopotrivă și tabloul și bolnavul care-l privea. Așa, de la depărtare, păreau două picturi care se confruntau în timp.

Din tabloul lui Rubens țâșnea sănătatea atletică a lui Hercule. Din celălalt, o veche suferință. De fapt, boala privea fără de nicio speranță sănătatea. În spitalul acesta în care era parcă internată toată tristețea nespusă a României venea mama să facă de gardă. Și numai ea avea forța teribilă să-l scoată din agonie. Îi dădea viață.

Mama nu privea la panoul cu „AȘA DA!” și „AȘA NU!” Dădea drumul tuturor să-și viziteze bolnavii. Știa instinctiv că spitalul mima igiena și corectitudinea și mai știa că suferința și moartea nu așteaptă. Pentru ea, mila n-avea program. Atunci parcă tot spitalul învia. Tristețea din el fugea înnebunită pe coridoarele mucegăite, ieșea strigând de nedreptatea ce i s-a făcut prin ferestrele larg deschise și nespălate ale spitalului și se pierdea fără de urmă în Bărăganul ce ținea în inima lui atâtea alte tristeți neștiute de nimeni. Rezervele bolnavilor pline de vizitatori fremătau acum de viață. Păreau niște corăbii pline cu oameni ce se pregăteau să plece spre o țintă necunoscută. Toți vorbeau tare, desfăceau în grabă pachete iar bolnavii erau cuprinși pe nebănuite de mirosul puternic al vieții.

Dar mama își trata și colegii medici: doctorii, doctorițele și chiar asistentele medicale, îmbolnăviți cu toții de rutina vieții sufocată de măruntele nefericiri zilnice, precum și de tristețea continuă a locului, a bolnavilor și a unei țări ce parcă nu-și mai găsea odihna sufletească. Adevărul în micul spital era altul. Adevărații bolnavi erau doctorii! De fapt, tot corpul medical. Ceilalți, pacienții, internații, erau doar suferinzi. Boala ascunsă, perversă ce le omorâse încet, dar sigur sufletele, era cumplită. Se numea „deznădejde”. „Deznădejdea” fusese adusă în țară atunci, ca și acum, ca să fie picurată sigur și zilnic în doze suportabile la nivelul unei zile, dar mortale la nivelul unei vieți. O viață plină de deznădejdi este o viață amară. Această amărăciune era otrava pe care o căutau farmaciștii ideologici. Iar omul, atunci ca și acum, murea „trăind” pe picioare, fără să știe că sufletul lui fusese ucis, încet, ca într-un somn din care n-avea să se mai trezească nicicând la viața cea adevărată. Ei bine, mama, prin bucuria înnăscută și neînfrântă a vieții ei, dar mai ales prin feminitatea ei absolută ce se declanșa ca un incendiu izbăvitor, ridica la cote maxime temperatura vieții celorlalți. În așa fel încât morbul „deznădejdii” nu mai avea nicio nădejde. Dispărea înnebunit de flacăra vieții ce-i țâșnise în cale dintr-un suflet care trăia parcă mereu viața ca pe o sărbătoare dată de Dumnezeu.

Văzând atâta „tristețe medicală” în jur, mama luă decizia rapidă a unei „resuscitări”. Iar pentru asta împrumută în regim de urgență, din satul în care era spitalul, pentru un timp nelimitat, o butelie de „oxigen sufletesc”. Butelia era sub forma unei țigănci scunde, plinuțe, care putea, cu ochii ei mici, negri și pătrunzători, să citească și apoi „să vindece” tristețea ce zăcea ascunsă sub halatele albe. Era Cuzoaica, ghicitoarea satului. Mama o internă de urgență. I se găsi imediat un pat într-o rezervă amărâtă a spitalului. Țiganca era sănătoasă tun. Dar tocmai pentru această „sănătate” fusese internată. Ca să contamineze.

— Dragă, ghicește excelent! o auzeam pe mama, mi-a spus niște lucruri pe care n-avea cum să le știe de la nimeni, de am rămas uluită!

O dată ce a pus diagnosticul, a început treaba. Rezerva era asaltată de tot corpul medical ce se săturase să fie un simplu „corp” și care dorea acum să fie viață. Spitalul înviase. Ciclul vieții se repusese în mișcare. Toți nădăjduiau. Rudele încurajau bolnavii, iar țiganca-ghicitoare, doctorii.

Cuzoaica o făcea cu generozitate. Ea adusese, în fond, dragostea în spital. Doctorii, asistentele intrau pe rând la rezerva unde ea dădea „consultații”. Intrau ca doctori sau asistente și ieșeau ca îndrăgostiți sau îndrăgostite. Căci fiecare, după caz, purta acum în inimă sub halatul alb „un cavaler de tobă” sau o iubită „de ghindă”.

