Inotatorul ranit

Inotatorul ranit de Leonida Neamtu

Sunt ani de zile de când nu mi s-a mai întâmplat nimic! E și acesta, poate, un semn al crizei care trebuie să izbucnească. Mărinimoasă cu timpul meu, îl las să lunece și mă bucur de perfecta simetrie a zilelor ce desenează aceeași scoică, aceeași lină spirală.

Dar, de câtva timp, am observat că substanțele îmi joacă tot felul de feste! Se zice că înainte de sfârșitul lumii mările vor împietri iar pietrele vor începe să curgă; observ cu un fior, cum, sub ochii mei, corpurile insolubile, se dizolvă spectaculos și pe neașteptate, iar lichidele se cristalizează, împotriva oricăror legi firești.

S-ar părea că e vorba tot de un sfârșit al lumii, însă parțial: numai pentru mine. Prin urmare restul omenirii nu trebuie să se teamă. Nu trebuie să se teamă încă… AXIX!!

Mi se întâmplă și alte lucruri ciudate. Când aud pași în spatele meu, îngheț toată. Am devenit sperioasă. Minute în șir rămân absentă, cu privirile fixate în gol, iar bărbații au și observat că mă îngrijesc mai puțin decât de obicei.

Lăsându-și mâna pe umărul meu, spiritualul, dar puțin pătrunzătorul domn V., a și strecurat o întrebare demnă de franchețea ce-l caracterizează: „Ioana, nu cumva ești însărcinată?”

„Ce vorbești, luminosule, la vârsta mea?”

„Bah, la vârsta ta! N-ai decât patruzeci de ani și arăți ca o adolescentă… Eu, în locul lui Fred…”

Pe Fred îl cheamă de fapt Anton, dar acest nume nu prea se potrivește cu înfățișarea lui distinsă de english gentleman; prin urmare a fost nevoie să-l rebotezăm.. Legătura noastră e veche și fericită, cel puțin în ochii lumii. Oamenii se miră că nu ne-am căsătorit până acum, pe Fred îl miră de asemenea încăpățânata mea rezistență în fața perspectivei unui mariaj convenabil (în general, femeile nu disprețuiesc această veselă ceremonie), pe mine mă miră insistențele pe care le depune periodic Fred pentru a mă convinge… În sfârșit, toată lumea se miră și se va mira în continuare pentru un motiv sau altul, dar asta nu schimbă nimic: nu mă voi mărita. Mă obsedează un refren pe care-l știu de multă vreme, pe care am. Impresia că l-am cântat cândva în fața unei adunări de bețivani. Dar nu sunt sigură. E vorba de un om ce traversează fluviul, înotând cu o singură mână. Uriașa umbră a înotătorului rănit mă acoperă cu încetul…

Fred mă conduce acasă. Cu doi sau trei ani în urmă, o complicată execuție testamentară m-a pus în posesia jumătății acestei mici vile ce aparținuse unui preot-protopop, frate vitreg al mamei. Nu e cine știe ce comoară. Un simplu acoperiș care mă adăpostește împotriva ploii și a frigului. Alt adăpost nu-mi oferă.. În cealaltă jumătate a clădirii locuiesc niște bătrâni, dar nu-i văd niciodată fiindcă au în folosință o altă intrare. În fața ferestrelor mele vibrează în lumină o grădină minusculă, năpădită de-a valma de tufe de coacăze, buruieni și flori, iar de cealaltă parte a străzii, un pure încâlcit cu bătrâni castani și plopi se înalță ca o insulă de umbră. M-am salvat frumos din marele naufragiu, dar mai trist lucru e că unele ființe din cele ce mișună primprejur mă invidiază.

