Moartea ca o floare de Nu-ma-uita

Moartea ca o floare de Nu-ma-uita de Leonida Neamtu

Stau iarăși la „masa de plumb”. Mă bucur de o clipă de răgaz, trecătoare clipă intermediară, rotundă, sau mai curând ovală, ca desenată de un copil ce ține pentru întâia oară creionul în mână, ca un inel al lui Saturn, văduvit de planeta sa, și, firește, întristat. Din această cauză: a dispariției planetei-mamă. Dar iertați-mă pentru o asemenea introducere confuză!

Liniștea aceasta nu mă poate înșela, așa cum nu mă pot induce în eroare nici vrafurile de hârtii de pe „masa de plumb”. Agitația va începe într-o clipă-două: pun pariu pe cinci mere Ionathan, roșii, mari, dulci, aromate, că știu cine se va înfățișa imediat: profesorul Marius Lupu, învă­luit în fumul pipei sale, ca-ntr-un mister. Sunt convins că vine să-mi spună cine e asasinul! El observă, trage con­cluzii, inspirația nu-i dă o clipă de răgaz.

În acest interval pata de soare, mai bine zis raza ce reușește să se strecoare prin frunzișul castanului din fața ferestrei, imprimă pe peretele din dreapta un contur auriu, aducând perfect a revolver! Pe onoarea mea, pentru acțiune polițistă, soarele știe cum să-și modeleze efortul. De câtva timp urmăresc pata de lumină: e distracția mea de după masă. Înainte de a sugera un revolver, seamănă cu o floare, cu o garoafă, iar acum ia, încetul cu încetul, contu­rurile Americii. Puțin mai târziu se va transforma într-un nud superb, iar după o jumătate de ceas va prinde profi­lul unui topor. Știu, fiindcă în fiecare zi e la fel. Dar, ce e drept, și fantezia mea o cam ia razna! Haide! Iată-l și pe Marius Lupu. Nu spuneam că el va fi omul-cu-soluția?

Dar te pomenești că ar fi mai bine s-o iau de la înce­put? Nu sunt convins... Cine-și mai începe astăzi cărțile cu începutul?

Cu îngăduința dumneavoastră, fotografiile mint. Nu din cauza calității discutabile a clișeu­lui, sau în orice caz nu totdeauna din acest motiv. Un zâmbet, ca să folosim un fel de figură de stil inversă, te expe­diază direct în cercul erorilor. Ce te faci, încrezutule? (Da, în acest moment, dacă vă interesează, pata de lumină de pe perete s-a alungit și aduce a nud...) Șovăind, te zbați ca un înotător rănit, cu două săgeți înfipte între omoplați, fără speranțe să ajungi la mal; între timp decorul e altul: fluviul pe cursul căruia sperai să navighezi își mistuie unduirile în deșert. Într-un fel de Sahară adică, peisajul căreia se schimbă din cauza nisipurilor mișcătoare, a simunului și a celorlalte elemente fierbinți ce brăzdează un deșert... Și cu acest gând, să mai privim o dată fotogra­fia din stânga! Bine lucrată. Ștefan Paim trimite un zâmbet sfidător de bărbat frumos, potrivit pentru rolurile jucate în tinerețe de John Wayne; la mijlocul vârstei mature păstra obrazul neted, bronzat totdeauna, o limpezime a pri­virii calme, ușor insinuante. Dar fiindcă fotografia minte, pot spune că în realitate era un ins violent, dur, de o teri­bilă încăpuți nare. Un om curios să afle, să cerceteze, ajutat de inteligență și spirit de observație. Dacă mai trăia două luni, Ștefan Paim ar fi împlinit patruzeci și opt de ani, și cine știe ce minuni ar mai fi făptuit.

Trei gloanțe minuscule, trimise dintr-un revolver-jucărie, marca „Hagg”, l-au lichidat. Îmi permiteți, nu-i așa, să folosesc acest cuvânt,lichidat, care sună atât de pro­mițător într-o istorie detectivă. Moartea năprasnică, neaș­teptată, dură ca el însuși, l-a surprins într-o seară din toamna anului trecut, la începutul lui august, o seară de­osebit de catifelată, când nimeni, nici măcar un om ca Ște­fan Paim, fost contrabandist, nu se pregătește să moară. La drept vorbind cred că nimeni, niciodată, nu se pregă­tește să moară!

Pe la două noaptea, după o goană infernală cu auto­mobilul, am ajuns în orașul M. Din primul moment mi s-a părut că afacerea e încâlcită ca un blestem de vră­jitoare arsă pe rug, și nu m-am bucurat.