Cuzoaica le izbea ca un fulger viața stinsă, spunându-le că există dragoste. Iubirea, astfel, le refăcuse „circulația sufletească”. Acum erau vii. Se mișcau altfel prin saloane, erau cu mult mai îngăduitori cu ei și, mai ales, cu bolnavii. Parcă în sfârșit aveau timp să trăiască. Nădejdea că dragostea este mereu la un colț al vieții îi făcea să respire altfel. Cuzoaica îi făcuse, de fapt, în felul ei, să-și pipăie „taina firii”. Iar mama refăcuse, tot în felul ei, ceva interzis atunci, ca și acum – visul. De undeva de sus, micul spital din Armășești părea o corabie improvizată plină de inimi ce vâslesc pe marea deznădejdii fără de sfârșit ce este România. Pe apa aceasta întinsă, de mare moartă peste care nu trece nicio briză, în sfârșit vântul nădejdii începuse să bată. Bolnavii credeau în doctori, iar doctorii, în ghicitoare. Era tot ce se putea face în vremurile acelea. Dumnezeu privea de sus și zâmbea. Ghicitoarea nu făcea parte din parohia Lui, dar o îngăduia pentru că așa face câteodată Dumnezeu. Înhamă la carul său de luptă diavolul. Iar atunci, diavolul era net superior comunismului.

Natura profundă a țării intrase într-o profundă hibernare. Se apăra! Gardieni invizibili o păzeau să nu se trezească! Viața de atunci ca și cea de astăzi, trecea în haina cenușie a rutinei sau în nuditatea stridentă a accidentului. Din reflexul unei libertăți înnăscute ce exploda în bucurii de viață, mama transforma însă rutina în întâmplare vie și accidentul în spectacol.

— Să vezi, dragă, ce mi s-a-ntâmplat săptămâna trecută când am fost de gardă la Armășești. Nici n-apuc bine să-mi pun halatul și aflu că un bulibașă adus de țigani a murit. Auzi, tu, când s-a apucat și ăsta să moară?! Tocmai când intram eu de gardă! N-a putut mai devreme?! Dar ce să fac, dragă, parcă dau în bobi! Toate mi se întâmplă numai mie! Asta-mi trebuia: bulibașă mort! Nu știu, băuse prea mult, era în ultimul hal și gras, dragă, de a trebuit să-l pună pe două paturi. Ce mai! Un circ întreg… Și cum îți spuneam, se-apucă bulibașa să moară tocmai când eu intram în gardă. Ți-ai găsit noroc pe capul meu! Cred că avea o ciroză în ultimul hal, de atâta băutură. Stai să vezi! Află țiganii că a murit bulibașa lor și se adună cu mic și mare în fața porții spitalului, cu furci și topoare de parcă erau la răscoala de la 1907. S-au adunat și au început să strige că vor s-o omoare pe doctorița de gardă care le-a omorât bulibașa. Adică eu l-am omorât pe ăla?! Nu că murise de prea multă băutură! Ce mai, s-a creat o panică în tot spitalul. Au fugit și portarul și șoferul de pe salvare. Era sfârșitul lumii!

Dragă, și vin asistentele la mine și-mi spun speriate de moarte:

— Fugiți, doamna doctor, că vor să vă omoare țiganii!

Și-atunci să vezi ce-am făcut de disperare. Mi-am dat jos halatul de doctor și mi-am pus unul de bolnav. Adică m-am prefăcut că sunt o pacientă internată. Acolo, mamă, să vezi teatru, nu la tine!

Tremuram ca varga, în patul de spital cu pătura pusă până peste ochi. A! Am uitat să-ți spun, mi-am pus de disperare, în cap, bonețica unei paciente pensionare care mi-a împrumutat-o văzându-mă în ce situație sunt.

— Poftiți, doamna doctor, mi-a spus ea, cu asta-n cap nu vă mai recunoaște nimeni!

Și-a avut dreptate, dragă, bonețica ei m-a salvat! Au trecut țiganii furioși pe lângă mine prin salon, fără să mă bage-n seamă. Am crezut că mor de frică. Noroc cu bonețica, dragă! Că altfel mă recunoșteau și cine știe ce nenorocire s-ar mai fi întâmplat! Ce mai, a fost sfârșitul lumii. Nu mai era picior de asistentă prin spital, fugiseră toate văzând cu ochii pe unde au apucat. Eram, dragă, singurul cadru medical, și ăla internat. Într-un târziu, văzând ei că nu mă găsesc, au plecat, nu înainte să-l ia și pe bulibașa. L-au luat și s-au dus învârtindu-se. Am respirat ușurată. Cred c-am slăbit în clipele alea zece kilograme, de spaimă. Și uite așa am scăpat și de nebunii ăia. Nu știu, parcă este un făcut. Toate astea mi se-ntâmplă numai mie!