Îmi trec mâna deasupra porții pentru a lua cheia pe care o las pe cealaltă parte, agățată într-un cui. Deschid. Fred mă urmează pe cărarea îngustă și, după ce urcăm treptele, se apleacă și scoate a doua cheie de sub preș. Însoțitor de ocazie și amant convențional, vrea să deschidă, dar îl opresc, și, privindu-l drept: în ochi, îi arunc o frază livrescă:

— Anton, fii drăguț, astăzi insist să rămân singură. Haide, știu că nu ești atât de dezolat pe cât vrei să pari… Du-te și fă o partidă de biliard…

Cu toate că mirarea lui trebuie să fie nemăsurată, reușește să și-o voaleze; stăpânirea de sine face parte din triunghiul educației sale.

— Ce s-a întâmplat, Ioana? Sper că nu suntem supărați. De ce-mi spui Anton?

— Nu e acesta numele tău?

— Aproape-l uitasem… Îmi spui Anton doar când…

Plicticos animal acest Fred-Anton al meu! Dar, Doamne, ce băiat fricos și cumsecade! Și într-un fel, deși n-ai spune, ghinionist.

Pe noptieră am un somnifer puternic, într-o sticluță plată. Mi se întâmplă să-l folosesc în nopțile când întunericul devine fosforescent și capetele retezate se ivesc ba la un geam, ba la altul… Singură (Fred se arătase docil), simt dorința nemăsurată de a înghiți întregul hap. Să dorm, să plutesc în neant măcar câteva zile. Un câștig de câteva zile, un salt neașteptat în timp mi-ar fi fără îndoială extrem de favorabil. Poate ar rezolva totul. Spaima ce mă asaltează în valuri succesive, brusc luminată de raza lâncedă a unui far bolnav („Nu e nimic, o ușoară nevroză, simple păreri, va trece…”), toate au desigur o cauză exactă, pe care eu mă prefac a n-o ști.

Acum vreau să fiu singură, absolut singură, fără Fred, a cărui binevoitoare îngrijorare m-a urmărit în interiorul apartamentului, și de aceea dau porunca: Anton, retrage-ți umbra de lângă mine, umbra și gândurile… Oricum, gândurile tale nu bat prea departe: artilerie ușoară. Așa. Ești un om de treabă, sprijin de nădejde, excelent amic (și ai fi un soț perfect, dar despre asta să nu vorbim), însă e momentul să te duci în drumul tău, cum zicea bunica. La club te așteaptă bilele albe și negre (de pe masa de biliard) și nebunii (de pe tabla de șah).

Nici acum nu sunt singură.

Prin colțuri și penumbre rătăcesc cuvinte, ironii, gânduri răzlețe, ale mele și ale altora. Mai ales ale altora. Am deschis larg ușa și le-am poftit pe toate să iasă: să nu vă mai prind pe aici, plimbați-vă pe unde poftiți, sau întoarceți-vă pe la casele voastre!

Dacă ar ști cu ce mă ocup, Fred, cu artileria lui ușoară, și-ar închipui că mi-am pierdut mințile. Pun pariu că nu s-ar gândi la altceva.

O încercare de confesiune a unui tânăr nefericit, în fond o declarație de dragoste mascată (aș putea-o adăuga la hambarul unei recolte uimitoare), după disperate încercări de a se insinua pe lângă mine și de a se ascunde, a fost nevoită să mă părăsească în cele din urmă, și în sfârșit pot închide ușa cu cheia.

Acum stau singură și mă simt mai bine. În spatele meu în oglindă, tresar vagi pâlpâiri, într-un abur argintiu. Mărite Înotător, cum de am rămas atât de tânără, în ciuda anilor?.

O forță teribilă mă împinge spre fereastră și de acolo încerc să scrutez prin umbra parcului, spre aleile încurcate și băncile strâmbe unde omul acela își face de câtva timp veacul, schimbându-și doar din când în când punctul de observație. Nu-l zăresc, poate a plecat, poate n-am să-l mai văd niciodată, poate că numai imaginația mea prea fecundă a creat strania capcană în care mă zbat. Prin umbră am umblat singură și am așezat trape ascunse, și acum nu mai cunosc drumul înapoi. Iar prin aceste coclauri nu întâlnești ghizi…

Dar antenele cele mai sensibile mă avertizează că el nu poate fi prea departe, că n-a plecat, că un anumit destin ostil a hotărât să-l scoată mereu în calea mea» până în clipa când… AXIX!!

E un ins cărunt, uscat, cu mers anormal, dar nu pot să explic din ce cauză e anormal: când încerci să-l analizezi, pare firesc, și totuși… O largă, uriașă cicatrice, dar nu știu dacă e cicatrice, sau o malformație din naștere, sau poate o simplă deghizare, pornește chiar de sub ochiul drept și traversează fața în diagonală, trecând peste nas, până sub urechea stângă. Din punctul meu de vedere nu e ceva hidos, pare mai mult o fâșie de piele străină, de nuanță puțin diferită, aplicată cu dexteritate pe față. Gândul lui nu l-am putut pofti afară împreună cu toate celelalte. Gândul lui mă persecută în continuare, simt» și zadarnic aș încerca să mă debarasez de această povară.

O accept, încerc să mă obișnuiesc cu ea, încerc să-i descifrez sensul.

„Îți iese mereu în cale un om cu cicatrice, bah!”, ar râde veșnic glumețul domn V. „Cum de ne poți servi asemenea povești neacidulate, acum când omul cucerește cosmosul?”, ar exclama același vesel, dar puțin inteligent domn. Ce gogoși: eu simt că aceste fleacuri, precum zborul în cosmos, nu schimbă nimic, sau aproape nimic din condiția noastră de oameni! E numai o activitate în plus. Și mai simt că insul cărunt, cu mers ciudat și cicatrice în diagonală, vine de departe. Poate de aceea picioarele lui calcă pământul în felul acesta neobișnuit, din cauza distanței lungi pe care a parcurs-o, din cauza imensei oboseli acumulate, de-a lungul unui drum infernal, de mușchii gleznelor și ai genunchilor, de oasele tălpilor chinuite și de femurii săi.

Și tremur la gândul efortului inuman la care a fost supus tragicul meu urmăritor, și mă simt formidabil de obosită, de parcă aș fi înfăptuit singură toate muncile derizoriei și trecătoarei noastre, civilizații!

Mă așez la pian și trimit câteva acorduri alarmate, închipuindu-mi că omul acela se află undeva printre umbrele parcului și mă aude. Asta însă nu ajută la nimic: chiar dacă aude, nu înțelege. Aceste sunete, ce nu reprezintă altceva decât glasul teroarei ce mă cuprinde cu încetul, fac un scurt ocol și se întorc, prăbușindu-se peste mine. Tristă vânătoare cu bumerangul, împotriva unei ținte necunoscute. Rămân în fața pianului, degetele melc schițează întrebări pe clape, înserarea trimite foșnet confuz de ape mari, gata să se dezlănțuie; dincolo de perdea, măștile își desăvârșesc hidoșenia, pregătindu-se să-mi iasă în întâmpinare.

Cred că fiecare om are o perdea în spatele căreia ascunde tot felul de măști. Încearcă să le ascundă, fiindcă tot apar ele din când în când. Nicio cortină nu poate fi trasă definitiv, nu-i așa, domnii mei? AXIX!!

Dar eu mă prefac că nu-l observ și mă prefac în continuare că nu-l recunosc. A juca teatru face parte din educația noastră elementară. Simt însă că aceasta e și dorința lui, să rămână în umbră, ca să mă poată cerceta amănunțit, să-mi studieze în liniște existența, mocnind în adâncul catalepticei sale ființe o hotărâre pe care încă n-a cizelat-o suficient. Drumurile lui sunt, în principiu, de o concentrică precauție, contrazisă pe neașteptate: uneori dă dovadă de o uimitoare stângăcie! În asemenea cazuri acțiunile sale nu pot fi justificate în niciun fel: îmi răsare în față, privindu-mă drept în ochi, sfruntat, prea încrezător în lipsa de memorie a femeii! Ieșirile de sfidare sunt din ce în ce mai dese. Acest bărbat slab și cărunt, atât de îmbătrânit, n-ar trebui să mă deranjeze, nici n-ar fi fost cazul să-l observ, însă eu știu că vine de departe și înțepătura acestui gând trimite în sângele meu o infuzie de spaimă paralizantă. Iar când motivele fricii sunt neclare, e greu să iei hotărâri. Oricum e greu să iei hotărâri…

