Memoriile lui Garibaldi

Memoriile lui Garibaldide Alexandre Dumas

Memoriile lui Garibaldi revăzute și completate de Al. Dumas – tatăl

EMBLEMA UNEI PRIETENII.

Memoires de Garibaldi Tradu.it sur. Ie manuscrit original par Alexandre Dumas Editeurș Calmann Levy, Paris între multiplele modalități de participare 5a devenirea istorică a umanității există două atitudini cu orientări și structuri diferite, dacă nu chiar opuse. Una declanșează evenimentul istoric prin acțiuni concrete, în lealitatea lui faptică, materială, fremătătoare de viață, cealaltă îl' însuflețește prin mijloacele artei, urmărindii-i sinuozitățile și hățișurile, crcându-i, cu alte cuvinte, o existență imaginară, simbolică, transpusă pe planul estetic.

N-am putea oare considera că revoluționarul 'democrat italian Giuseppe Garibaldi și scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl întruchipează asemenea orientări? Căci dacă primul, datorită nestăvilitei sale energii, se află la originea unor momente unice din viața eitorva popoare, cu largi ecouri sociale și politice asupra comunităților umane respective, în schimb, al doilea a scos la iveală din hrisoavele colbuite ale istoriei, sau „lin fecunda lui putere de plăsmuire, o întreagă lume lo personaje, reale și fictive, zugrăvite cu veridicitate, vervă și umor, reținând și astăzi pe cititor în mrejele paginilor sale captivante.

Evident, atitudinea celor doi protagoniști față de fenomenul istoric diferă profund. Pentru Garibaldi, omul nu o cu adevărat el însuși decât proiectat în viitor. Prezența lui nu poate li confirmată decât în virtutea capacității sale de înfăptuire. Privit astfel, viitorul nu înseamnă o simplă năzuință dincolo de individ, a cărui realizare ar depinde de un temperament, de o întâmplare sau de un capriciu. Dimpotrivă, e un scop pe care făptura umană îl găsește înăuntrul ei sau, altfel spus, într-un fel de tensiune interioară, într-o așteptare chinuitoare nevoită la un moment dat să se manifeste, să acționeze, să capete viață. Numai înfăptuindu-și posibilitățile ascunse fiecare ins își trăiește cu adevărat, existența, îi acordă un sens și ia parte la procesul istoric al epocii sale.

La rândul său, Dumas ia cunoștință de istoricitatea omului prin dezvăluirea trecutului, sau, după expresia lui Edgar Quinet, prin „conștiința vremurilor care i-au precedat individualitateascriitorul a descoperit condiționarea istorică a ființei umane prin personajele și evenimentele de altădată, clasate și ierarhizate, adică prin existența altor făpturi, ajungând astfel la sentimentul valorii și al sensului propriei sale trăiri. Interesul pentru trecut vădește, ca atare, o istoricitate care se împlinește pe căi ocolite, adăpându-se la sursele unei realități mistuite de vremuri.

Ș: totuși, în pofida destinelor divergente, există, fără îndoială, profunde similitudini, afinități și puncte de contact în viața cu iz atât de fabulos a acestor doi oameni.

Mai întâi, robustețea lor înnăscută, menită să înfrunte natura în rosturile ei elementare, să se avânte până la istovire, depășind obstacolele, afirmându-și fără încetare bărbăția, în înțelesul de „agonal”, așa cum se folosea expresia în vechea Eladă, adică de luptă și emulație. Ar fi cu neputință de imaginat nenumăratele acțiuni și fapte de bravură ale lui Garibaldi, nedesmințitul lui efort de-a lungul unei vieți cuprinse într-o aprigă încleștare ca adversitățile naturii și ale oamenilor, fără resursele uimitoare ale vigurosului său organism.

Nici fertilitatea literatului Dumas, care a publicat aproape trei sute de lucrări cu zeci de mii de personaje populând sute de mii de pagini, n-ar putea fi concepută fără capacitatea lui fizică excepțională, nevoită să facă față nu numai activității scriitoricești, dar și pasiunii cinegetice, multiplelor obligații ca director de teatru și de periodice, lungilor călătorii în străinătate sau unor misiuni cu caracter oficial și nu mai puțin vieții sociale tfi. Mondene, cu nenumărate barjehete și libațiuni în care spiritul său seânteietor se etala cu prodigalitate.

O altă trăsătură de unire o reprezintă firea lor disponibilă, aventuroasă, înclinată să riște, dar să se și dăruiască fără încetare, impregnată de sentimentul măreției, deși nu scutită de gustul fastului sau de o anumită emfază, neîngrădită de nici un fel de opreliști rasiale sau naționale, strivind nu arareori cu eleganță, convenționalismul și ipocrita rigoare impusă de societatea timpului.

Nu poate fi trecută cu vederea nici identitatea de situații creată în copilărie prin asimilarea unei învățături pripite și rudimentare, repulsia lor încăpățânată față sie studiul materiilor cu caracter clasicizant sau abstract, de unde serioase lacune existente în bagajul lor de cunoștințe ca adolescenți, completate în bună parte în anii de mai târziu, printr-o netăgăduită râvnă de autodidacți.

Dar mai presus de toate, temperamentele lor se înrudeau prin nesecate rezerve de viață ce se cereau cheltuite cu orice preț, fie chiar în gesturi spectaculoase sau gratuite. Așa se explică de ce curba existenței lor parcurge curioase meandre, eu suișuri vertiginoase și căderi bruște, elemente de grandoare dar și de amărăciune și ingratitudine, desprinse însă de meschinărie, resentiment sau trufie, făcând din ei cele mai originale și populuro figuri de la mijlocul veacului precedent, un fel de personaje de legendă, îndrăgite și admirate de mulțimi.

Pe scurt, ingenuitatea unui suflet de copil într-un trup de gigant, iată înțelesul metaforic al comunității îor tem peramentale. Căci aceeași undă de optimism, de mărinimie și încredere în bunătatea firească și nativă a omului îi învăluia pe amândoi, ca o răsfrângere afectivă și anacronică a umanismului idilic al lui Rousseau.