Un caz de disparitie

Un caz de disparitie de Haralamb Zinca

DIN PARTEA AUTORULUI

Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracționism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaționalului, ci animați de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noștri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptașilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat niște fotografii din care ne priveau doi adolescenți frumoși, cu căutături ino­cente și pure, ne-am simțit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale:

– cei doi adolescenți s-au născut în zilele noastre, au învățat în școlile noastre; cum au ajuns la infracțiuni atât de grave?

– care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf și crimă?

– ce anume le-a favorizat infracțiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice?

A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracțiunii, ci și a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinților, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanșarea altor cazuri nenorocite.

Dar însuși faptul că, în condițiile generale favorizante unei educații sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­cației civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de conviețuire – manifestări de parazitism social, dispreț față de muncă, fuga după câștiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecințe grave.

A gândi că procesul educativ se desfășoară de la sine, fără a iniția acțiuni concrete, permanente, precum și a subestima posibilitatea apariției unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenței civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijență, atitudine de indiferență, de toleranță față de manifestări fie ele chiar și „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicații sociale.

Toate acestea pledează pentru creșterea răspunderii factorilor educativi ai societății, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ și social de către școală, fami­lie, organizații de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficiență și fermitate în formarea unei înalte conștiințe socialiste. De aici și rosturile anchetelor sociale de față, încredințate tiparului.

UN CAZ DE DISPARIȚIE[1]

Bătrânul părinte a așteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliție și să reclame dispariția fiicei sale, Valeria Ștefan, în vârstă de 22 de ani.

„Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă și nu s-a mai întors nici până în prezent. Relațiile dintre mine și fiică au fost bune și nu cunosc cauzele dispariției. Am căutat-o la mătușa ei și la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoștințe nu cunoaște nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menționez că fiica mea este în relații bune cu mine.”

Așa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariție... Un caz la a cărui rezolvare miliția a lucrat timp de doi ani și jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenționez să o pun în lumină.

Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în față, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aș spune, cu pasiune, căci între scoarțele sale sunt închise spre păstrare observații nu numai criminalistice, ci și sociale.

Așadar, un caz de dispariție. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliție care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăți de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăți ivite într-o infrac­țiune ce s-a voit perfectă și care, asemenea unei forti­ficații, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.

I. O primă greșeală civică

Un părinte, Vasile Ștefan, domiciliat în București, recla­mă la 31 martie 1967 dispariția fiicei, în condiții care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenți: Valerica Ștefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamația este depusă și înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniștitoare ale părintelui: „Să mai aștept o zi... încă una... poate că totuși se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu și cel mai serios.

„Relațiile dintre mine și fiică au fost bune, mărturisește îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătușa ei și la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoștințe nu cunoaște nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.”

Să reținem aceste cuvinte din încheierea reclamației adresată miliției. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofițerului însărcinat să facă lumină. O obligație profesională îl va determina să cerceteze reclamația, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoștințe nu cunoaște nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mișcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliție din țară semnalmentele dispărutei.

Iată-le:

Ștefan Valerica

Născută: 1945, martie, 1

Înălțimea: 1,70 m

Corpolența: slabă

Fruntea: înaltă

Ochii: dispuși orizontal, căprui

Sprâncenele: arcuite, împreunate

Nasul: rectiliniu, mic

Gura: mică, buzele subțiri

Dinții: compleți

Bărbia: rotundă

Urechile: mari, distanțate

Mâinile: normale

Picioarele: normale

Semne particulare: nu are

Îmbrăcămintea:

Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono

Rochie de jerseu de culoare bej

Pulover din relon

Pantofi din antilopă

Ciorapi indeșirabili

Poșetă de culoare albă, dreptunghiulară...

Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­lorași organe de urmărire și fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea și mai mult operațiile de căutare și identificare a cetățenei Ștefan Valerica. Din acest moment – și vă rog, stimați cititori, să vă imaginați ce reprezintă acest lucru pe scară națională – a fost declanșat un întreg aparat de urmărire. Și zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din țară să semnaleze prezența tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliție pentru a-și completa reclamația depusă la 31 martie cu încă o declarație. Extrag din declarație ideile principale:

– Valerica Ștefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate și nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ția Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A.

– Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătușa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea și pe la ea.

– Ștefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Brașov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Brașov, în interes de serviciu. Cel puțin așa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl mințise: plecase la Brașov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale.

„Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturisește Șt. V. în declarația sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, și probabil că a plecat undeva pentru a-și face o intervenție. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariție și-a manifestat dorința să meargă la Giurgiu.”

Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părți – cea mai revelatoare din declarație:

Cred că... era însărcinată;

aceasta este o presupunere, nu o certitudine;

și-a manifestat dorința să meargă la Giurgiu.

Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariție. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofițer (sau acei ofițeri), învestit de legile societății, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral și spiritual al Valericăi Șt. Desigur, el are o profesiune, și încă una grea – e criminalist. Lui și nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ștefan și de ce?” Profesiunea îl obligă la însușirea unei tehnici – să știe să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuțe. Dar, în același timp, prin forța împrejurărilor, el va fi pus în situația de a pătrunde și înțelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci și psiholog, și sociolog, și medic, și judecător. În consecință – am simțit dorința de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului.

Întrebare: Tovarășe locotenent-colonel Ștefan Pavel, v-aș ruga să-mi răspundeți la câteva întrebări. Ați lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145^/967. Ați semnat referatul inițial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-ați lovit?

Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toți ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ștefan, dar, în același timp, ne ascundeau, con­știent sau inconștient, adevăruri care ne-ar fi ajutat și ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Șt. era departe de a fi unul moral și acest lucru, așa cum ați constatat și dumneavoastră, îl știau mătușa precum și Ioana Țipei, prietena Valericăi, și mai puțin părintele dispărutei.

...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetățean, să ceri miliției să-ți găsească o ființă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalți în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă și prejudecăți.

Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole.

Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoștințe nu cunoaște nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­țiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-și întrerupe cursul normal al sarcinii; că și-a manifestat do­rința să plece la Giurgiu.

Dar și aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ștefan Vasile.

Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop și, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tățile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e și părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi și să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greșit din punct de vedere civic prezentând miliției acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri și probabilități.

II. A doua greșeală civică

Deci tatăl Valericăi Ștefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetățeana Marina Bălu, mătușa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza.

Întrebare: În ce relații ați fost cu nepoata dv.?

Răspuns: Eram atașată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am atașat și mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei...

Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreținea relații intime cu cineva?

Răspuns: N-am reușit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreținea vreo relație intimă cu cineva. Știu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Țipei.

Întrebare: Și dintre colegi?

Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam și eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Șerbu, care a fost și la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Șerbu fusese la înmormântare și că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială.

Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viața nepoatei dv. ne puteți relata?

Răspuns: Cred că era pe la sfârșitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat și m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă și să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din fața casei și răcise.

Întrebare: Și care era adevărul?

Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan...

Întrebare: Ați aflat cine era bărbatul?

Răspuns: Atât eu, cât și fiica și nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreținut relații, dar n-am reușit.

Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-ați spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide.

Întrebare: Vă dați seama că orice amănunt intim din viața Valericăi Ștefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai știți? Povestiți-ne!

Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu știu în ce stațiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Brașov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguț. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine și mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare...

Întrebare: Chiar într-o deplasare?

Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare și am ținut să-i atrag atenția să nu care cumva să facă vreo greșeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greșeală.

Întrebare: Cu acești amici din Brașov a mai ținut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Știu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Brașov, împreună cu colega ei. Ioana Țipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el și ea l-a refuzat.

Întrebare: De unde cunoașteți acest amănunt?

Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că așteaptă de la Brașov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu și cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă și l-am refuzat”.

Întrebare: În ultima vreme, n-ați observat nimic neobișnuit în ținuta exterioară a nepoatei?

Răspuns: Cu toții am observat, nu cu mult înainte de dis­pariție, că Valerica începe să se îngrașe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngrașă așa de mult, întrebare pe care i-am pus-o și eu și la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie și de aceea se îngrașă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puțin.

Întrebare: Credeți că era însărcinată?

Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.

Întrebare: Vă gândiți oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întrețină legături?

Răspuns: Știu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise și era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Nașcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are mașină și de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Nașcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piața Unirii și au mers împreună cu ma­șina. După câte știu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat.

Întrebare: Totuși, n-ați observat nimic neobișnuit în con­duita sa?