Mama atrăgea întâmplări. Avea talentul ăsta! Istoria vieții comuniste se străduia zilnic să cimenteze porii respirației noastre. Dintr-o singură mișcare însă mama spulbera toată zgura ideologică ce se așeza în timpul zilei peste oameni și peste lucruri.

Avea forța incredibilă de a alunga nenaturalul, mai ales într-o lume în care acesta era cultivat cu asiduitate ca să clădească o nouă fire. „Firea răsucită” de la fața lui Dumnezeu a „omului nou”. Mama credea în superstiții, în cărți, în cafea, avea toate păcatele credulității femeiești. Dar toate se ștergeau într-o secundă când viața își arăta dimensiunea ei dramatică. Atunci apărea neclintita ei credință în Dumnezeu. Ca și cum tot ce fusese înainte nu era decât un joc, iar adevărata viață ieșea la iveală. Căci marele farmec al mamei tocmai în asta consta – își trăia feminitatea nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar. Iar lucrul acesta nu-i uzurpa cu nimic credința ci, ca un miracol, o întărea. Viața era viață, dar pentru mama feminitatea era o viață-n plus. Cu această viață din urmă își tămăduise sieși și altora propriul suflet, atunci când acesta era zdrobit de viața cea dintâi, reală, dură, ce nu accepta niciun joc. Prin micile cochetării de care se bucura din plin, evadări nevinovate, mama, instinctiv, făcea aerul din ghetou mai respirabil și aducea cu sine farmecul și taina unei lumi apuse. A evada cu candoare în cărțile viclene ale țigăncii, într-o lume în care viitorul era zidit în cincinale, era singura „infracțiune” posibilă pe care și-o permiteau ocult prizonierii. Creștinește, țiganca ghicitoare păcătuia în fața lui Dumnezeu, dar nu în fața comuniștilor. Căci în felul ei primitiv, făcând amăgiri de o clipă, îi silea în mod nebănuit pe oameni să-și scoată sufletul din menghina ideologică. Era, în fond, un exercițiu fals de libertate, dar totuși un exercițiu care, vrând-nevrând îi antrena, fără ca ei să-și dea seama, să creadă că într-o zi se va putea sări gardul de sârmă ghimpată al lagărului sufletesc în care erau condamnați cu toții.

Iar mama avea o mare calitate. Își trăia propriile-i slăbiciuni cu-n umor fantastic. Parcă știa, paradoxal, că nimicurile vieții sunt nimicuri. Și totuși, câteodată le trăia atât de intens încât se confunda cu ele. Viața mamei alerga de la această sublimă distanță și detașare cu care-și vedea din când în când cochetăriile ei pline de farmec și pasiunea cu care și le trăia atunci când feminitatea din ea vroia să dicteze vieții autentice cum să trăiască. Și astfel, mama, ca orice femeie absolută, credea mai întâi în cafea și apoi în viață! Și-n funcție de ceea ce îi ieșea pe fundul ceștii își permitea să-și corecteze și viața.

De la fereastra cabinetului ei din policlinica din Nehoiu, unde și-a început cariera ca medic, se vedea micuța curte interioară a unei case. Acolo locuia doamna Wozneatowsky. O poloneză rătăcită pe la noi cu soțul tot polonez și el, în mica provincie de munte. Doamna Wozneatowsky era mică și grasă și avea un soț înalt și slab. Erau un cuplu adorabil, mai ales când mergeau împreună pe drumul de țară. Din depărtare el se vedea ca un catarg ce se bălăngănea stânga-dreapta lângă o barcă plină cu pește. Erau niște oameni minunați, tare buni la suflet!

El era pictorul comunei. Și deși n-avea decât un singur ochi, celălalt și-l pierduse într-un accident, picta teribil de colorat… pesemne ca o compensare: coșuri cu maci roșii sau cu liliac, peisaje de munte ireale sau pajiști liniștite, unde veneau două, trei căprioare ca să se adape dintr-un mic râu. Undeva după un copac un vânător se uita discret la ele. Toată copilăria mea m-am gândit ce avea de gând vânătorul ăla să facă mai departe. În schimb doamna Wozneatowsky făcea niște cornulețe grozave și mai presus de toate ghicea în cafea mai bine ca oricine! Acolo în curtea aceea interioară a învățat mama să ghicească în cafea!