Strada Marco numărul 19, în apropierea gării mici, de unde pleacă zgomotoasele trenulețe forestiere. Doi băr­bați plini de importanță de la secția judiciară, doi medici și alte persoane auxiliare, cu toții transpirând ca niște dia­voli puși să supravegheze cazanele mari ale iadului, se cam agitau în derută, mai mult de formă, încercând să con­vingă nu știu pe cine să fac totuși ceva util. Pesemne voiau să impresioneze stafia celui mort. Oameni uciși, vreau să zic asasinați, cu trei gloanțe enigmatice în pântec, nu se mai pomeniseră în localitatea M., de multă vreme, dinainte de al doilea război mondial, când prin localurile din oraș se pomeneau brusc față-n față bande rivale de contra­bandiști, și se ucideau nițel, ca-n Texas. (M. are o așezare potrivita pentru așa ceva, e oraș de frontieră).

Revin însă la momentul sosirii: în stradă așteptau mai mulți indivizi, plesniți de un fel de curiozitate lu­gubră, sau mai știi, de compătimire, sau de frică? Risipiți pe ici și colo, gesticulau ca niște personaje bacoviene, iar pe frunțile lor strălucea sudoarea. Pe dealurile dimpre­jurul orașului poposiseră mingi luminoase de ceață. Te­ribil de caldă era noaptea aceea de august, îmi amintesc.

Pe un scaun din curtea casei „în care se comisese omo­rul”, într-o poziție destul de incomodă, cu picioarele lungi întinse și capul dat peste spătarul scaunului, stătea sub supravegherea strictă a vreo trei bărbați cu mutrele exagerat de încruntate, un tânăr frumos, cu înfățișare atle­tică, dar plin de vânătăi, cu ochii întunecați. La ivirea noas­tră abia s-a clintit. Scaunul pe care fusese bine înșurubat avea un picior mai scurt, avantaj care-i permitea să se legene ușor, când și când, mimând un fel de nepăsare indolentă.

Și el transpira, ca și păzitorii săi. Mai multe felinare cam chioare ardeau așezate alandala prin curte; asta crea o impresie alarmantă, apăsătoare.

Am remarcat și o femeie cu trăsături interesante, în rochie închisă: stătea nemișcată, cu bărbia în piept, cumva absentă. Mi s-a spus că e Alexandrina Boroș, „prietena” celui ucis. Alături de ea se frământa un ins voinic, cu pipă.

Noaptea înțepenise deasupra orașului. Părea că un astru uriaș, negru și totuși fierbinte, se rotește pe cer în imediata apropiere a pământului. În orice caz felinarele acelea, prea multe, nu mi-au plăcut de loc.

Un cățel alb, prea viu în zăpușeala aceea moale, se învârtea printre picioarele tuturor ca lovit de streche, iar din când în când se oprea, ancora în coadă și se apuca să urle.

Am cerut să fie dus cât mai departe, dar să-l lase, fi­rește, în viață. Apoi am întrebat dacă există vreo posibi­litate, la ora aceea, să bem ceva, un nevinovat pahar de sifon, sau apă minerală. M-am bucurat aflând că această posibilitate exista. Câteva case mai încolo e înfiptă în pământ o bodegă, iar responsabilul se afla printre inșii ce șușoteau în stradă.

Sosiră sifoanele și cu această ocazie am constatat că toată lumea, fără excepție, crăpa de sete, numai că, prinși de treburi, uitaseră.

Câteva minute mai târziu pluti spre noi și o tavă cu vreo duzină de cafele. Erau cam dulcege, dar fierbinți – ca să ne ajute la transpirat – dar în orice caz ne prinseră bine tuturor.

Îl văd pe tânărul plin de vânătăi ce ședea pe scaun, pă­zit, aruncând o privire plină de năzuințe spre pahare, și-i întind unul, cu riscul de a trezi dezaprobarea generală, îl soarbe dintr-o înghițitură. Nu era greu de priceput că el e suspectul numărul unu.

Deodată îl auzii:

— Sunteți domnul Adrian Mocanu? Șeriful, adică?

Mă privea țintă, pe deasupra barajului mișcător al celor ce se agitau între noi, cu niște ochi nu suficient de triști pentru un prezumtiv inculpat. Mai curând era o privire puțin ironică. I-am făcut semn că da.

— Numele meu e Frank Bradea!

— O.K., Frank, i-am zis. Sper să iasă bine!

(Cum naiba să-i fi răspuns altfel, de vreme ce-l chema Frank?). Apropiindu-mă, l-am simțit că miroase a alcool, și m-am gândit că asta nu-l prea favorizează, și că s-ar putea să nu iasă chiar așa de bine. În plus vânătăile ce-i împodobeau fața frumoasă păreau să fie de toate felurile, și mai vechi, și foarte proaspete, dacă mă pot exprima astfel.

Ne-am dus să vedem cadavrul, dar mai întâi m-am interesat ce se întâmplase cu rudele celui ucis. Nu are alte rude în afară de o fiică, Nona, care a fost dusă în ve­cini, mi s-a răspuns. Asta e bine, am dat din cap, intrând în casă.

