Taina Cavalerului de Dolenga

Taina Cavalerului de Dolenga de Haralamb Zinca

I. Începuturile

1

Nu mă simțeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafața pământului. N-aș vrea să mă judecați greșit. Trecuseră șapte zile de la numirea mea la Direcția Generală a Miliției. Absolvisem Facultatea de științe juridice și fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Șapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredințat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorință vie de a munci, de a acționa, de a mă afirma. De șapte zile însă mă învârteam încolo și-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiți la D.G.M. odată cu mine, acționau. Li se încredințaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos și mă uitam după ei: cerce­tau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, – ah, ce om norocos! – i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia și alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona și că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic și eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Și în sesiunile de exa­mene îi cădeau întrebările cele mai ușoare. Una dintre cele mai drăguțe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Așadar, sper că m-am făcut înțeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca și un pic de rușine față de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredințat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînțeles. Oricum, ea mă vedea întunecat și bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicatețe. Acum, dumneavoastră să nu credeți despre mine că, în acest răstimp, m-am mulțumit să zac și să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, șeful meu, și fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredințeze și mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare și mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbda­rea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos și din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Su­haru. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convin­gere șefului situația insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul șefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi și Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoție, apoi emoția mi se risipi și-i făcu loc unui puternic simțământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l în­treb pe Tătaru dacă nu cumva știa despre ce-i vorba, dar am renunțat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmo­lise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomenești că i-au luat cazul și vor să mi-l încredințeze mie!” Gândul mă încântă, mă sur­prinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulțumire, apoi mi se făcu rușine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!”

Maiorul Suharu mă întâmpină prietenește, aș spune încurajator, ca și când ar fi înțeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său și mă pofti cu amabilitate să iau loc.

— Tovarășe Conta, ai așteptat cât ai așteptat, dar ți-a venit și dumitale rândul. Ochii maiorului, cenușii și vioi, cu pleoape ușor congestionate, mă fixară ca și cum ar fi vrut să-mi descopere reacția. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoștință că Tătaru a eșuat, gândi eu, și că a emis un ordin să mi se predea mie dosa­rul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subțire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanță: „Dosar nr. 5783”.

— Este vorba, tovarășe Conta, de un fals în acte publice.

— Un fals în acte publice?! izbucni eu deopo­trivă de uimit și de dezamăgit.

— Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetățeni în etate, soț și soție și-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oare­care Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile și Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie inițiativă și au făcut declarații complete.

Maiorul vorbea rar, apăsând pe anumite cuvinte. Vorbea și nu-și lua ochii de la mine. Iar eu mă simțeam aidoma unui balon ce se dezumflă. Pe măsură ce înțelegeam „substanța” dosarului nr. „5783”, îmi spuneam iarăși că sunt un mare ghinio­nist. Fiind convins că maiorul Suharu pricepuse cauzele tristeții mele, ascultam și mai întunecat. „Numai de n-ar deschide o paranteză pe tema ne­mulțumirii mele!” gândi, nu fără un simțământ de stinghereală.

— Ce-i cu dumneata, tovarășe Conta, nu te simți bine? Nu suporți căldurile? Da, e prea cald. E o vară toridă cum n-a mai fost de mult...

I-am fost recunoscător maiorului. Nemulțumirea mea o pusese pe seama căldurii, ocolind cu tact o discuție care m-ar fi pus într-o situație penibilă. M-au năpădit brusc sudorile. Îmi scosei batista și, tamponându-mi fruntea, murmurai:

— Așa e, suport greu căldurile...

— Iei în primire dosarul, îl studiezi cu atenție, îți faci un plan de anchetă și deschizi o acțiune. Ai înțeles?

— Da, să trăiți!

Maiorul Suharu, îmbărbătându-mă cu același surâs prietenesc, mi-a întins dosarul. Șeful s-a pre­făcut că nu observă mutra mea amară. Totuși, la despărțire, m-a sfătuit:

— Bea ceaiuri: răcoresc și țin de sete. Ai vreo întrebare?

Am dat din cap în semn că totu-i limpede, apoi m-am ridicat din fotoliu.

— Am să studiez dosarul și voi proceda în consecință, am adăugat eu cu o voce care se voia energică.

— Te rog să mă ții la curent! E prima dumitale misiune... Îți doresc din toată inima succes...

Maiorul s-a ridicat și mi-a întins mâna. Când am ajuns în dreptul ușii, mi-a atras atenția:

— Dacă se ivesc anumite greutăți, nu ezita să-mi ceri sfatul...

— Am înțeles, să trăiți!

Dincolo de ușă, mă opri pentru câteva clipe, îmi venea să urlu de ciudă. Descoperisem că eram un om slab. Să nu-mi pot stăpâni în fața șefu­lui nemulțumirea? Oricât ar fi fost ea de îndrep­tățită, era de datoria mea să mă stăpânesc. Da, să nu vă mire, consideram nemulțumirea mea îndrep­tățită. Șapte zile am așteptat pentru ca, în cele din urmă, să mi se încredințeze spre rezolvare un dosar... rahitic. Deși știam că în obligațiile mele intra și rezolvarea unor asemenea dosare, m-am simțit totuși umilit. Tătaru avea de rezolvat o dublă crimă urmată de o sinucidere, iar eu... Mi-am spus că ar trebui să mă retrag cu dosarul „5783” într-un colț cât mai ferit, căci nu voiam să dau ochi cu ceilalți colegi de facultate. Îmi închipuiam întrebările lor ironice și mă îmbărbătam copilă­rește. Ce mai, toată lumea se unise împotriva mea. Unde aș puțea găsi un colțișor cât mai ferit? De cum intrai în birou, mă lovi de Nițescu, un alt fost coleg de studenție:

— Ei, Virgile, cum e... un dosar gras?

De felul său Nițescu e un om simpatic, modest, la locul său. În clipa aceea însă mi s-a părut aro­gant și nesuferit. Aș fi vrut să-i arunc câteva vorbe care să-l usture. M-am mulțumit să-mi strâng gura, simțindu-mi buzele pline cum se topesc într-o linie subțire și rea. Aruncai disprețuitor dosarul pe birou.

— Aha, zise Nițescu cu un anumit subînțeles, pricep.

Atunci îmi scăpă o înjurătură.

— Înjură-mă, Virgile, dacă asta te poate liniști. Te las. La revedere!

Îl înjurai din nou.

— Așa, băiete! Zi-i din toată inima, mă în­demnă Nițescu, părăsind vesel încăperea.

Unde să mă retrag? Unde să mă izolez? Gândul mi se părea acum nu numai naiv, ci și ridicol. Așa că mă așezai la biroul meu, deschisei cu dușmă­nie dosarul și începui să-l citesc, tot în dușmănie. Doi soți, Vasile și Lucia Tulpan, relatau cum au ajuns să-l cunoască pe falsificatorul Andrei Mir schi și cum acesta le furnizase certificatele de vechime în câmpul muncii. Când am terminat lectura pieselor de la dosar, m-a cuprins o milă nemărginită față de propria-mi persoană. Cazul încredințat era ca și rezolvat... Cuvintele șefului: „Dacă se ivesc anumite greutăți, nu ezita să-mi ceri sfatul” aveau acum în urechea mea o rezonanță ironică. Ce greutăți ar mai fi putut să se ivească? Doar șeful știe mai bine decât mine că dosarul era ca și rezol­vat. Am hotărât să-mi încep cercetările cu audierea soților Tulpan.