— Doamna doctor, cafeaua este gata, vă așteaptă! Nu coborâți? se auzea glasul doamnei Wozneatowsky.

— Imediat, îndată, mai am o consultație și cobor! răspundea mama, nerăbdătoare. Totul era atunci atât de patriarhal! O lumină bună ocrotea fiecare zi. Apoi mama făcea o pauză de serviciu și cobora într-un suflet în acea curte unde doamna Wozneatowsky o învăța să viseze. Odată, când aveam vreo 6 ani, am fost și eu în acel loc magic. În curtea cu vise. Și nu-mi închipuiam atunci, ca și-acum, cum într-o singură ceașcă de cafea puteau intra atâtea lucruri diferite: bărbați frumoși, cavaleri la drum de seară, femei geloase, deghizate în vulpi.

— Uitați, doamna doctor aici, în fundul cafelei, cum i se văd urechile!

Apoi se vedea o mare adunare de oameni.

— Asta-i sigur ședința de Partid de mâine! spunea mama îngrozită.

— Doamna doctor, aveți și o dușmancă la drum de seară!

— Vai, doamna Wozneatowsky, vorbiți perfect! Vedeți în cafea mai bine ca-n viață! Dar pata aceea mică, neagră, dintr-un colț, cine e?

— Acela este un om care se gândește intens la dumneavoastră! Uitați, este mic de statură și stă într-un colț, parcă așteaptă.

— Vai, doamna Wozneatowsky, se vede perfect. Mi se pare mie sau are mustăți? N-o fi doctorul Ciutacu?

— Nu cred, doamna doctor, că el este mic de statură și oricum este căsătorit.

— Așa e, dar atunci cine o fi?

Urma un timp de tăcere în care ceașca era privită în adâncurile ei într-o totală nemișcare.

— O să vă dați seama, doamna doctor, cam într-o săptămână cine e persoana. Mai mult ca sigur că este un străin. Vedeți aici, parcă ar fi litera B. Este posibil ca individul să fie de la Buzău sau de la București. În orice caz, este necăsătorit. Uitați, se vede clar!

Apoi ceașca se răsucea în toate părțile. Se vedeau niște dâre, ca niște râuri negre pe pereții ei, sau ca niște ramuri de copac desfrunzit. Semne ciudate, dar care pentru doamna Wozneatowsky n-aveau niciun secret. În ceașca aceea mică de cafea, timpul era umilit. O lua înainte, înapoi sau îngheța pe loc în funcție de privirea necruțătoare a „marii preotese”. Zăpăcit, întors pe toate fețele, într-un târziu se preda în degetele grăsuțe cu verighetă veche ce-l chinuiseră atâta.

Abia atunci ceașca se așeza cu fața în jos pentru proba finală.

— S-o lăsăm puțin să se odihnească, doamna doctor! spunea cu un glas satisfăcut, plin de plăcerea ritualului, doamna Wozneatowsky.

Și-n timp ce ceașca de cafea cu lumea ei fantastică respira puțin, viața de zi cu zi era fugărită, fără speranță de scăpare, de curiozitatea celor două femei.

— Ce mai face domnul doctor Puric, doamna doctor?

— Ce să facă, doamna Wozneatowsky, toată ziua cu spitalul. Are la bolnavi de abia poate să le facă față. Dar domnul Wozneatowsky a mai pictat ceva? o întreba la rândul ei mama. Parcă am văzut un tablou cu niște maci roșii, superbi. Aș vrea să-l cumpăr!

— Lăsați, doamna doctor, că îi spun eu să vi-l dea cadou… așa, din partea noastră, să-l aveți în casă. Îl puteți pune în sufragerie!

— Vai, doamna Wozneatowsky, sunteți prea amabilă, nu se poate.

Și astfel timpul trecea. Trebuia să treacă. Pentru că undeva pe mica măsuță aștepta în tăcere viața cea adevărată să se dezlănțuie. Adunată toată în ceașca mică răsturnată, aștepta semnalul „marii preotese”. Acolo era o lume ce sabota sublim destinele gata făcute. O lume plină de primejdii dar și de speranțe.

— Puneți-vă o dorință, doamna doctor, și apăsați cu degetul mare pe fundul ceștii!

Mama închidea ochii… Frumoșii ei ochi albaștri, și-și punea întreaga-i viață în vârful degetului mare. Acolo se adunau visele ei, speranțele ei, și mai ales viața ei nespusă. Mă rugam în gând, cu toată puterea, ca tot ce este bun să i se-mplinească.