Răspuns: Neobișnuit?! Să vedeți, cu o săptămână înainte de dispariția ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, și a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniștesc.

Întrebare: Când ați vorbit ultima oară cu Valerica?

Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraș, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea.

Întrebare: Și ce i-a spus?

Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă niște cumpă­rături și că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi.

Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani?

Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariție, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei și că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei.

Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariția Valericăi Ștefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a așter­nut asupra familiei bătrânului Ștefan – întrebări chinui­toare, nopți de insomnie, apoi acea nesfârșită și epuizan­tă așteptare... Poate totuși nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuși se întoarce... Poate că totuși miliția are s-o gă­sească. Miliția, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani și jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul și din punct de vedere civic, suntem îndrep­tățiți să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autoritățile? Oare mătușa Valericăi Ștefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce știa despre nepoată?”

Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenția de o mustra familia Ștefan, și așa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor polițienești, un act de nesinceritate.

Așadar, a fost ascultată mătușa Valericăi Ștefan. Ce motiv ar fi avut miliția să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariția nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Șerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecință este ascultat și A. Ș. care, din capul locului, mărturisește:

a) ...că a trăit cu V. Șt. și că se întâlnea în zilele libere la ea acasă;

b) ...că știa de avortul spontan suferit de V. Șt. în vara lui 1966;

c) ...că a mai trăit cu dispăruta și după ce s-a întors din concediu;

d) ...că din luna octombrie 1966, după apariția Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile;

e) ...că de când Valerica Șt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu știe unde ar fi putut să dispară.

Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – și o localitate – Brașov. Cercetările se extind. Este ascul­tat și „bătrânul cavaler” din Brașov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ștefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Brașov.” „Da, i-am reținut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată și că era în căutarea unei soluții

Continuându-se cercetările și la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă și cu Ioana Țipei, se constată urmă­toarele:

A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcționară conștiincioasă. În ziua dispariției, Valerica Ștefan s-a comportat normal. În cursul dimineții i-a solicitat șefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Șeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o ședință. Totuși, i-a atras atenția: „Dacă ședința o să se termine mai de­vreme, o să poți pleca!” în fața acestui refuz categoric, Valerica Șt. s-a arătat nu numai nemulțumită, ci și neliniș­tită: se vede treaba, i se strica o combinație. Totuși, V. Șt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă.

Ioana Țipei declară că Valerica Ștefan i-a spus că pleacă să facă niște cumpărături pentru parastas.

La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliție ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariție se întrunește pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor și a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuțiile: „A fost sau nu Valerica Ștefan, la data dispariției, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigațiile în direcții exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere și nu o certitudine.” Și adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariție și-a manifestat dorin­ța să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere și nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Brașov declară: „…V. Șt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată și că era în căutarea unei soluții”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătușii? N-ar fi fost exclus, dacă ținem seama de accidentul din iulie 1966. Și-apoi, V. Șt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariția sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-și întrerupe cursul normal al sarcinii. Și-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu și Ioanei Țipei nu, colegă și prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Țipei. Mi-a spus că pleacă să facă niște cumpărături pen­tru parastas.”

Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l țină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliției hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât și cu Ioana Țipei.

La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. și rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni.

— Ați văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă?

— Știu că acești bani – 2 000 – îi avea împrumutați de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Țipei.

— Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâția bani?

— Nu-mi amintesc...

(În declarația de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Țipei, la locul de muncă.)

— Să fi întreținut Valerica Ștefan relații intime cu un turist străin?

— Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relații intime cu un turist străin.

(Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătușii să-i afle un secret nu plăcut, V. Șt. avea toate motivele să se ascundă față de M. B.)

— În declarația sa, cumnatul dv. și tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă și că ar fi manifestat dorința să plece la Giurgiu”. Mai declară că știa de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteți spune?

— Imediat după dispariția Valericăi, am aflat de la Ioana Țipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcția Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată...

(Observați! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi:

a) Banii pe care V. Șt. îi avusese asupra ei erau desti­nați nu parastasului, ci unui alt scop.

b) Ioana Ț. știa că V. Șt. era însărcinată și că, în ziua dispariției, a plecat în direcția Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariția Valericăi.

c) Nici mătușa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliției aceste amănunte foarte importante.)