Psihologia scolarului greu educabil

Psihologia scolarului greu educabil de Adler Alfred

Alfred Adler este unul dintre membrii componenți ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD – ADLER – JUNG.

Dacă Sigmund Freud – după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoașterea omului) —a fost, în fond, un savant format în spiritul științelor naturii, care aștepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie și dacă elvețianul Carl-Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsihist anistoric", interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist și un pragmatic, un medic practician animat de vocația de a-i ajuta pe semenii săi să-și rezolve problemele existențiale, „dificultățile" moștenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orășenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formați în mediul rural, „psihologia individuală" a lui Adler este o, J>sychologie fur Oberlehref" („psihologie pentru profesorii de liceu") din mediile populației majoritare.

Așa-numita „psihologie individuală" concepută d< [Alfred Adjer^ nu se limitează – cum s-ar putea crede – la studiul individuIuTâzoTât, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o ființă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit și ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos.

Tendința infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obține și exercita puterea, de a „dicta" celorlalți, are la baza procesul inconștient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr-un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziție cu sentimentul de comuniune socială, țintește la supremația personală, la subjugarea celorlalți, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinței de putere. Această tendință intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viață" al individului încă din primii 4-5 ani de viață, având la origine fie răsfățarea de către părinți a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelația familială.

Potrivit concepției lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în așa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toți cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea – precizează el – cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conștiința copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăiește într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni.

Dacă mama (părinții, în general) nu-și îndeplinește funcția de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădinița de copii (și, în general, de școală), care are de corectat greșelile comise de familie în formarea viitorilor adulți și membri egali ai unei societăți democratice. ·

Alături de IndividuaJpsychologie în derschule (Leipzig, 1929), subintitulată „Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher" („Prelegeri pentru cadrele didactice și educatori"), ca și de alte câteva cărți ale lui Adler, cea de față, care reprezintă versiunea românească „princeps" a lucrării Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes (Miinchen, 1930), constituie o contribuție esențială a psihologiei abisale la cunoașterea psihicului copilului și la practica psihopedagogică a remodelării acestui psihic în cazurile în care a suferit distorsiuni și alterări dăunătoare atât pentru individ ca atare cât și pentru societate.

Nu fără justificare l-a considerat Freud peAlfred Adler – după vestita „disidență" din 1911 – mai mult pedagog de^ât un psihanalist. „Psihanalizele" adleriene sunt prin'exceteirțâcolocvii psiho-pedagogice bazate pe o caracterologie originală (expusă sintetic în Cunoașterea omului)1, cât și pe o maieutică paideică de un echilibru absolut remarcabil.

Fostul discipol al lui Freud nu pregetă să polemizeze pe un ton fără cusur cu părintele psihanalizei, ori de câte ori o divergență ocazională de punct de vedere i-o cere, dar uneori ne putem mira că el nu observă complementaritatea celor două concepții rivale.

Copiii-problemă de care Adler se ocupă în această carte provin de obicei din familii dezorganizate, sunt băieți și fete care se află uneori în pragul delincventei juvenile sau al prostituției, dacă nu cumva au și intrat în „vizorul" poliției. Autorul profesează o psihologie profund empatică, sigură pe „diagnostice", dublată de o nu mai puțin comprehensivă pedagogie a delincventului în nuce. Optica descifrării cazuisticii este la Adler una prin excelență socială: „Bagajul ereditar al copilului – precizează el – nu prezintă importanță pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găsește la copil pregătit terenul social. Atunci când soluționarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim cauza pențru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat mlhod normal. Nu vom întâlni extravaganți, copiîproblemă, nevrotici, alcoolici, perverși sexual, criminali sau candidați la sinucidere la care să nu fie cu putință să demonstrăm cu deplină certitudine că cu dau îndărăt din fața soluționării problemelor vieții decâ [pentru ca nu au fost corect educați în sensul sentimentului de comuniune sociala. Este un punct de vedere care trebuie reținut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi și alte școli psihologice"2.