Ștefan Paim zăcea frumos pe spate, nu într-o poziție chircită, crispată, așa cum vedem morții „eroi negativi” prin filme, ci ca un mort „erou pozitiv”, întins cât era de lung în diagonală peste covorul persian de un gri de nuanță aleasă, cum nu mai văzusem; alba cămașă a vic­timei, puțin șifonată, cu trei pete de sânge, nu grozav de mari, dar fotogenice, alcătuia un interesant efect coloristic – natură moartă, da – și-n acest moment unul din bărbații de la judiciară, pe nume Cristescu, scund, sub­țire, cu o față fină în care natura ingrată împlântase un nas ușor coroiat, totuși nu dizgrațios, dar nu știu de ce insist asupra nasului lui Cristescu, se înțepeni în prag, tăcut, în elegantul său costum de seară. Semăna puțin, și nu știu de unde această asociație, cu un mic sfinx. Mi s-a părut că vecinătatea naturii moarte îl incomodează într-o anumită măsură, dar nu, el își oprise privirea asupra celor doi doctori care jucau șah alături de ca­davru la o măsuță mică, rotundă, împrejurul căreia se in­stalaseră turcește.

Se ridicară, nu tocmai convinși, văzându-mă (trec peste semnalmentele și numele lor, care nu prezintă vreo importanță în această acțiune, să mă ierte medicina legală!) Îmi întinseră niște hârtii, dar cu un zâmbet acru i-am rugat să-și continue deocamdată gambitul damei, sau în general să facă ce vor, eventual să meargă la cul­care ori să-și viziteze inopinat iubitele. Rondul de noapte. Unul râse, al doilea mă privi ostil, dezaprobator: încă o dovadă, dacă mai e nevoie, că oamenii sunt diferiți. O pen­dulă își legăna brațul în dreapta ușii, bătăile i se auzeau distinct, mi-am zis că discul de alamă pare să fie o far­furie zburătoare captivă. Multe gânduri neroade îți trec prin cap noaptea, în asemenea ocazii.

Spuneam că mi-a sărit în ochi amănuntul: lui Ștefan Paim îi lipsea mâna dreaptă, aproape de la umăr. Un infirm, asasinat. Multe complicații și implicații psihologice și celelalte întortocheli, și așa mai departe.

— Accident, de pe când lucra la căile ferate, s-a în­tâmplat acum vreo zece ani, explică, strâmbându-se, Cristescu, arătând mâneca îndoită a celui de pe covor.

Uite așa, i-am dat ocol de câteva ori cadavrului. (Foto­grafiile fuseseră luate între timp, chiar mai multe decât trebuiau, de fapt așa cum se întâmplă de atâtea ori, ele n-au servit decât ca piese la dosar).

Acest Cristescu găsește tocmai acum momentul po­trivit să mă întrebe dacă sunt sau nu căsătorit. Îi fac semn că nu, mirându-mă de întrebare numai din umărul stâng, fiind prea cald să mă mir din amândoi.

Iată un amănunt care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe înrăitul autor de romane polițiste Marius Lupu. (N-am explicat încă ce e cu acest personaj, dar o să-i vină și lui rândul.) Vorbeam de amănunt: arma crimei se află acolo, revolverul negru, mic și fin ca o bijuterie. (Proiectilele extrase din toracele încăpător al lui Ștefan Paim au dovedit că într-adevăr era vorbachiar de arma cu care s-a comis omorul, nu de un truc, așa cum te-ai fi putut aștepta, dar asta am știut-o abia a doua zi.)

Acest revolver marca „Hagg” fusese aruncat, sau scăpat, sau pus cu intenție, sau uitat, pe covor, între cadavru și ușă. Întâmplare? Calcul? Asasinul o fi sperat că an­cheta n-o să excludă chiar din primul moment sinuciderea? Fusese în același timp destul de rafinat – ucigașul – pentru a nu-i potrivi revolverul în mână – mane­vră atât de grosolană! – mărginindu-se abia să sugereze posibilitatea ca în clipa morții Paim să fi scăpat arma din mână? Dar ce sinucigaș poate să-și tragă în piept trei gloanțe, în trei locuri diferite?

Și apoi, pe cât se știe, sinucigașii preferă tâmpla...

Totuși în sprijinul ideii de sinucidere sau a unei even­tuale vendete tainice, cu rădăcini în timpuri îndepăr­tate (de altfel și arma era de fabricație veche), pleda foarte timid un atât de romantic indiciu pe care l-am lăsat cu intenție la urmă. Iată despre ce este vorba. Alături de cadavru zăcea o tăietură dintr-o veche revistă, ca o limbă galbenă. Cine ar fi crezut că Ștefan Paim fusese cu mulți ani în urmă un contrabandist iscusit? Și cine ar fi crezut că în anii de liceu același Ștefan Paim scrisese și publicase versuri! Iată ce poezie am găsit pe tăietura din revistă de pe covor: