Naratiuni detective

Naratiuni detective de Leonida Neamtu

INOCENȚA UNEI AMAZOANE

Odată cu înserarea, în „nișa căutătorilor de comori” se înființară prompt Sergiu Ceclan, Silviu Balamela și un ins mai în vârstă, ale cărui cârje scârțâiau; nu-i reținuseră numele; picase la cabană abia de câteva ore. La capătul unei conversații duse pe jumătate în glumă, iar pe jumă­tate în serios, necunoscutul dădu din cap.

— Bine, domnilor, bine, dacă trebuie, trebuie. Ce ziceți, care va fi fost în tinerețe meseria mea?

Silviu Balamela își juca istețimea pe o singură carte:

— Popă, opină el.

— Mai rău, îl contrazise insul, întorcându-se către Ceclan. D-ta, ce crezi?

— N-am idee... Ce poate fimai rău? Gulgutier?

— Nu, spuse omul care, de altfel, nu cunoștea termenul folosit de Ceclan. Am fost copoi. Pe frânchenește,limier. Detectiv particular, mai exact. Și, observând că ascultă­torii săi trag cu ochiul către cârje, preciză: Da, le folo­seam pe astea și atunci. Credeți?

— Suntem dispuși să credem aproape orice, îi surâse Ceclan până la măsele.

Fostul detectiv particular, domnul V., ca să-i folosim și numele întreg, puse pe masă palma sa mare, scorojită, ca o frunză de stejar toamna.

— Am să vă povestesc, cu unele prescurtări, primul meu caz. Mă strămutasem de nevoie în Capitală, unde cu­noșteam un singur om, pe domnul G., ziarist la o fițuică obscură, lefter ca si mine, singurele sale bogății fiind două idei fixe: vindecarea schizofreniei prinpufkalo (acesta e un mod de a respira sistem yoga, sau cam așa ceva) și înființarea unei agenții particulare. El însuși, domnul G.. era cam exaltat. A dat la foaia lui o știre ciudată; „După o faimoasă carieră la Londra, detectivul Bonifaciu Lăzău revine printre noi”. Pe urmă, la un ziar mai de doamne ajută: „Lăzău, faimosul as al deducțiunii, are unele intențiuni...” N-am înțeles cum de i se publicau tâmpeniile astea – fiindcă, după cum v-ați și dat seama, Lăzău nici nu exista! Au mai apărut pe ici și pe colo două sau trei articolașe despre Lăzău – așa se creează o faimă, domnii mei! – pentru ca, în fine, cu litere de o șchioapă, la un ziar important: „Bonifaciu Lăzău, în frunteaAgenției Lăzău”.

Amicul meu ziaristul era exaltat, însă operativ. Mi-a zis „Tu vei fi Lăzău! Ai mutră de Lăzău!” și m-a condus la o garsonieră de la etajul patru, unde puteai dresa cămile de pustie ce era. Aici eAgenția, mi-a explicat domnul G. Firma de la intrare eu am pictat-o. Pune-te pe treabă fără zăbavă.

L-am întrebat:

— Perfect! Ce trebuie să fac?

— Cum ce?! Primești clienții. Rezolvi cazurile. Simplu.

— Desigur citiseși multă literatură polițistă, își dădu cu părerea Balamela.

— Nici un rând, Eram om serios. Nu știam deosebi o amprentă de un Ampére, Dacă mă puneai în fruntea unui convoi de beduini să-i călăuzesc spre Mecca, sau Babilon, aș fi fost la fel de încurcat. Stăteam la birou, fiindcă exista totuși un fel de fantomă de birou în Agenție, iar pe birou se afla și un telefon, pe care staționa o muscă lihnită de foame, și nădăjduiam că nu voi fi de­ranjat, însă lumea e ciudată; poți sa publici la gazetă o idioție, „somnambul caut somnambulă pentru a o lua de nevastă”, sau „fabricăm mâțe artificiale decorative”, că vei și recolta ecoul cuvenit! Lumea citise anunțurile maniacului, dl. G., al cărui „asociat” mă pomenisem peste noapte și peste vrerea mea. Da, domnii mei, ce poate fi mai verosimil decât neverosimilul?

— Mare vorbă! mormăi Ceclan.

Povestitorul îl suspectă o clipă că-și bate joc, pe urmă reluă:

— Aprinsesem a treia țigară, când musca de pe telefon decolă brusc. De ce credeți?

— Ai vrut s-o pocnești cu ștergarul, presupuse Balamela.

— Ași, nici nu exista vreun ștergar pe acolo... O spe­riase telefonul. O voce de soprană alintată cerea să vor­bească personal cu domnul Lăzău. Personal! Într-o pro­blemă gravă. I-am răspuns că firul e prea subțire pentru problemele grave, să vină la sediu, cunoaște adresa? O cunoștea, mica bestie, iar peste un minut ascultam cum cântă pe clapele treptelor tocurile ei, în urcare. Fata era, ca să mă exprim astfel, diafană și nici nu împlinise două­zeci și doi... Ea declară, rotind niște ochi verzi, că altfel își imaginase o Agenție de detectivi, poate de unde spera să vadă cartușiere pe zid și mitralieră la geam.

— Sunteți chiar domnul Lăzău? se interesă, privind cam cu jale cârjele mele, și mi-am dat seama, într-o stră­fulgerare, că unul care făcuse praf Londra și continentul e necesar să fie zdravăn ca stânca și enigmatic precum ceea ce poate fi sub o stâncă, deci am răspuns, distant:

— Domnul Lăzău e prins în treburi importante, sunt unul din ajutoarele sale...

O cam strecurasem pe fată din ochi și aparența ei diafană se topise: era suplă ca o felină. Am încercat să mi-o închipui cârpind un ciorap, și n-am reușit. De atunci, când vreau să-mi formez părerea cu privire la o duduie, încerc să mi-o închipui cârpind ciorapi, proba nu e prea elegantă, dar pe deplin eficientă. Despre fata aceea mi-am zis: o amazoană...

— Adică venea din Amazonia? se informă Balamela.

Povestitorul tresări neplăcut și în continuare nu-i mai acordă mare importanță.

— Domnișoara se încăpățâna să-l pretindă pe Lăzău, dar n-aveam cum să fac rost de el! I-am zis: „Eu sunt domnul V., dacă vorbești cu mine e ca și cum ai conversa cu șeful!” Foarte aferat, am dat să răsfoiesc niște hârțoage de pe birou, însă uitasem să le aduc... Fata șovăia. M-am dus la ușița laterală și am ridicat preț de o secundă perdeaua ce o moștenisem de la premergătorii noștri, niște reprezentanți ai medicamentelor împotriva gutei, care dăduseră faliment. Prin dreptunghiul murdar al ușii se zări, ca într-un vis urât, un șir de mutre blegi parcă anume confecționate pentru a demonstra neurastenia și plictisul: o altă invenție „diabolică” a maniacului de G., menită să arate cât de tare ne asaltează clientela, în rea­litate profilurile erau din carton, furate, zic eu, din recu­zita unui teatru pentru trăsniți.

— Precum observați, sunt extrem de ocupat, treceți la subiect, duduiță!

Fata vârî în mine întreaga verzime a ochilor ei.

— Ați văzut gazetele de dimineață?

— Firește! am mințit.

Ea împinse către mine un ziar ce-l adusese, indicând un titlu: „Delia Sânnicăuanu, marea vedetă, moare subit. Dilema poliției. Încă odată, poliția incapabilă! Sora cea mică a actriței, Stela, decisă să ceară ajutorul lui Bonifaciu Lăzău”.

Am mârâit cum îmi închipuiam că trebuie să mârâie un copoi:

— Cunosc cazul. Dumneata ești desigur Stela Sânnicăuanu, ce dorești de la noi?

— Capetele vinovaților! împușcă fata, împungându-mi fruntea cu o privire atât de ascuțită că mă prinse o durere.

Însă demonul țâfnoșeniei îmi trase un ghiont, așa că am răspuns:

— Simplu. Când dorești aceste capete?

Ea îmi aruncă o privire puțin descumpănită de data asta. Zise:

— Poliția calcă în... astea, cum le zice, străchini, sper că Lăzău va face lumină...

Aici interveni iarăși Balamela:

— Era vorba de o sinucidere, nu?

Domnul V. abia de-i aruncă o privire jenată și continuă;

— Am întrebat-o pe amazoană pentru ce veniseea la noi și nu „tăticul”, sau în fine altcineva din spița bărbă­tească a familiei, cum ar fi fost firesc.