Apoi mama apăsa cu degetul pe fundul ceștii. Timpul înțepenise. Spațiul devenise pentru prima oară atent la sine. Nu mai îndura nicio mișcare în plus. O clipire numai și magia s-ar fi risipit. Doamna Wozneatowsky nu mai era poloneza mică și grasă ci redevenise într-o clipită „marea preoteasă” în mâna căreia viitorul se confesa cu umilință. Aerul vibra, avea pentru prima oară substanță.

— Fantastic, doamna doctor!… Numai realizări… Uitați ce floare cu patru petale a ieșit pe fundul ceștii! O frumusețe!

Mama se lumina. Devenea parcă și mai tânără. Totul se relaxase ca după o muncă fantastică. Aerul se prăbușise obosit printre florile din curte, iar florile îl respirau ca pe o mare iubire așteptată. Chiar ceașca de cafea răsufla ușurată, ca după o naștere.

Destinul însuși era uluit.

Apoi se vorbea în șoaptă, ca eu să n-aud. Dar eu vedeam! Vedeam cum vorbele acelea magice umblau pe fața mamei, aducându-i bucurii nebănuite. La fiecare șoaptă, ochii mamei se luminau ca și cum viața însăși devenise dintr-o dată mai bună și mai mare.

În casa de la țară, în bucătărie aveam o carpetă cusută de mână. Era o simplă bucată de cearceaf pe care era cusută stângaci cu acul, cu ață roșie, silueta a doi îndrăgostiți și lângă ei, o pisică. Deasupra scria: „Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!”. Eram pur și simplu obsedat de imaginea din carpetă. Semăna totul cutremurător de mult cu destinul țării în care mă născusem. „Artistul” care o cususe avusese toată buna intenție și chiar toată dragostea, numai că n-a avut destulă ață să o termine! Pentru că el, bărbatul din carpetă, n-avea un ochi. Evident, din lipsă de material. Și pisica de lângă ei avea doar trei picioare, al patrulea lipsea cu desăvârșire, tot din același motiv.

Era o lucrare de o naivitate cuceritoare. Dar artistul n-a avut posibilitatea s-o termine. Carpeta semăna tragic cu noi, românii, care avem suflet, dar parcă nu putem niciodată să ne terminăm lucrarea. Ața destinului nostru nu ne-a ajuns niciodată pentru a ne împlini. Și-așa cum din sufletul nostru nu lipsește dragostea, tot așa din titlul carpetei nu lipsea nicio literă. Parcă pentru suflet a fost ață, dar pentru viața acestui suflet n-a mai ajuns. Ei, în fața acestei carpete, mama prinsese obiceiul să-și ghicească singură în cafea, comparând cele spuse de doamna Wozneatowsky cu cele văzute de ea.

Apogeul însă a venit cu mult mai târziu. Peste ani și ani, când tata, trecând într-o zi prin fața bucătăriei din blocul în care stăteam în București, a surprins-o pe mama stând îngândurată la masă cu șase cești mici de cafea în față. Cinci cu fața-n sus și a șasea cu fața-n jos, așteptând să profețească.

— Măi, femeie, ai să mori de inimă dacă mai bei atâta cafea! îi spuse tata îngrozit.

Surprinsă în intimitatea ei, deranjată în spațiul ocult, mama se-ntoarse furibundă și-i spuse:

— Eram sigură că iese scandal, în toate cinci mi-a ieșit numai nefericire!

Cine mai putea să i se opună? Ce lege? Ce autoritate? Taifunul feminității absolute odată dezlănțuit spulbera orice logică, rearanjând apoi lucrurile după o ordine numai de el știută. Această ordine era ordinea de care trebuia să asculte viața. Și iată că într-o zi de vară în micul nostru apartament de la bloc se ivi o nouă ocazie de a surprinde viața.

Viața asta care vroia să se ordoneze în felul ei, dar pe care mama n-o lăsa sub niciun chip să-și urmeze cursul atâta timp cât acesta din urmă nu asculta de imperativele ei categorice.

Telefonul din mica sufragerie de bloc sună. Mama ridică receptorul și se auzi o voce. Era o colegă. Vorbeau de ale lor. Vorbeau tare, ca două femei cu temperament care au superstiția subconștientă că dacă strigă tare una la alta scurtează și distanțele.

— Ce faci, dragă?

— Ce să fac! se auzi vocea din receptor. Țin post, știi că astăzi e post negru. N-ai voie să pui nimic în gură până la asfințitul soarelui!

— Știu, dragă, ce să fac! răspunse mama. Eu nu mai pot! Am pus niște hârtie albastră-n geam și mănânc un pui!