După oarecari insistențe, accept să ies la un local însoțită de Fred, împreună cu încă o pereche: el profesor, ea chimistă, colegă de laborator, ambii ceva mai tineri, lipsiți de orice fel de complexe, cu viitorul aparent limpede, în fine, niște oameni drăguți. Înfiorătoare caracterizare: oameni drăguți, dar așa se exprimă lumea, cu intuiția ei simplistă. Cele mai perverse canalii și ticăloșii, cei mai abjecți intră și ei în această categorie. Toți oamenii sunt drăguți.

În seara caldă, pe marginea trotuarului, bărbații, adică profesorul și cu Fred, au o scurtă dispută cu privire la alegerea localului. Fiecare vine cu argumentele sale. Am revelația surprinzătoare că discuția lor e decisivă pentru mine și aștept înțepenită, privindu-mi vârfurile pantofilor. Sentința întârzie, așa mi se întâmplă întotdeauna când mă las cucerită de nerăbdare. Soția profesorului îmi vorbește despre ceva. Decid că dacă mergem la „Subterana Romanilor” presimțirile mele cele mai sumbre se adeveresc, iar dacă nu, va trebui să… Voi începe, poate, bătălia pentru certitudini.

Bărbații cad de acord: da, mergem la „Subterana Romanilor”. Sângele îngheață în vinele mele, privesc cu grijă împrejur, în timp ce Fred, perfect mulțumit că și-a impus punctul de vedere, mă ia de braț.

Neliniștea mea are o explicație precisă: „Subterana Romanilor” e fostul restaurant Bonel, dar despre asta vom mai vorbi…

De vreo două zile neîndemânaticul meu urmăritor a dispărut. Sau a devenit dintr-o dată îndemânatec și se află pe aproape, dar eu nu-l mai observ? Teroarea prezenței sale nevăzute îmi macină încetul cu încetul rezistența. În paharul meu sclipește vin gălbui, ridic paharul, ridic și ochii și-l văd de cealaltă parte a sălii. Ce ușurare… parcă e mai bine așa… știu că e acolo, lucrurile au revenit la normal… Deși aproape toate mesele s-au ocupat, simt că aici ne aflăm numai noi doi. Situația e desăvârșită, ca un cerc. Destinul – geometru – marchează ultimul segment.

Fred conversează cu profesorul. Culmea e că ascult cu atenție tot ce-și spun.

— Știți că de câtva timp Ioana îmi spune Anton?

— Știți că de câtva timp toate analizele îmi ies pe dos? reiau imediat. O necesitate acută îmi poruncește să deschid gura, să vorbesc. Niciun ton fals. Două perechi onorabile, amice, la restaurant, distrându-se de minune, înconjurate de alți oameni, la fel de onorabili și de bine dispuși. Fred al meu e un tip masiv. Dacă i-aș cere-o, ar înlocui bucuros o coloană, într-un templu. E plăcut, nu-i așa, să fii alături de un bărbat de care să te poți sprijini.

Gânduri idioate – pentru a câștiga timp.

Omul cu cicatrice cheamă chelnerul, cere de băut și bea. O face cu gesturi nesigure, cred că îi tremură mâna. În sala plină de străluciri frivole, nimeni nu știe de existența lui – în afară de mine. Singurătatea sa e amplificată de faptul că eu o constat și o consemn. Chiar și chelnerul îl servește cam peste umăr. Sâcâitor client: un om bătrân, prost îmbrăcat și probabil fără multe parale, căruia mai bine i s-ar potrivi cârciumile de cartier.