— Tata, se strâmbă clienta, e la Basel, la conferințele lui. A răcnit prin telefon să facem ce putem! N-o iubea pe Delia, bănuia că ar fi un păcat din tinerețe al mamei…

Zicând acestea, Stela Sânnicăuanu scoase din poșetă ceva frumos, un teanc de...

— ...batiste roz, spuse Balamela.

— Un teanc de bancnote. Nu numai musca din birou era lihnită, ci și mie-mi cântau mațele.

Fata zise:

— Pasează acest avans domnului Lăzău! Îl aștept!

Am condus-o pe prima clientă a Agenției, am ascultat o clipă cum țocăie din tocuri; visul meu era să cobor iute să înfulec o iahnie bună, când ce se întâmplă? Iarăși telefonul...

— La receptor – actrița asasinată! se repezi Balamela.

— La telefon, ziarele. Și aceia, nebuni! întrebări peste întrebări! Ce răspunsuri amețite am mai dat! A doua zi însădin ziare aveam să aflu că fusesem angajat – că Lăzău fusese angajat – de una dintre cele mai cu ifose familii. Mi-am luat inima în dinți și m-am înhămat la costumul de duminică, deși era miercuri, zi de post. Palatul Sânnicăuanilor mă năuci!

— Altfel ne-am înțeles, domnule V.! mă întâmpină Stela, jucându-se cu o cravașă moale, galbenă. De ce n-a venit domnul Lăzău?

Am îngăimat că șeful e prins în treburi „mai impor­tante”, explicație ce avu darul de a-i scoate coarne prin tâmplă, de furie. Ce treburi pot să fie mai importante, decât moartea Deliei?

— Domnule, îl întrerupse Balamela, ai dezlegat cazul – ori ba?

— Lasă-l pe om să expună faptele, protestă Ceclan.

— Am făcut, își urmă domnul V. firul, o serie de vizite la locul asasinatului, dar de dragul unității de timp, de spațiu, de retorică, le voi trata ca și cum ar fi fost una singură. Stela Sânnicăuanu începuse a mă urî, iar refre­nul ei favorit era SĂ VINA LÂZĂU!! În spatele casei lor, veritabil palat, exista un spațiu unde, prin luminișurile de fagi, soarele de toamnă pornise un joc. Acolo murise actrița. M-am apropiat de o statuie a lui Bachus, zeul acela bețivan, știți, am atins cu vârful cârjei urciorul de la picioarele zeului, și urciorul, sunând a gol, se clătina puțin, desprins din soclu. De la mică distanță Stela urmă­rea cu dispreț tentativa mea de a face pe deșteptul, pe detectivul... Cunoșteam desigur împrejurările stranii în care murise soră-sa, vedeta: de necrezut, dar o lovise în gât o săgeată otrăvită...

— Imposibil! Așa ceva se întâmplă numai în junglă, bolborosi Balamela.

— I-am și spus Stelei: „Domnișoară, în veacul nostru se moare de glonte, ștreang, gaze asfixiante, demența, ciroză, – neplăcute, murdare morți. Sora dumitale, veri­tabilă artistă, și-a ales un sfârșit romantic, o săgeată care vine de undeva, trimisă nu se știe de către cine…

— Nu Delia și-a ales acest sfârșit, scrâșni Stela Sânnicăuanu. Săgeata aceea romantică era otrăvită, ți-o rea­mintesc, domnule! Dar ce stau să discut, UNDE Ε LĂZĂU??

Ε la dracu, aș fi vrut să-i arunc, dar în loc de asta am pus iar placa cea veche cu treburi mai presante și mi-am continuat „investigațiile”. Mare lucru nu nădăjduiam să aflu, totuși, ca să par a fi în centrul chestiunii, am cerut să mi se indice exact locul unde căzuse actrița, acolo în pajiștea aceea ademenitoare, precum și distanța la care se aflau persoanele ce o însoțiseră în plimbare, adică bătrâna ei doică și o anumită domnișoară Vascopol. și aceasta actriță, însă, ca să zic așa, ratată, admiratoare a Deliei, sau mai știi, falsă admiratoare...

— Da, aici e cuiul chestiunii! se precipită Balamela.

Domnul V. sorbi din paharul său.