Alfred Adler se dovedește un interlocutor excepțional în dialogurile psihopedagogice pe care le susține, în stil socratic, nu doar cu cadrele didactice și cu părinții (în general cu educatorii), ci și cu copiii, adică cu cei care reprezintă obiectul însuși al actului educațional. Acest Ulise al cunoașterii metodice a omului a introdus în psihanaliză „calul troian" al pedagogiei și a cucerit-o în beneficiul acesteia din urmă. Institutorii, profesorii, mai ales diriginții, părinții, dar și educatorii de adulți din toate domeniile (întreprinderi, armată, închisori etc), polițiștii, ca să nu mai vorbim de scriitori, vor găsi în cărțile marelui emul al lui Freud o bogată sursă de informație despre psihicul omenesc și modalitățile în care acesta poate fi armonizat pe criteriile unei existențe demne și utile pentru colectivitate.

Dacă unii exegeți l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea socratismului său fiind invocate îndeosebi similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler apărea în „agora", lipsa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc.), în realitate „socratismul" său feste unul mai de adâncime, la el faimosul precept „cunoaște-tepe tine însuti căpătând dimensiuni de natură socială și devenind, cunașteți-vă/mii pe alții^Îcesta este de altfel mesajul major al întregii sale opere. Până și-simpla cunoaștere de sine este condiționată de descifrarea propriilor relații sociale, ceea ce echivalează cu cunoașterea semenilor cu care avem de-a face și care au de-a face cu noi. Adler este profund convins – și ne convinge și pe noi – că nici un om nu poate fi înțeles fără a fi abordat prin prisma raporturilor intra și extrafamiliale, larg sociale. Sentimentul de comuniune socială este la el un imperativ valabil în special pentru aleșii unui popor, ai unei națiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine – scrie el —, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii". Optică de care avem în prezent nevoie ca de aer curat.

Ca mai toate cărțile lui Adler, cea de față este și ea un tezaur de înțelepciune și o lecție de optimism activ, de data aceasta pus în slujba redresării copiilor devianți, cu „stilul de viață" alterat de un egoism devastator.

Dr. LEONARD GA VRILIU NOTE

1 A se vedea Alfred Adler, Cunoașterea omului, traducere, studiu introductiv și note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Științifică, București, 1991.

2 Citat din capitolul III al cărții de față, p. 54. />

PREFAȚĂ

„Copilul este tatăl omului adult.

Maxima de mai sus își demonstrează întreaga sa valabilitate în psihologia individuală. Primii patru sau cinci ani de viață îi sunt copilului de ajuns pentru a-și completa comportamentul său specific și arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate nu numai de valoarea dotării sale organice, ci și de forța și diversitatea stimulărilor care acționează din exterior. Începând cu această perioadă are loc asimilarea și utilizarea experienței trăite, desigur nu într-un mod capricios – și încă și mai puțin pe potriva unor pretinse legi ale cauzalității —, ci în funcție de stilul de viață. Orice individ este, la urma urmei, determinat de structura stilului său de viață. Oe vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenței sale, sentimentele, emoțiile, gândurile și faptele omului. Astfel își începe opera sa creatoare, stilul de viață. În vederea înlesnirii activității sale sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter și o concepție despre lume. Este stabilită o schemă bine determinată a apercepției1, iar concluziile, acțiunile proiectate sunt dirijate în consens cu această formă ideală finală la care se aspiră. Este menținut doar ceea ce pe planul conștiinței individului se dovedește că nu produce perturbări, încadrându-se într-o linie directoare dinainte fixată. Restul este dat uitării, se dizolvă pe nesimțite sau acționează ca un model inconștient care, în cea mai mare parte, se sustrage înțelegerii raționale. Profilul ultim al acestei scheme, fie că întărește liniile dinamice conștiente, fie că le anihilează sau le paralizează prin reacțiile sale, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viață structurat în primii ani de existență.