Sensul Vietii

Sensul Vietii de Adler Alfred

„Dincolo de opțiunile politice și religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alții, pe terenul soluționării marilor probleme care le definesc existența. Individul centrifug este o anomalie, o aberație, o monstruozitate și de aceea este de înțeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecție a sentimentului de comuniune socială. „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt – reiterează el perseverent – wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt.” Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar și umanitatea în ansamblul ei.”

Dr. Leonard Gavriliu

CUPRINS:

Un mesaj de eternă actualitate, cuvânt introductiv, de dr. LEONARD GAVRILIU. 4

Prefață, de dr. ALFRED ADLER. 6

1. Opinia despre sine și despre lume. 10

2. Mijloace și modalități psihologice de studiere a stilului de viață. 17

3. Imperativele vieții. 23

4. Problema raportului corp-suflet. 37

5. Formă corporală, dinamică și caracter. 47

6. Complexul de inferioritate. 53

7. Complexul de superioritate. 64

8. Tipuri de eșec în viață. Semnificația sinuciderii. 70

9. Lumea fictivă a răsfățatului. 79

10. Ce este de fapt o nevroză? 85

11. Perversiunile sexuale. 99

12. Primele amintiri din copilărie. 110

13. Obstacole în calea dezvoltării sociale a copilului și înlăturarea acestora. 120

14. Reverii și vise. 133

15. Sensul vieții. 149

Anexă: Funcția consilierului. 159

Chestionar de psihologie individuală pentru cunoașterea și tratamentul copiilor greu educabili. 167

Chestionar pentru adulți.

UN MESAJ DE ETERNĂ ACTUALITATE.

Sensul vieții, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neașteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile orașului scoțian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepții psihologice și terapeutice a autorului, pe care – cred că pe bună dreptate – am numit-o parapsihanaliză 1. Într-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat” Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în același timp o excepțională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absența unui mod personal de a vedea lucrurile și de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realității umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci și importante idei și descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar și ale behavioriștilor (Watson, Thorndike ș.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepția americană a „educației progresive” și pe aceea a educației „antiautoritare”2, se topesc în așa-numita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o viziune pe cât de originală tot pe atât de judicioasă, asupra omului și destinului acestuia, dar și în principiile unui instrument de influențare a integrării pozitive a omului în societate, în virtutea unei fundamentale trebuințe de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Pe scurt, adlerismul este o teorie și o practică a învățului și dezvățului, care sfidează limitele eredității, fără a le ignora însă. De aici pedagogia sa profund optimistă.

Dar în adlerism își dau mâna nu numai psihologia, sociologia și medicopedagogia (dominată, deși nu în mod explicit, de teoria stereotipului dinamic a lui Pavlov), ci și o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit și descifrat în inserțiile sale cosmice, ca obiect, dar și ca subiect al unei evoluții căreia, deocamdată, nu i se întrezărește punctul terminus. În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic și de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generați de sentimentul de comuniune socială (Gemeinschaftsgefühl), acea energie psihică superioară proprie ființei umane nedegenerate de o educație lipsită de orizont social, sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii și civilizației. Pentru el solidaritatea umană (Mitmenschlichkeit) este câmpul de forțe cel mai prielnic ființării elevate.

Mesajul filosofic și etic al cărții lui Alfred Adler este, desigur, de o eternă actualitate. Dacă mă simt totuși obligat să atrag în mod deosebit atenția asupra acestui mesaj peren, este pentru că poate niciodată mai mult ca astăzi nu a avut loc la noi, prin însăși forța împrejurărilor, un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune socială, colaps tradus prin pusee de liberalism irațional, anarhic, destructurant. Dincolo de opțiunile politice și religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alții, pe terenul soluționării marilor probleme care le definesc existența. Individul centrifug este o anomalie, o aberație, o monstruozitate și de aceea este de înțeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecție a sentimentului de comuniune socială.

„Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt

— Reiterează el perseverent —, wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt”3. Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar și umanitatea în ansamblul ei. Ca membru activ al întregului, individul suie către punctul culminant al devenirii sale, afirmându-se ca personalitate.

Așadar, psihologia individuală a lui Adler ne deschide o perspectivă goetheană, aș spune, într-o direcție apoteotică.

Sensul vieții? Să urcăm cu consecvență la înălțimea ființării întru solidaritatea umană autentică, eminamente creatoare, mai sus decât Turnul Babei al încurcării limbilor și mai ales al demonicei încurcări a religiilor.

Dr. LEONARD GAVRILIU

NOTE

1A se vedea Alfred Adler, Cunoașterea omului, traducere, studiu introductiv și note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Științifică, București, 1991, pp. 7-l1.

2Wolfgang Metzger, „Einführung” la Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1993, p. 15. 3 Afred Adler, op. Cât., p. 171.

„Omul știe mult mai multe decât înțelege”.

A. ADLER.

PREFAȚĂ.

Pe parcursul vieții mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca și în calitate de psiholog și de educator în școală și în familii, am avut în permanență ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat și demonstrat pe baza experienței mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicție cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silința să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă și de nici o prejudecată, ba încă și mai mult, respect principiul: totul poate fi și altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, așa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 își poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate și intuiție2 în sesizarea nuanțelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forța creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie și cu privire la forța sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul și-a dat o lege de mișcare sigură pentru viața sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecțiune, realizare, superioritate sau evoluție, pot fi luate în considerare infuențele capacităților native, fie la modul general sau omenește modificate, precum și influențele mediului și educației, ca pietre de construcție din care copilul își structurează, în joacă, stilul său de viață (seinen Lebensstil).

În conștiința mea și-a făcut loc și o altă convingere. Edificiul stilului de viață infantil putea să reziste vieții, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanență confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învățate (reflexe condiționate), nici cu acela al capacităților psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învățate sau echipat cu capacități înnăscute. Cea mai importantă problemă de reținut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viață infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele școli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acțiuni, atitudine față de plăcere și neplăcere și, în sfârșit, iubirea de sine și sentimentul de comuniune socială. Stilul de viață dispune de toate formele de expresie, întregul primând față de parte. Dacă există o deficiență, ea este de găsit în legea de mișcare, în țelul final al stilului de viață și nu într-o expresie parțială.