— Victima obișnuia să se preumble în spațiul acela însorit și pustiu, fiind o fire meditativă; ocupându-mă de sfârșitul unei firi meditative, încercam să-mi compun o față meditativă, dar în realitate mă simțeam ridicol și nu mă gândeam decât cum să evadez, când glasul pene­trant al Stelei mă ajunse din urmă:

— Dar lupa unde-ți este, domnule ajutor de copoi?

— Lupa?! am tresărit eu din toate fibrele și tot întrebându-mă ce naiba voise să spună, am călcat greșit și m-am prăbușit ca un sac. Am recuperat cu greu cârjele, și mai greu m-am pus pe picioare, rezemându-mă de ceva... Am mai continuat vreun ceas jocul meu penibil de-a polițistul în acțiune, nu de alta dar să nu zică bestia aia mică și cu gură rea, că mă plătise pe degeaba, mi-am săltat apoi panamaua și m-am tot dus învârtindu-mă, nu înainte de a promite într-o frază seacă precum cartonul presat că voi raporta șefului, lui Lăzău deci, tot ce este necesar, iar el va trage concluziile definitive. Concluzii definitive – auziți! Mă vârâsem într-o încurcătură bles­temată Când l-am revăzut pe amicul meu, domnul G., exaltatul și maniacul, i-am zis că dracul s-o ia de treabă, eu dispar de pe schema Agenției, dar el pretinse că alta va fi dispoziția mea după o cină suculentă și cum, grație Stelei, întâmplării și Satanei în același timp, ne aflam în fonduri, ne-am prelins către „Cișmeaua Roșie”, un birt în vogă unde friptură și vin roșu am cerut.

— Dă-i drumu’! zise domnul G., și i-am povestit vizita, el medită, maniacii ăștia uneori meditează, face parte din boală, și au și idei; „asociatul” frunzări cu grijă fiecare amănunt, se opri asupra căderii mele, cinci mi-am pierdut cârjele și capul.

— Stela te-a ajutat să te ridici?

— Stela? N-ar fi întins un deget – nici dacă mă înecam. M-am rezemat de ceva... era acolo, parcă, o rablă de măsuță șchioapă...

— Ce să caute o blestemată de măsuță pe o blestemată de pajiște? se agăță maniacul de acest fleac.

— Habar nu am, ce importanță are? am strigat, și deodată am dus degetul la gură. În cârciumă, la „Cișmeaua Roșie”, intrase cine? Domnișoara Stela Sânnicăuanu în persoană. O însoțea un tip fercheș...

— Asta e o blestemată de coincidență, se opuse Balamela, eu nu cred în coincidențe...

— Ia mai taci, ceru Ceclan, fără coincidențe nu s-ar întâmpla nimic pe lume!

— Mare vorbă, aprobă domnul V. Și cum vă zic, tânăra pereche se instalează într-un colț, fără să mă observe... Bineînțeles, n-am făcut nimic pentru a-i stimula spiritul de observație...

— Nu pare cine știe cât de marcată de moartea surorii ei! comentă maniacul meu.

— Păi, am zis, acum e unica moștenitoare, sau cam așa ceva...

— Atunci, ea este și asasina, șopti ziaristul.

— Nu ține, băiete, i-am răspuns.

— Crede-mă, totdeauna ei, moștenitorii unici, sunt asasinii!

— Nu merge, îți spun! Pentru ce l-ar fi angajat pe „Marele Lăzău”?

— Nu știu. Ba știu. Ca să arunce praf în ochii lumii.

— Nici acum nu stă în picioare teoria ta, i-am spus maniacului. Când a fost asasinată actrița, sora ei lipsea de acasă. Plecase de vreun sfert de ceas. A aflat despre tristul eveniment pe terenul de tenis, la club...

Domnul G. îl arătă pe frumușelul de lângă Stela.

— Cine-i individu’’?

I-am explicat că n-am de unde să știu, dar amicul pretinse că un detectiv particular trebuie să cunoască totul despre clienții săi, și nu numai despre ei, apoi momi un picollo cu oareceva mărunțiș și astfel aflarăm foarte simplu, iar nu prin investigațiuni subtile, că însoțitorul Stelei Sânnicăuanu e un domn Flentea, băiat de lume, sportsman și așa mai departe, și că ei doi se cam vânzolesc împreună de la un timp, însă cu mare discreție…