Femeile știu în general să transforme realitatea într-o enigmă. Mama în schimb putea să facă și procesul invers. După ce transfera realitatea în enigmă, avea putere să transforme înapoi această enigmă într-o realitate ca vai de capul ei. Adică să faci dintr-un cunoscut un necunoscut iar apoi din acest necunoscut misterios un nimeni. Căci la început un cunoscut de-al meu era și maseurul pe care i l-am dus mamei pentru mai multe ședințe de masaj. Omul era diferit de alții, după ședința respectivă nu cerea niciun ban. Tot ce vroia era doar să-i dai să mănânce. Era un tip mic de statură, gras, suferind de astm și când te masa aveai sentimentul că este pentru ultima oară. Dar eu mă împrietenisem cu el, avea suflet bun și printre respirațiile grele îmi povestea din viața lui tot felul de lucruri minunate. Iar eu, moștenind-o profund pe mama, adică confundând prietenia cu masajul, m-am gândit să i-l recomand.

Și iată că minunea se întâmplă. După prima ședință mama îmi dă telefon explodând de entuziasm:

— Dragul mamei, să-ți dea Dumnezeu sănătate, că m-ai salvat de la moarte cu maseurul ăsta. A făcut minuni! Mi-a luat durerea cu mâna. Și ce să-ți spun, după masaj m-am simțit mai ușoară cu douăzeci de kilograme și mai tânără cu douăzeci de ani! Unde l-ai găsit, dragul mamei, că dacă căutam tot globul nu găseam unul ca el! Are niște mâini, face minuni! Și să vezi! După masaj – știi că eu am ochii albaștri – ei bine… mă uit în oglindă și ce să vezi?! Erau verzi!

Supranaturalul, din nefericire, a durat însă doar până la a doua ședință când telefonul sună și aud:

— Dragă, ăsta pe care mi l-ai adus în casă ca să mă maseze este un escroc și jumătate. Mi-a făcut niște vânătăi în tălpi de nu mai pot să calc pe ele, lua-l-ar naiba cu masajul lui cu tot! Că de durere merg pe călcâie ca pe catalige, parcă aș fi la circ! Am pus gheață și tot nu mi-a trecut. Și colac peste pupăză mi-a fost și frică, dragă, să nu moară în timpul masajului, că gâfâia ca o locomotivă. Am crezut că-și dă sufletul peste mine. Îl mai aveam și pe conștiință! Și culmea, să vezi ce mi-a făcut la sfârșit! Știi că nu cere bani, vrea doar să mănânce. Ei bine, dragă, închipuiește-ți că mi-a mâncat tot puiul pe care-l gătisem pentru tine. N-a mai lăsat nimic! Parcă venise de pe front! Da’ pentru asta nu-l iert în veci.

Apoi anatema căzu fulgerător:

— Fugi cu escrocul de aici, să nu-l mai văd în fața ochilor cât oi trăi!

Cauza conflagrației evident a fost puiul. Mama și-l pregătise ca o recompensă după masaj. Era cumplit de pofticioasă! Ei bine, maseurul, în inconștiența lui i-a mâncat tocmai această recompensă.

De atunci bietul om nu i-a mai călcat pragul casei. Dar nici n-am aflat dacă ochii mamei cei albaștri au mai devenit vreodată verzi!

Așa era mama! Își trăia feminitatea la cote insurmontabile pentru noi, muritorii. Și prin urmare nu numai că tot ce era feminin nu-i era străin, dar ducea această feminitate dincolo de granițele ei. Iar de acolo, de la această înălțime, feminitatea se întorcea îmbogățită miraculos. Femeile sunt toate geloase. Dar mama a forțat gelozia să pășească într-un infinit de care și geloziei îi era frică.

După moartea tatei, trec șapte ani. Și cum e și normal, parastasul! Parcă văd cum preotul începe slujba încet, murmurat, ca și cum haina tradiției se mai odihnea pe un mormânt. Dar la un moment dat, observ că mama îi face semn să se grăbească. Bietul părinte! A fost cea mai accelerată slujbă de pomenire la care am asistat în viață. Apoi brusc, acasă!

Mama deschide furibundă ușa și trântește poșeta pe fotoliu cu un temperament de vulcan ce tocmai erupea.

— Nenorocita, nici acum nu se lasă!

— Dar ce s-a-ntâmplat, mamă?!… am întrebat eu năucit.

— Cum ce s-a-ntâmplat dragă, n-ai văzut? Era crucea plină de ruj!

Ca să nu se piardă-n timp, omul l-a împărțit în trecut, prezent și viitor. Mama, în schimb, ca să nu piardă ea în fața timpului, l-a desființat și l-a transformat apoi în alt timp, în sublimul timp feminin, în care acesta nu mai are nicio șansă să fie timp sau să-i permită cumva luxul să treacă.

Era o zi de vară, în casa de la țară. Eram mic, mama scotocea febril prin șifonier, după niște acte. Când deodată, din mulțimea de hârtii răscolite, îi cade jos buletinul.

Atunci s-a întâmplat ceva unic. Mămăica, adică bunica, se ridică cu o forță și o viteză incredibile de pe canapeaua pe care stătea de o veșnicie și cu un gest demn de agerimea unui vultur luă buletinul de jos și ținându-l în mână ca pe o mare victorie făcu un anunț public, cutremurător.

— Uite, dragă, am avut dreptate! Te-am făcut în ’24!

— În care ’24? întrebă mama care nu observa nimic și care continua să caute prin acte.

— În anul 1924, în aprilie! strigă bunica triumfătoare.

— Vezi, dragă, de treabă! răspunse mama preocupată de ale ei. Ți-a luat Dumnezeu mințile! Dar ce, eu nu știu când m-am născut?!

— Păi uite scrie aici! nu cedă niciun milimetru, mămăica.

— Aici, unde?! întrebă mama, din ce în ce mai iritată.

— Uite, dragă, aici în buletin!

Abia atunci mama s-a întors ca o furtună de pe scaun, cât pe-aci să cadă, și smulgându-i nervoasă buletinul din mână, fără să-l mai citească, luă stiloul de pe masă, corectă cu nonșalanță data și declară stăpână pe situație:

— Sunt niște tâmpiți, dragă! Nu știu ce vorbesc!… M-ai făcut în ’36!

Savantul Odobleja spunea că viața este un echilibru instabil. Ei bine, mama era chiar instabilitatea.

Când mama proba o rochie, timpul îi cerea iertare că există. Se crea un vid, un infarct istoric. Lipită de oglindă, fără să-ntoarcă o clipă capul, mereu în alertă ca nu cumva rochia s-o înșele cu ceva, îi trimitea din milă, din când în când, câte o promisiune tatei.

— Stai, dragă! Mai așteaptă puțin că termin într-o secundă!

Și tata aștepta. Știa că secunda aceea era o nemăsurabilă. Descoperise încet și sigur sau poate o avea moștenire din străbuni, răbdarea masculină în fața nesfârșitei cochetării femeiești. Știa că în asemenea împrejurări, bărbatul se afla ca-ntr-o capcană. Orice mișcare poate să-i fie fatală. Acolo, în fața oglinzii, mama, ca orice femeie de pe pământ, ducea un război pe viață și pe moarte. De regulă, oglinda era vinovată de cele mai multe imperfecțiuni.

— Ce oglinzi nenorocite mai fac și ăștia! se răstea mama nervoasă. Uite dragă, n-am mâncat nimic de două zile și m-arată dublă! Nu mai poți să ai încredere în nimic!

Tata tăcea. Știa că oglinda avea dreptate. Dar la ce-i folosea? Știa vorba aceea înțeleaptă că decât să ai dreptate e mai bine să ai liniște. Căuta, ca orice bărbat trecut prin viață, pacea. Dar efortul lui s-a dovedit inutil.

— Da’ mai zi, dragă, și tu ceva! Zi cu ce rochie să mă-mbrac. Ce tot stai așa ca mutul!

Intervenția l-a surprins. Scos din lumea lui în care se retrăsese, tata nu știa ce să răspundă. Balansa emoționat, derutat între o necunoaștere totală și o prudență absolută.

— Știu și eu, dragă Lory! așa o alinta el pe mama. Pune-o și tu pe aia care ți se potrivește mai bine.

Apoi fără să vrea făcu greșeala fatală pe care o fac toți bărbații după mai mulți ani de căsnicie.

— Ia-o, dragă Lory, pe care vrei, că pentru mine totuna-i!

Acest „totuna-i” a fost scânteia ce a detonat bomba. Mama s-a întors spre tata, dar nu singură, ci cu tot genul feminin în spatele ei, sau mai bine zis cu toată specia asta atât de fantastică și diferită de noi, l-a privit în ochi ca pe un condamnat la moarte și i-a spus:

— Cum poți, dragă, să spui că îți este totuna? Adică ție îți este indiferent dacă merg în vizită cu tine în rochie sau combinezon la oamenii ăia care ne așteaptă?!

Condamnatul n-a mai spus nimic. Privea în gol. Oricum murise de mult. După o veșnicie, secunda aia a mamei a trecut. Îl luă la braț nervoasă pe tata și porniră la drum. Undeva din depărtare se auzea vocea ei plină de reproș.

— M-ai grăbit și uite ce rochie am pus pe mine! Zici că m-ai cules de pe drumuri. Și asta numai din cauza ta! Parcă ar intra orele în sac, așa mă zorești!

Mama dilata timpul, umplându-l până la refuz cu zeci de detalii, sau îl concentra până la non-existență, după bunul ei plac. Nu mi-am imaginat vreodată că o lună de zile se poate concentra într-o singură zi. Adică evenimentele care se strâng pentru un om normal într-o lună, mama le îngrămădea într-o singură zi. Căci mama avea geniul detaliului! O simplă deplasare la serviciu era un roman. Singura problemă era că trebuia să-ți faci timp să-l asculți.

— Stai, dragă, să vezi ce mi s-a întâmplat astăzi la prânz la serviciu!

Dar deja simțeai că distanța dintre punctul de pornire al povestirii și întâmplarea respectivă era uriașă.

— Mă scol, cum știi, dimineață la cinci, orbecăi după lanternă, că știi că ticăloșii ăștia sting lumina când nu te aștepți. Ce mai, până la baie era să-mi sparg capul de trei ori. Noroc c-am găsit o lumânare și-am putut să văd ceva. Se scoală și taică-tău și când să ies din baie ne ciocnim cap în cap. De parcă eram Stan și Bran! Un circ întreg, ce mai!

— Bine, dar spune-mi ce s-a-ntâmplat la serviciu! am rugat-o eu, că n-aveam timp.

— Stai, dragă, că nu pot așa, deodată. Trebuie să ți le spun pe rând pe toate.

Aceste „să ți le spun pe rând pe toate” erau o tornadă de detalii pe care mama le dirija ca într-o simfonie. Viața ei de fiecare zi era trăită la maximum și apoi interpretată public genial. Cu forță, temperament, duioșie și, mai ales, mult, mult umor.

— Și stai să vezi, dragă! Dau să ies pe ușa blocului și acolo mai era să-mi rup gâtul odată, că era ghețuș și mamelucul ăla de administrator, fir-ar al dracului să fie, că-l plătim degeaba, n-a dat cu sare! De când a venit în bloc mi-am dat seama că este un hoț și jumătate!

Eram nenorocit! Povestea se concentrase asupra administratorului. Un tir necruțător îl făcea praf în fața mea. Până la întâmplarea de la serviciu se-ntindea liniștit infinitul.

— Dar stai să vezi ce vis am avut azi-noapte! De oboseală dragă, am visat că mă sculasem și eram deja în tren spre Urziceni. Și vine la mine în compartiment controlorul. Trage ușa și când mă uit mai bine cine crezi că era? Gorbaciov! Da, dragă! Gorbaciov în haine de controlor. Să nu-mi vină să cred ochilor! Și dau, dragă, să-mi scot biletul din poșetă, dar numai că-l aud că-mi zice: „Doamnă, nu mai e nevoie! De-acum încolo transportul e liber!” Auzi ce mi-a spus! Noroc că m-am trezit. Să știi că n-a fost degeaba, o să se-ntâmple ceva!

Mama aduna detalii, dar vedea esența. Peste un an a fost lovitura de stat ce se ascundea sub o tragică „revoluție”.

Viața ei nu asculta de istorie. Și ăsta a fost pașaportul cel mai de preț pe care mi l-a dat. Mama, la fel ca și bunica, spulbera ideologia. Bărbații din familie, nu! Inconștient, o cultivau.

Îmi aduc aminte o zi normală din familie. Masa era pusă. În păhăruțele mici se turnase țuica.

— Liviule! îi spune tata lui unchiu-meu, nu văd cu ochi buni ce se-ntâmplă! Rușii se înarmează. Va fi din nou război!

— Va fi pe dracu’! se auzi ca un trăsnet vocea mamei din bucătărie.

— Mai bine mi-ai spune unde ai pus drojdia aia de bere pe care te-am rugat să mi-o cumperi, că uite, nu crește cozonacul!

Tata uita de război și de o posibilă invazie rusească. Ordinul din bucătărie îl copleșise. Fusese brusc mobilizat într-o armată mult mai responsabilă. Drojdia de bere căpăta o importanță copleșitoare. Mama era cea care mutase printr-un singur gest frontul de luptă. Puncta în felul ei ce era mai important! Căminul! Cozonacul ei ne scotea pe toți dintr-un timp istoric imbecil și ne reda vieții.